Incredibil de trist, dar totuşi un "adevăr" prezidenţial

---

De mai bine de o lună am impresia că domnul Traian Băsescu face absolut orice este cu putinţă pentru a mă împinge să nu-i acord votul. Sigur, şi principali contracandidaţi ai săi, domnii Geoană, Antonescu şi Oprescu fac acelaşi lucru, dar domnul Băsescu are şi o anumită artă în a face asta.

Domnul Traian Băsescu face nişte afirmaţii într-un ziar zonal, anume Ziarul de Iaşi, atât de grave încât greu mi-aş fi putut imagina astfel de declaraţii acum un an de zile. Încă sper că Ziarul de Iaşi a scos cumva din context declaraţia sau că domnul preşedinte a vrut să spună altceva decât să înţelege. Cum aş putea să interpretez spusele următoare, Presedintele si-a expus si planul sau privind reforma clasei politice: "Sa fie doar doua partide plus UDMR", dacă nu ca un egal între reforma politică şi excluderea stângii de pe scena politică, plus orice altă opţiune decât a preşedintelui atotautoritar?

Traian Băsescu în sânul suporterilor PD-L

(Traian Băsescu călcând pe oameni care nu sunt încă cadavre)

Nici o vârstă nu e prea mică pentru începerea îndoctrinării
(sursa celor trei fotografii: http://www.ziaruldeiasi.ro/foto/galeriile-foto/anul-2009/mitingul-pentru-prezidentiale-al-lui-traian-basescu-31-octombrie-1-noiembrie-foto-silvian-stanisor/miting-basescu95~ai6mg)

Nu pot decât să constat trimiterea subliminală la vechea alianţă D.A.

Iată declaraţiile citate de Ziarul de Iaşi:
http://www.ziaruldeiasi.ro/local/basescu-vreau-cu-liberalii~ni5t3s

Interesant este că se pare că planul preşedintelui Traian Băsescu este să reia scenariul din 2004, un guvern PD-L+PNL+UDMR, dar de această dată cu un premier obedient. Înţeleg că singura problemă a primul mandat prezidenţial a fost domnul Tăriceanu , un premier care nu a avut coloana vertebrală îndeajuns de înclinată spre palatul Cotroceni. Mai lipseşte îndepărtarea oricărui dubiu şi afişarea pe strădă a unor bannere cu text explicit: Trăiască Dictatorul!

(Der Diktator, 2000, Öl-Leinwand,Zaza Tuschmalischvili, sursa: http://www.georgiaberlingalerie.de/de/zaza-tuschmalischvili/)

COMUNICAT DE PRESÃ
(31 octombrie 2009)

Întâlnirea preşedintelui României, Traian Băsescu, cu reprezentanţi ai administraţiei publice locale, ai cadrelor didactice şi ai mediului de afaceri din judeţul Iaşi

Preşedintele României, Traian Băsescu, a început sâmbătă, 31 octombrie a.c., o vizită în judeţul Iaşi, ocazie cu care s-a întâlnit, la sediul Consiliului Judeţean Iaşi, cu reprezentanţi ai administraţiei publice locale, cu reprezentanţi ai cadrelor didactice, precum şi cu reprezentanţi ai mediului de afaceri din judeţ.

Vă prezentăm, în continuare, discursul susţinut cu acest prilej de şeful statului:

„Domnule preşedinte, domnule prefect, doamnelor şi domnilor,

În primul rând, vă mulţumesc că într-o zi de sâmbătă v-aţi rupt din plăcerea de a fi acasă în familie şi aţi venit la o întâlnire. Surprinzător, nu va fi una foarte politică, pentru că voi profita eu de prezenţa dumneavoastră aici. Ştiu că dascăli, primari, consilieri locali, profesori universitari, oameni din mediile de decizie, oameni de afaceri, oameni din mediile de decizie ai judeţului, şi prefer să utilizez foarte eficient timpul pe care cu atâta generozitate mi l-aţi acordat. Discursul de campanie îl voi rezerva pentru ziua de mâine, când este organizat un miting electoral la Iaşi. De data asta aş vrea să fie mai mult dialogul Preşedintelui cu oamenii care au responsabilităţi în acest judeţ şi nu numai, pentru că judeţul Iaşi este un judeţ care radiază cultură, decizie, exemplu pentru foarte multe judeţe din Moldova.

Aş spune câteva cuvinte despre criza economică. Este o realitate, o realitate care nu a pornit şi nu-şi are sediul în România, dar care a venit peste noi. Pentru că marea problemă a momentului este ce face Guvernul, ce acţiuni sunt la nivel central pentru a scoate ţara din criză, aş vrea să dau câteva elemente care să aşeze acolo unde trebuie nivelul de aşteptare al cetăţenilor, al dumneavoastră, al oricui. O să încep cu o afirmaţie care ştiu că poate fi speculată dar este atât de adevărată încât orice altă încercare de a descrie realitatea ar fi falsă. Această afirmaţie este legată de realitatea că România nu poate ieşi singură din criză. Ceea ce noi toţi ne-am propus, la nivelul actului decizional, a fost să luăm măsuri de diminuare a efectelor crizei, în aşa fel încât cât mai puţini români să fie afectaţi. Şi vă pot spune că, în comparaţie cu alte ţări ale Uniunii Europene, cu tot ce vedeţi la televizor, am reuşit până acum. România este a 22-a ţară din Uniunea Europeană ca nivel al şomajului. Deci, suntem, ca de obicei, la coada listei, dar, de asta asta pozitiv. Avem un şomaj de circa 6,5 la sută, iar şomajul mediu în Uniunea Europeană este de 9,2 la sută , dar sunt ţări mult admirate de noi şi luate ca exemplu care au 19-20 la sută şomaj. Erau ţări campioane din cele 12 care astăzi se zbat în imposibilitatea de a-şi vedea măcar un viitor pe termen mediu în ceea ce priveşte soluţiile de ieşire din criză. România nu şi-a propus ieşirea din criză pentru că nu are cum, nu are o economie de tip locomotivă, care să tracteze celelalte economii, are o economie dependentă de ce se întâmplă pe piaţa Germaniei, de ce se întâmplă pe piaţa Franţei, pe piaţa Marii Britanii, pe piaţa Spaniei şi a Italiei, toate ţări aproape în criză economică şi cu o puternică contracţie a pieţelor lor. De fapt, aici este cheia problemei - reducerea masivă a comerţului către aceste pieţe a generat în România o reducere de producţie şi şomaj. Aceasta ar fi poza generală. O să vedeţi de asemenea la televiziuni, în mod special la televiziunile mogulilor, cum îi numesc eu, unde este programul anticriză. Vreau să ştiţi că este una din cele mai mari minciuni - noi am anunţat oficial că programul anticriză al României este cel legat de împrumutul cu Uniunea Europeană şi cu Fondul Monetar Internaţional. Avem două mari obiective. Unul, şi cel mai important - finanţarea rezervei Băncii Naţionale a României pentru a fi capabilă să menţină un curs rezonabil al leului - lucru care, cel puţin până acum, s-a întâmplat. Leul nu a fost lăsat să ajungă nici la 5 lei/euro, nici peste 5 lei/1 euro, aşa cum era prognozat, ci Banca Naţională, prin măsuri specifice Băncii Naţionale, a reuşit să ţină o rată de schimb acceptabilă, care, pe de o parte nu distruge pur şi simplu economiile sau veniturile populaţiei - imaginaţi-va o rată de 5 lei/euro, aşa cum era prognozată la începutul anului, cum o spuneau mulţi analişti - dar o rată care în acelaşi timp ajută firmele care sunt legate de exporturi, pentru că aici este marea noastră problemă - căderea exportului. Sigur, şi reducerea consumului intern, ca urmare a conştientizării crizei de către populaţie, care a devenit mult mai atentă, ceea ce se reflectă şi în creşterea depoziturilor populaţiei în bănci. Dar, obiectivul major a fost menţinerea unui curs de schimb rezonabil, care să nu lovească în populaţie, şi care în acelaşi timp să permită exportatorilor să rămână competitivi atât cât pot fi, prin încurajarea exporturilor într-o rată de schimb acceptabilă, nu un leu foarte puternic care să descurajeze exporturile. Sigur, exportatorii ar vrea şi 5 lei/euro, din punctul de vedere al exportatorilor este convenabil, dar trebuie să găsit acel echilibru între interesul populaţiei şi interesul exportatorilor. Acesta a fost un pilon al programului anticriză. Al doilea pilon este cel legat de acoperirea deficitului bugetar. Deci, o altă parte din banii împrumutaţi merg la susţinerea deficitului bugetului de stat, în aşa fel încât pe de o parte să putem continua investiţiile, pe de altă parte să putem plăti salariile şi pensiile în aparatul bugetar. Aici, foarte mulţi, când este vorba de investiţii, spun - dacă avem o problemă, să mai tăiem de la investiţii, că nu se întâmplă nimic dacă reparăm mai puţine drumuri, sau mai ştiu eu ce alte investiţii - se întâmplă, pentru că banii de investiţii, parte din ei ajung tot la salarii. Neplata sau stoparea investiţiilor generează, de asemenea, şomaj şi dificultăţi sociale. Aceştia sunt cei doi mari piloni - menţinerea unei rate de schimb acceptabile şi acoperirea deficitului bugetului de stat. Ce este în interior sunt programe cu impact relativ scăzut, dar care mai adaugă ceva la aceşti doi mari piloni ai bătăliei anticriză, pe care şi Guvernul României a dat-o, la fel ca toate guvernele. Că este programul Prima Casă, care trebuie să recunoaştem că a avut un impact relativ pozitiv, până în momentul de faţă s-au acordat garanţii în valoare de 262 de milioane de euro, ceea ce înseamnă că peste 600.000 de familii au reuşit să-şi contracteze locuinţă. Că este programul Primul Siloz, că este programul Rabla, care a fost accelerat şi finanţat mai mult, toate aceste programe sunt secundare în raport cu cei doi mari piloni. Imaginaţi-vă că n-ar fi existat cei doi mari piloni şi că astăzi ne-am fi trezit cu un leu de peste 5 lei/euro, ce s-ar fi întâmplat cu populaţia, ce s-ar fi întâmplat cu pensionarii, cu salariaţii, cu economiile pe care oamenii le au la bănci. Ar fi fost o situaţie dramatică. S-a reuşit totuşi timp de un an de zile un echilibru. Cum, la fel, dacă am fi fost în situaţia de a nu finanţa deficitul bugetului de stat, trebuia să se treacă la disponibilizări masive în sectorul bugetar. Aici, sigur, discutăm despre agenţiile care vor fi desfinţate, sperăm că în curând va trece Legea de Curtea Constituţională, dar nu putem să fim în situaţia de a disponibiliza poliţişti, militari, medici, asistenţi medicali, profesori universitari sau profesori în licee şi şcoli. Eu cred că până acum acel echilibru pe care l-am vizat s-a realizat prin programul anticriză românesc, care mai are un avantaj.

Au fost discuţii foarte importante - ce nivel de îndatorare să facem, România având un nivel de îndatorare în raport cu statele dezvoltate ale Uniunii Europene. Decizia a fost să fie un împrumut rezonabil, un împrumut mic în raport cu capacitatea de plată a României. România nu are probleme să ramburseze 20 de miliarde de euro în cinci ani, dar România ar fi avut o problemă dacă se mergea pe ideea - lasă, împrumutăm, şi să continuăm să creştem în mod fals nivelul de trai al populaţiei, puteam să împrumutăm 100 de miliarde dar ar fi fost o povară grea pentru populaţie în perioada următoare, şi cel mai grav lucru ar fi fost că, dacă am fi angajat un împrumut mai mare, n-am fi putut valorifica momentul reluării creşterii economice, care va fi în cursul anului viitor, undeva în trimestrul II. Pentru că atunci ar fi trebuit să începem să plătim din datoria externă cu un nivel mult mai mare decât cel la care suntem acum, şi nu să valorificăm creşterea economică imediat ce asta apare. Am fi fost în situaţia de a plăti datorii imediat ce creşterea economică se relua. Cam acesta este filmul şi abordarea din punctul de vedere al luptei împotriva crizei. Aş încheia acest subiect spunând cî, repetând ceea ce am spus la început, România este o ţară dependentă de marile economii ale Uniunii Europene, şi relansarea noastră economică depinde demomentul în care marile locomotive economice ale Europei vor porni, fie că vorbim de Germania, de Franţa, de Spania, de Italia, de Marea Britanie. Acolo sunt cea mai mare parte a exporturilor noastre, de acolo vor veni comenzile pentru reluarea producţiei în societăţile care şi-au diminuat producţia sau au închis de tot producţia.

După acest subiect, aş vrea să vorbesc de un lucru esenţial, şi care este într-o interdependenţă extraordinară, interdependenţă care cred că nu a mai fost niciodată în România, este vorba despre noua lege a Educaţiei. Pentru că ştiu că în sală sunt dascăli, sunt oameni din administraţia locală, aş vrea să spun câteva cuvinte, poate chiar ma multe decât legat de criza economică, pentru că educaţia nu are un echivalent în importanţă din punctul de vedere al viitorului României. Deci, atenţie, nu vorbesc nici din punctul de vedere al salarizării cadrelor didactice, nici din punctul de vedere al mai ştiu eu ce alte zone, ci din punctul de vedere al viitorului României. Dacă vă uitaţi, sunt foarte multe ţări care au resurse naturale şi populaţia lor trăieşte în sărăcie, au ţiţei, au gaze, au diamante, uitaţi-va la ţările africane - populaţia lor trăieşte în adâncă sărăcie. De ce? Din lipsa unui sistem de educaţie eficient. Am dat acest exemplu ca să venim la noi. În momentul de faţă, România nu mai are un sistem de educaţie eficient. Ştiu riscurile de a spune acest lucru într-o campanie electorală dar trebuie să îmi asum ceea ce mi-am asumat de mai bine de doi ani şi jumătate, când am văzut prima evaluare europeană a sistemului de educaţie românesc. Atunci nu mi-a venit să cred, pentru şi eu trăiam imaginea idilică a olimpicilor. Când a venit evaluarea din punctul de vedere al sistemului de educaţie românesc, am convocat, am invitat oameni de prestigiu din sistemul de educaţie românesc şi i-am rugat să pună un diagnostic, de data asta pus de români, nu de comisii delegate de la Bruxelles. Diagnosticul pentru cei implicaţi în educaţie îl ştiţi, este pe site-ul Preşedinţiei, a fost pus în 2007, şi el a fost mai rău decât evaluarea din 2006 a Uniunii Europene. Între timp a mai apărut o evaluare a Uniunii Europene care confirmă şi consolidează ideea că avem un sistem de educaţie care nu dă nicio speranţă României. Oameni buni, vă spun cu toată asprimea, cu toată sinceritatea, şi cu toată căldura în acelaşi timp - sistemul de educaţie românesc este un sistem bazat pe memorare. Țineţi minte ce am învăţat la şcoală, ori, pentru a fi competitivi, ne trebuie un sistem de educaţie care generază competenţe. Sunt opt mari competenţe stabilite a fi priorităţi pe piaţa forţei de muncă a Uniunii Europene - şi ca să nu creadă cineva că e cine ştie ce filosofie, este vorba despre competenţe în IT, în limbi străine, capacitatea de a face ceva, altfel spus, după ce ai terminat şcoala, indiferent de ce nivel. De aceea a fost nevoie de noua Lege a Educaţiei - pentru a schimba sistemul de educaţie de la un sistem e educaţie bazat pe memorare, într-un sistem bazat pe creare de competenţe. Nu va fi uşor, pentru că odată cu transformarea internă a sistemului românesc de educaţie, se produce şi translaţia către administraţia locală. Şi aici este una dintre cheile succesului reformei în educaţie. În primul rând, s-a vizat depolitizarea şcolii - directorii să nu mai fie schimbaţi o dată la patru ani, odată cu schimbarea partidelor la putere. În acelaşi timp, obiectivul major a fost apropierea şcolii de comunitate. Toată istoria noastră este presărată cu exemple sau nu presărată, este împănată cu exemple de evoluţii pozitive generate de două categorii de oameni: de dascăli şi de avocaţi. Aceştia au fost întotdeauna vârfurile de lance ale schimbării, ori la nivel naţional, ori la nivel local. Aceştia au fost întotdeauna vârfurile revoluţiei în evoluţia pozitivă a României şi a comunităţii. De aceea, unul din obiectivele noii reforme a fost apropierea şcolii de comunitate. Sistemul de administrare al şcolii, sistemul de conducere a şcolii devine un sistem în parteneriat cu administraţia locală. Consiliile de administraţie ale şcolilor, nu vorbesc de universităţi, vor fi formate din o treime dascăli, o treime reprezentanţi ai părinţilor, o treime reprezentanţi ai Consiliului local. Nu este obligatoriu să fie consilieri. Aici, una din chei este ca cei care vor fi delegaţi să reprezinte Consiliul local să fie oameni la înălţimea dascălilor. Bun simţ şi responsabilitate. De asemeni, directorul şcolii nu va mai fi numit de Inspectorat. El va fi desemnat prin concurs organizat de acest Consiliu de Administraţie, format din o treime dascăli, o treime reprezentani ai părinţilor, o treime reprezentanţi ai Consiliului local. Se va da un concurs şi cel mai bun va fi cel care va fi numit manager, director al şcolii. Profesorii vor avea contract cu şcoala. Titularizarea la nivel naţional rămâna valabilă şi Inspectoratul poate da dascălului care nu are contract o catedră, acolo unde este loc liber, dar, în principiu, şcolile trebuie să aibă contract cu profesorii. Contractul înseamnă şi o titularizare la nivelul şcolii. Un contract pe un ciclu de învăţământ, pe două, pe trei, aşa cum va stabili Consiliul de Administraţie. Asta va da posibilitatea şi unei plăţi mai bune, peste ceea ce este în grila standard de salarizare, pentru că, în funcţie de performanţele dascălilor, Consiliul de Administraţie, Consiliul local, pot stabili alocări pentru salarii mai mari decât cele acordate de stat.

Marea problemă intervine la elevi. Finanţarea şcolilor se va face în funcţie de numărul de elevi. Dar s-a introdus criteriul că finanţarea urmează elevul. În momentul în care, la o şcoală care are contract cu dascăli buni se produce un proces de migraţie de la alte şcoli către această şcoală, banii vin după elevi, iar riscul pentru şcoala care nu a angajat cei mai buni dascăli este să rămână fără finanţare pe măsură ce elevul se întreaptă către un alt liceu, către o altă şcoală, către o altă soluţie decât cea pentru care iniţial au avut finanţare. Deci acest sistem va genera şi concurenţă între şcoli. Concurenţă în câştigarea prestigiului, concurenţă în câştigarea reputaţiei şcolii şi a fiecărui dascăl în parte - şi eu cred că aici este unul din marile câştiguri.sigur, lipsa de performanţă poate duce la întreruperea contractului cu dascălul respectiv şi asta se paote face numai prin Consiliul de Administraţie care semnează angajamentul cu profesorul pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.

Un alt lcuru care se întâmplă este legat de curricullum. Reforma curriculară trebuie să se producă. Un copil nu va putea învăţa ai mult de şase - şapte materii pe an. Cei care sunteţi în învăţământ ştiţi foarte bine că un copil la liceu a ajuns să aibă până la paistrezece obiecte pe an. Asta a şi făcut să se disipeze capacitatea copilului de a acumula cunoştinţe pe nişte domenii care să-i creeze competenţe, pe urmă. Vor fi şase - şapte materii pe an, în funcţie de acest lucru, şcoala îşi va angaja prin contract profesorii, în urma concursului. Ceea ce mi se pare foarte important este că doar 60 la sută din ore rămân în trunchiul comun. Restul - douăzeci la sută sunt la dispoziţia dascălilor şi douăzeci la sută la dispoziţia Consiliului de Administraţie. Consiliul de Administraţie poate decide să se facă materii, obiecte care să apropie şcoala de nevoile comunităţii. Dacă în zonă avem condiţii să facem agricultură, sigur, Consiliul de Administraţie va privi la acest lucru şi va lua decizii în interesul copiilor, pentru a se găsi locuri de muncă, pe de o parte şi pe de altă parte, pentru a satisface nevoile de calificare ale comunităţii. Celedouăzeci la sută din ore aflate la dispoziţia dascălului sunt pentru a ajuta copiii să ajungă la performanţe minimale garantate, cum s-ar spune, de nişte standarde pe care orice elev,la fiecare stadiu de pregătire, trebuie să-l atingă. Aceste ore vor fi în mod real la dispoziţia dascălului, pentru a vedea ce face. Sistemele de testare pentru copii sunt o dată, la terminarea clasei a doua - şi învăţătorul va şti ce trebuie să facă pentru fiecare copil în aşafel încât la terminarea clasei a patra, să aibă cunoştinţele necesare, a doua etapă va fi la clasa a şasea şi dascălul va şti ce să facă pentru ca la terminarea clasei a opta, copilul să aibă nivelul de cunoştinţe minim cerut pentru a avea şanse ori să meargă mai departe în sistemul de educaţie, ori să meargă în câmpul muncii. În principiu, pe aceste zone se aşază noutăţile. Sigur, reorientarea cadrelor didactice - pentru că nu dispar materiile, se va face tot matematică, tot fizică, tot geografie, tot istorie - problema este cum trebuie predate cursurile în aşa fel încât aceşti copii să dobândească şi competenţe, nu numai cunoştinţe teoretice.

Sigur, legea creează condiţii ca dascălii care au cele mai bune lecţii predate să devină dascălii tuturor, pentru că se introduce lecţia predată de profesorii cei mai buni, aşa /.../ predau ei lecţia respectivă, se introduce pe sistemul IT global al Ministerului Educaţiei şi copiii din orice şcoală vor putea accesa modul cum profesorul X, cu un mare prestigiu, a predat despre legea lui Ohm sau, ştiu eu, Pitagora sau Arhimede sau orice altceva. Eu cred că legea creează condiţii pe de o parte, să fie răsplătiţi dascăşii valoroşi, dascălii serioşi, pe de altă parte, se creează acel parteneriat în care cei doi mari actori ai sistemului de educaţie, dascălul şi elevul, sunt împreună, dependenţi unul de altul şi în acelaşi timp, amândoi în centrul sistemului de educaţie, iar şcoala - revenită în centrul comunităţii. Sigur, orice lege poate fi frumos şi bine scrisă. Cheia este tot în mâna dascălilor. Dacă se vor mobiliza şi vor accepta această nouă poziţionare în interiorul sistemului de educaţie şi aceste noi obiective ale sistemului de educaţie românesc. Eu am convingerea că dascălii vor răspunde pozitiv - cu toate dezamăgirile lor din ultimii douăzeci de ani - am convingerea că vor răspunde pozitiv acestei nevoi a societăţii româneşti. M-aş întoarce spunându-vă că nici eu nu am înţeles foarte uşor cât de important este să reformezi sistemul de educaţie. Până şi la acest Consiliu European, de la care am venit azi-noapte, care avea ca teme probleme instituţionale, probleme legate de criza economică, până şi la acesta, problema educaţiei a fost din nou ridicată. Nu este Consiliu - chiar dacă este sau nu un document ordinar subiectul Educaţie - problema educaţiei a fost ridicată pentru că toţi liderii politici europeni consideră că educaţia poate substitui lipsa oricăror alte resurse. Poate să ne lipsească energia - dacă avem oameni educaţi, universităţi valoroase - găsim soluţii de diminuare a consumurilor şi de înlocuire a energiilor clasice. Poate să ne lipsească orice materie primă, atâta timp cât sistemul de educaţie produce oameni pregătiţi, capabili să înfrunte provocările viitorului, societăţile europene au garantată evoluţia pozitivă. Din acest punct de vedere, avem exemple, numai că noi, cel puţin, românii, le-am internalizat prea târziu. Avem o Japonie care nu are niciun fel de resurse şi a ajuns la nivelul tehnologic pe care îl are, datorită sistemului de educaţie. Avem o Coree de Sud, sunt doar 40-45 de ani de când s-a despărţit de Coreea de Nord, dar o Coree de Sud care a pus accent pe educaţie şi uitaţi-vă la diferenţa dintre Coreea de Sud şi Coreea de Nord. Coreea de Sud e o ţară tot fără resurse naturale, care suportă şi minereuri, şi tot. Deci cred că modul în care se va face acest transfer, de la Minister către implicarea masivă a comunităţii locale este esenţială în reuşita reformei. Dincolo de reforma curriculară, de procesul de pregătire în care trebuie să intre toţi profesorii pentru a se ajunge la atingerea obiectivelor de a da copiilor competenţe, dincolo de asta, modul cum administraţia locală va înţelege să trateze şcoala este esenţial în reuşita reformei în sistemul de educaţie.

Voi încheia acest punct făcând doar câteva observaţii legate de învăţământul universitar. Cred că universitarii au văzut deja că noua lege le dă o autonomie aproape totală. Dacă până acum era autonomie universitară, dar încă exista destul intervenţionism al statului, în momentul de faţă, odată cu intrarea noii legi, autonomia universitară devine totală, dar şi responsabilitatea este tot totală. Nemenţinerea în parametrii care să ţină universitatea /.../ duce la desfiinţarea universităţii. Şi, extrem de important, se dă posibilitatea ca universităţile să aleagă modul în care să fie conduse. Sistemul colegial este cel care funcţionează acum, şi care a dat randamentul pe care l-a dat, nu avem nicio universitate în primele cinci sute, în topul Shanghai, iar state care au intrat odată cu noi în capitalism, fostele state comuniste, au cel puţin una fiecare în clasamentul Shanghai.

Acelaşi sistem colegial, pe care eu nu-l blamez, pentru că eu nu ştiu cum funcţionează, şi poate nu e chiar aceasta cauza, dar acelaşi sistem colegial a făcut ca în primele o sută de universităţi din Uniunea Europeană să nu existe nicio universitate românească. Sunt lucruri care trebuie să ne dea de gândit. Deci, legea dă posiilitatea menţinerii sistemului de conducere de gestionare a universităţilor, dar dă şi posibilitatea trecerii la sistemul corporatist, cu un rector care-şi numeşte singur decanii, prorectorii, cu un mandat de cinci ani sau patru ani cum se stabileşte, şi gestionarea universităţii revine ca responsabilitate. Deci, vor fi deschise ambele sisteme, şi cel colegial şi cel corporatist, eu cred că cel corporatist va produce o revoluţie acolo unde el va fi aplicat, dar va fi opţiunea fiecărei universităţi cum vrea să se conducă. Însă, dacă legea face să înceteze sistemul de masterate şi doctorate actual, toate universitaţile acreditate vor avea dreptul să emită licenţe. Dacă sunt acreditate dau licenţe. Dar masterate vor fi foarte puţine, vor mai putea să organizeze doar cele care au un corp profesoral care are toate galoanele educaţionale obţinute la timp şi pe bază de performanţă individuală. Şi când ne gandim la doctorate, aici lucrurile se îngustează pentru că universităţile care nu au cercetare nu vor mai putea organiza doctorate. Nu poţi să organizezi doctorate, tu însuţi fiind un om care ţi-ai luat doctoratul copiind şi făcând o lucrare de doctorat.

Universităţile care au cercetare, universităţile în care dascălii predau din propria cercetare vor fi cele care vor putea să organizeze doctorate. Să ştiţi că nu este o răutate această acţiune, ci este o măsură aproape disperată pentru a salva prestigiul diplomelor şi titlurilor ştiinţifice româneşti. Ce se întâmplă acum vedeţi toţi, şi nu la Iaşi este locul în care să suspectăm că nu există înţelegere. Când doctorate se fac şi se acordă, se primesc, la Caracal, la Jimbolia, la Vânju mare, despre ce sistem de educaţie performant mai putem să vorbim? Despre ce credibilitate a titlurilor ştiinţifice româneşti mai putem vorbi, când un doctorat se obţine şi la Caracal? Eu nu vorbesc de Caracal ca şi localitate, nu despre asta e vorba, este vorba de tradiţie universitară, de ştiinţă, de oameni, care au dat rezultate intelectuale formidabile care să justifice faptul că are doctorat.

În momentul de faţă, chiar titlul de profesor universitar a fost slab afectat, de domnul de la prefecturi care sunt profesori universitari, s-au făcut după ce au ajuns profesori, după ce au ajuns prefecţi, de domnii de la Curtea de Conturi care şi ei au devenit pe urmă universitari, de domnii de la primării care şi ei au devenit universitari ş.a.m.d. Deci, acest sistem trebuie să înceteze, şi foarte important universităţile, ca şi profesorii vor trebui să opteze, pentru că plimbatul dascălilor din universitate în universitate, şi având catedre la 2,3,4,5 universităţi, de fapt privează dascălul de dragostea pentru universitatea în care slujeşte.

Universităţile vor trebui să opteze, simultan cu dascălii, asupra corpului didactic pe care îl vor avea. Cele ce v-am spus sunt doar câteva lucruri, legea educaţiei introduce mult mai multe, şi aş face o menţiune legată de un lucru extrem de important. Noua lege a educaţiei mai introduce recunoaşterea competenţelor, exact pentru că este o lege care se adresează creării de competenţe. Pentru prima dată în România s-a introdus un sistem de recunoaştere a competenţelor şi nu a diplomelor neapărat. Diploma, în mod auromat, îţi recunoaşte o competenţă, dar, spre exemplu, sunt tineri care, autodidacţi, au dobândit extraordinare cunoştinţe în IT, în limbi străine, în electrotehnică, sunt învăţători extraordinari care au făcut şcoli după ce s-au calificat ca şi învăţători, şi au obţinut cunoştinţele necesatre la nivelul unui profesor. Totuşi, pe actuala legislaţie, nimeni nu poate recunoaşte un soft-ist care s-a auto educat, un învăţător care are cunoştinţele unui profesor ş.a.m.d. Legea dă dreptul şi creează statului obligaţia să recunoască acele competenţe dobândite şi pentru care nu există diplome. Deci, un învăţător poate să se prezinte la un examen după ce a acumulat şi a făcut o serie de cursuri, şi poate rămâne învăţător în continuare dar îşi primeşte titlul de profesor, şi este plătit ca profesor deşi el este într-o funcţie de învăţător. Unui om extraordinar în lucrul cu calculatoarele, care nu a făcut cibernetica, dacă este un bun soft-ist îţi primeşte atestatul, diploma de soft-ist, egală ca putere cu a unuia care a făcut cibernetica. Deci, cred că legea educaţiei introduce lucruri foarte multe şi noi, şi eu cred că este singura noastră şansă, aplicarea ei în litera şi în spiritul în care a fost adoptată, pentru ca România să nu fie o ţară cu un viitor incert.

Nicio ţară nu poate aspira să atingă prosperitatea dacă forţa de muncă pe care o pregăteşte nu este una competitivă. Şi aici vreau să risipesc şi îndoielile asupra punctului de vedere: e bine îi pregătim şi ne pleacă în Anglia, în Franţa. Nu ne place, asta e realitatea. Până la urmă nu putem renunţa la principiul pe care îl enunţăm şi îl susţinem, de liberă circulaţie a forţei de muncă. Am auzit foarte des această problemă, ne pleacă cei mai dotaţi, cei mai buni, aşa este, nu neapărat cei mai cei, dar oameni valoroşi pleacă şi lucrează în Germania, în Franţa, în Marea Britanie mai puţin în Statele Unite, în Spania, oriunde. Foarte bine că au şansa să plece pentru că România a intrat în acest circuit al liberei circulaţii a forţei de muncă, şi atâta timp cât în ţara lor nu pot fi plătiţi la nivelul la care ei aspiră să fie plătiţi, este o şansă pe care un cetăţean român o are.

Va trebui să ajungem la situaţia în care România să nu fie disperată dacă un procent de buni specialişti lucrează în străinătate. Ce pot să vă spun însă, şi este îmbucurător, că deja a început un proces invers, sunt foarte mulţi români care se întorc şi lucrează la multinaţionale, lucrează în sistemul bancar, lucrează chiar în companii româneşti de succes unde pot fi bine plătiţi. Au rămas şi în România foarte mulţi oameni bine pregătiţi, totul este să le creăm condiţii în continuare, fie că vorbim de medici, fie că vorbim de profesori aplecaţi către cercetare ş.a.m.d. Deci, educaţia este o cheie, o altă cheie este libera circulaţie a forţei de muncă şi acesta este unul din obiectivele noastre majore, şcoala românească să dea o forţă de muncă ce poate să fie competitivă pe piaţa europeană a forţei de muncă, nu numai la noi acasă. Şi pe măsură ce vor creşte salariile, se va întâmpla acest lucru şi la noi cum s-a întâmplat în ultimii opt ani, o creştere continuă.

Am convingerea că într-un timp rezonabil se va ajunge la acel nivel de salarizare acceptabil şi pentru specialiştii care acum preferă să lucreze în străinătate. Ce probă mai bună ne trebuie decât faptul că acum cercetători români, la Măgurele, realizează cel mai puternic laser din lume. Este o probă că atunci când există condiţii de finanţare a unor proiecte, oamenii vin şi lucrează la ele.

Nu aş vrea să extind lucrurile, aş vrea să vă vorbesc puţin şi despre agricultură. S-au făcut greşeli strategice majore în abordarea pe care guvernul şi politicul a avut-o faţă de agricultură. Această criză ne-a arătat ce înseamnă să fim în situaţia în care avem resursă dar nu putem să o valorificăm. România are resursă agricolă excepţională, valorile europene spun că România poate asigura hrana la 80 de milioane de cetăţeni minim, cu toate acestea importăm 70 la sută din alimentele pe care le consumăm. Asta înseamnă că în anii următori România trebuie să concentreze resurse pentru punerea agriculturii în situaţia în care să devină unul din marii furnizori de prosperitate pentru România. Spun foarte respunsabil cuvântul prosperitate pentru România. Sigur, teoria care a funcţionat până acum nu are nicio valoare, se spunea că agricultura generează 4,5,6 procente din produsul intern brut oricît am investi, deci mai bine am investi în altă parte. Aici a fost marea eroare pentru că agricultura a fost tratată ca un sector economic evaluat la valoarea producţiei agricole şi gata.

Agricultura trebuie evaluată la valoarea producţiei alimentare şi nu la valoarea producţiei agricole. Agricultura produce doar materie primă. Profitul nu se obţine în cultivarea grâului sau în obţinerea cantităţilor de lapte. Laptele nu aduce foarte mulţi bani, cum nici kilogramul de grâu, nici cel de porumb, nici kilogramul de carne nu aduc foarte mulţi bani agricultorului, fermierului. Banii vin când această materie primă se procesează într-o industrie alimentară performantă. Obiectivul imediat este să începem investiţiile în intreprinderile mici şi mijlocii în mediul rural, în aşa fel încât producţia micilor fermieri să fie valorificată în mediul rural şi la oraş să fie trimis produs finit. Carnea să fie procesată, să vină salamul sau altele produse de carne, grâul trebuie să vină în produse de patiserie; laptele trebuie să vină în brânzeturi şi nu în lapte adus de amărâtul de fermier la piaţă: îi dă o nimica toată pe litrul de lapte şi rămâne tot sărac.

Deci, aş spune că trebuie să industrializăm agricultura. Asta va însemna, în primul rând, reducerea treptată a importurilor până când vom deveni exportatori de alimente pentru că avem potenţial să hrănim 80 de milioane de oameni. Sigur, nu e numai atât, irigaţiile trebuie să devină prioritare, extinderea reţelei de irigaţii, centrele de colectare, pentru că nu putem concepe să dispară pepenii de Siria din hipermarketurile din Bucureşti, atâta timp cât cei de la Dăbuleni stau cu pepenii pe margine drumului pentru că nu au un centru de colectare. Niciodată un hipermarket nu se va aproviziona de pe marginea drumului nici cu pepeni, nici cu ardei, nici cu roşii şi cât timp nu le creăm centre regionale de colectare vom avea în hipermarketuri şi roşiile, şi ardeii, şi pepenii, şi merele din Polonia, din Siria, din Egipt, din Turcia şi de oriunde. Cam atât aş fi vrut să vă transmit ca mesaj, până la urmă vreau să înţelegeţi un singur lucru, că sunt un Preşedinte care ştie ce trebuie făcut.

Ceea ce ştim că trebuie făcut, trebuie făcut împreună cu instituţiile, împreună cu cei care înţeleg responsabilitatea, iar dumneavoastră, aici, sunteţi cea mai mare parte responsabilă din acest judeţ şi aş spune, mai mult, pentru că suntem la Iaşi, discutăm de responsabilitatea Iaşiului pentru o întreagă regiune; toată Moldova se uită la Iaşi, aici este centrul cultural al Moldovei şi aici va rămâne. De aici va pleca exemplul pentru Moldova şi pentru ţară.

Vă mulţumesc mult pentru că aţi avut răbdare să mă ascultaţi atâta timp. Vă mulţumesc!"

Departamentul de Comunicare Publică
31 Octombrie 2009

(sursa: http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=11594&_PRID=ag)