Unde stăm prost

---

De la doamna Paul Vass aflăm cam pe unde stăm prost.



(http://www.andreeavass.ro/blog/2012/02/dezechilibrele-macroeconomice-europene-sub-lupa/#comment-29987)

Deci stăm prost la Balanţa de Cont Curent şi la Poziţia Investiţională Netă.

Cam ce ar fi acestea? Scrie în teorie... http://www.ligiagolosoiu.ro/content/MVII/capI.pdf
Poziţia investiţională a economiei naţionale. Balanţa de plăţi

Balanţa de plăţi serveşte ca instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a structurii economiei acesteia.

Într-o economie de piaţă, statul poate folosi balanţa de plăţi pentru a influenţa evoluţia unor fenomene economice, mişcările de capital şi, implicit, situaţia monedei din ţara respectivă (I. Stoian şi A. Berea, Balanţa de plăţi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977).

Evoluţia balanţei de plăţi a unei ţări este în strânsă legătură cu evoluţia economică a ţării respective şi reflectă, într-un anume moment, gradul şi modul în care ţara respectivă este angrenată în circuitul economic mondial.

Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în două documente: balanţa de plăţi şi balanţa creanţelor şi angajamentelor externe.

Se poate afirma că balanţa de plăţi este în esenţă barometrul întregii activităţi economico-financiare a unei ţări. Ea pune în evidenţă capacitatea de producţie a bunurilor şi competitivitatea acestora pe piaţa internaţională, atât în ceea ce priveşte calitatea, cât şi preţul acestora.

Între balanţa de plăţi şi moneda naţională există o dublă influenţă: pe de o parte, cursul valutar al monedei influenţează preţurile şi, deci, mărirea sau micşorarea profitului în tranzacţiile internaţionale, iar, pe de altă parte, balanţa de plăţi influenţează cursul valutar al monedei proprii, prin situaţia de a fi activă sau pasivă.

Pe măsura „maturizării” procesului de convertibilitate, creşte tot mai mult rolul balanţei de plăţi în determinarea convertibilităţii şi a mobilităţii cursurilor valutare. Pentru trecerea cu succes la convertibilitatea pe termen mediu şi lung, este esenţial să se atingă şi să se menţină un anumit echilibru structural între tranzacţiile curente şi cele de cont financiar şi de capital.

În acelaşi timp, pe piaţa internaţională financiar-valutară, calitatea balanţei de plăţi a unei ţări constituie un criteriu important în acordarea de credite şi în stabilirea condiţiilor acestora.

Sistemul conceptual al balanţei de plăţi

Balanţa de plăţi se bazează pe înregistrarea fluxurilor (tranzacţiilor) dintre rezidenţi şi nerezidenţi, contabilizate de-a lungul unei perioade de timp, de obicei un an. Balanţa de plăţi înregistrează la activ încasările, respectiv, creanţele exigibile în perioada de referinţă, iar la pasiv plăţile, respectiv datoriile exigibile în aceeaşi perioadă, indiferent dacă operaţiunile comerciale sau financiare care le-au generat au fost efectuate în această
perioadă sau anterior.

Potrivit manualului Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi reprezintă o declaraţie statistică care rezumă sistematic tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii, de-a lungul unei anumite perioade de timp (în general, un an).

Obiectul balanţei de plăţi îl constituie tranzacţiile şi, de aceea, aceasta include mai degrabă fluxuri decât stocuri. Astfel, balanţa de plăţi conţine evenimente economice care se petrec într-o anumită perioadă de timp şi nu totaluri ale activelor şi pasivelor economice care există la un moment dat.

Tranzacţiile, în marea lor majoritate între rezidenţi şi nerezidenţi, se referă la fluxurile economice care reflectă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de proprietate asupra bunurilor sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau disponibilizarea de forţă de muncă şi capital.

Schema generală de înregistrare a tranzacţiilor in balanţa de plăţi poate fi prezentată astfel:

Tranzacţii	Credit (+)	Debit (-)
A. Mărfuri şi servicii	Export de mărfuri, servicii prestate nerezidenţilor	Import de mărfuri, servicii prestate de către nerezidenţi
B. Venituri	Primite de la nerezidenţi	Plătite nerezidenţilor
C. Transferuri (curente şi de capital)	Primite de la nerezidenţi	Transmise nerezidenţilor
D. Tranzaţii cu active şi pasive financiare	Majorarea angajamentelor faţă de nerezidneţi, micşorarea creanţelor faţă de nerezidenţi	Micşorarea angajamentelor faţă de nerezidenţi, majorarea creanţelor faţă de nerezidenţi

Elaborarea balanţei de plăţi se bazează pe un set de reguli care definesc agenţii, natura tranzacţiilor şi modalitatea de înregistrare a acestora. Distincţia dintre agenţii rezidenţi şi nerezidenţi constă în centrul principal de interes al activităţii lor.

Astfel, rezidenţii unei economii sunt reprezentaţi de următoarele tipuri de unităţi economice:
-> întreprinderile, corporaţiile şi cvasi-corporaţiile, inclusiv
sucursalele investitorilor direcţi nerezidenţi;
-> guvernul şi administraţia publică locală;
-> instituţiile nonprofit;
-> gospodăriile populaţiei şi persoanele fizice ce alcătuiesc o
gospodărie.

Ca urmare, pentru a fi considerată rezidentă a unei economii, o entitate economică trebuie să aibă un centru de interes economic în acea economie.

Pe de altă parte, în categoria nerezidenţilor sunt incluse: persoanele fizice şi juridice străine care se află în afara teritoriului naţional românesc, dar şi românii care şi-au mutat centrul de activitate în străinătate, filialele şi sucursalele întreprinderilor româneşti stabilite în străinătate (inclusiv muncitorii care lucrează temporar în altă ţară), precum şi oamenii de afaceri, turiştii, diplomaţii străini aflaţi temporar în România.

Se consideră că centrul de interes economic al unei persoane fizice sau juridice se află într-o ţară atunci când aceasta are plasamente (sediu, loc de fabricaţie etc.) pe teritoriul economic al ţării respective, unde (sau de unde) s-a angajat (sau intenţionează să se angajeze) în activităţi sau tranzacţii economice, pe o perioadă de timp nedefinită sau pe o perioadă finită.

Teritoriul economic al unei ţări reprezintă teritoriul geografic administrat de guvernul unei ţări, în cadrul căruia persoanele, bunurile şi capitalul circulă liber. În cazul ţărilor maritime, teritoriul geografic include insulele supuse aceloraşi autorităţi monetare şi fiscale, ca şi teritoriul continental. În conformitate cu manualul balanţei de plăţi, teritoriul economic al unei ţări include: spaţiul aerian, apele teritoriale şi platforma continentală asupra cărora o ţară se bucură de drepturi exclusive; enclavele teritoriale; zonele libere, depozitele sau fabricile administrate de întreprinderi aflate sub control vamal.

Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei, preţ care este definit, conform metodologiei Fondului Monetar Internaţional, ca fiind suma de bani pe care un potenţial cumpărător o plăteşte pentru a achiziţiona ceva de la un potenţial vânzător, în condiţiile în care ambii parteneri sunt părţi independente, iar considerentele care stau la baza tranzacţiei sunt strict comerciale.

Momentul înregistrării tranzacţiei este, conform metodologiei Fondului Monetar Internaţional, momentul în care are loc transferul de proprietate.

1.3.2 Sistemul dublei înregistrări

Balanţa de plăţi se bazează pe principiul contabilităţii în dublă partidă. La activ, se înscriu creanţele exigibile ale ţării faţă de străinătate, iar la pasiv, datoriile ţării faţă de străinătate, scadente în perioada respectivă.

Convenţia contabilă de bază pentru balanţa de plăţi este ca fiecare tranzacţie înregistrată să fie reprezentată prin două intrări cu exact aceeaşi valoare. Într-o înregistrare a balanţei de plăţi, cele două intrări sunt folosite pentru a recunoaşte exact partea care dă şi cea care primeşte, pentru fiecare tranzacţie în parte. De aceea, înregistrările din balanţa de plăţi sunt similare cu înregistrările financiare tipice, care respectă principiul dublei înregistrări,
folosit în general în contabilitatea afacerilor.

Sistemul dublei înregistrări subliniază faptul că şi contabilitatea balanţei de plăţi este guvernată de anumite reguli. Astfel, în conformitate cu contabilitatea afacerilor şi cu principiile conturilor naţionale, termenul credit este folosit pentru a ilustra o reducere de active sau o creştere de pasive, iar termenul debit este folosit pentru a ilustra o reducere de pasive sau o creştere de active.

Balanţa de plăţi se întocmeşte:
-> global, pentru fluxurile economice şi financiare ale unei ţări cu
restul lumii;
-> bilateral, pentru relaţiile stabilite cu o anumită ţară;
-> regional, pentru relaţiile cu un grup de ţări.

1.3.3 Structura balanţei de plăţi

Deşi, în prezent, nu se poate vorbi despre un model al structurii balanţei de plăţi unanim acceptat de către toate ţările lumii, acesta poate fi rezumat la următoarea structură bipartită pe conturi: contul curent sau balanţa de plăţi curente şi contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital. În interiorul acestei scheme, fiecare ţară îşi realizează propria detaliere.

Este demnă de amintit metodologia de întocmire a balanţei de plăţi în accepţiunea Fondului Monetar Internaţional.

Se poate spune că statistica balanţei de plăţi are o structură coerentă, care facilitează analizele întocmite pentru numeroase scopuri, între care: formularea şi monitorizarea politicilor macroeconomice, proiecţii, studii privind comportamentul pieţelor reale şi financiare, comparaţii bilaterale şi multilaterale. Lista componentelor standard incluse în balanţa de plăţi oferă un standard internaţional pentru sistemul structural pe care se articulează balanţa de plăţi. Lista componentelor standard ale balanţei de plăţi se bazează pe o serie de consideraţii conceptuale şi practice. Structura listei componentelor s-a întocmit luându-se în considerare opiniile specialiştilor în balanţa de plăţi, principiile analizei balanţei de plăţi şi clasificările utilizate în alte sisteme statistice internaţionale.

Componentele standard sunt grupate în două capitole principale: contul curent şi contul de capital şi financiar. Contul curent este, la rândul său, subdivizat în trei mari categorii: bunuri şi servicii (subdivizat în bunuri şi servicii), venituri şi transferuri curente. Contul de capital şi financiar include în contul de capital transferurile de capital şi tranzacţiile
(cumpărare/vânzare) cu active nemateriale, nefinanciare (inclusiv patente, drepturi de autor), iar în contul financiar tranzacţiile internaţionale cu active şi pasive financiare – ERORI ŞI OMISIUNI.

Conform structurii prezentate, contul curent al balanţei de plăţi cuprinde trei capitole distincte, şi anume: bunuri şi servicii (A), venituri (B) şi transferuri curente (C).

Capitolul bunuri şi servicii cuprinde la rândul său balanţa comercială şi balanţa serviciilor.
Balanţa comercială este o componentă importantă a balanţei de plăţi şi reprezintă importul şi exportul de bunuri corporale. Ambele fluxuri (exportul şi importul) de bunuri sunt evaluate f.o.b.( free on bord = franco la bord, vezi condiţiile de livrare Incoterms 2000.), adică la frontiera vamală a ţării exportatoare.

Balanţa serviciilor înregistrează încasările şi plăţile rezultate din derularea operaţiunilor de comerţ internaţional cu servicii de transport de mărfuri şi călători, de recepţie şi control cantitativ şi calitativ, de înmagazinare, manipulare şi transbordare a mărfurilor, comisioanelor, taxelor şi spezelor portuare şi aeroportuare, de reclamă şi publicitate comercială, servicii de poştă şi telecomunicaţii, radio, televiziune, turism, asigurări şi reasigurări internaţionale, comisioane şi speze bancare etc.

Poziţia Venituri include următoarele tipuri de venituri:
*veniturile din salarii şi alte compensaţii, plătite atât în numerar, cât şi în natură, câştigate de persoane individuale într-o economie, alta decât cea în care ele sunt rezidente, pentru munca prestată;
*veniturile din investiţii (directe şi de portofoliu). Cele mai comune tipuri de active financiare sunt depozitele bancare, împrumuturile, cambiile, obligaţiunile şi alte efecte de comerţ creanţe, părţi din capitalul social al unei întreprinderi şi creanţe ale principalei asupra sucursalei. Veniturile din investiţii se referă, în principal, la dobânzi, dividende, remiteri din profiturile sucursalei şi părţile investitorilor din câştigurile obţinute de întreprinderi prin investiţie directă etc.

Transferurile curente sunt definite de metodologia Fondului Monetar Internaţional ca fiind intrările sau ieşirile de resurse reale sau financiare fără o compensare din partea beneficiarului. Transferurile curente sunt împărţite în: transferurile guvernului (se referă la subvenţii sau donaţii de la bugetele curente; asistenţă tehnică; despăgubiri impuse de tratate de pace; prime de asigurare împotriva pierderilor mai puţin costul serviciilor şi prime de asigurare împotriva pierderilor şi contribuţiile guvernamentale la bugetele administrative ale organizaţiilor internaţionale), transferuri private (remiteri
ale muncitorilor angajaţi în alte economii) şi alte transferuri (includ cadouri; pensii alimentare şi alte transferuri de ajutoare; bilete de loterie vândute şi premiile câştigate de la loterii; pensii necontractuale de la agenţii neguvernamentale; prime de asigurare temporară nu pe viaţă mai puţin cheltuielile aferente acestor servicii şi asigurările temporare; ajutoare date în alte scopuri).

Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital cuprinde două categorii de tranzacţii şi anume: contul de capital şi contul financiar.

Contul de capital cuprinde toate operaţiunile de încasări şi plăţi legate de transferul internaţional de capital, achiziţionarea sau vânzarea de active care nu sunt rezultatul activităţii umane şi active intangibile care sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi.

Conform definiţiei din manualul balanţei de plăţi, contul financiar reprezintă totalitatea tranzacţiilor cu active şi pasive financiare externe ale unei economii care presupun transferul dreptului de proprietate, incluzând crearea şi lichidarea de creanţe.

Astfel, pentru ca o tranzacţie să fie inclusă în contul financiar trebuie să îndeplinească trei criterii, şi anume:
• tranzacţia să implice un transfer al dreptului de proprietate, inclusiv crearea sau lichidarea unui activ sau pasiv;
• un activ sau un pasiv trebuie să reprezinte o creanţă/obligaţie care există în mod legal;
• tranzacţia trebuie să implice un activ sau un pasiv financiar extern.

Tranzacţiile financiare sunt înregistrate în contul financiar la valoarea de piaţă şi în momentul schimbului de proprietate.
Manualul balanţei de plăţi distinge patru categorii de investiţii, şi anume:
investiţii directe, investiţii de portofoliu, alte investiţii şi active de rezervă.

Investiţia directă reprezintă o parte componentă a investiţiilor internaţionale, prin care o entitate rezidentă într-o economie are un interes pe termen lung într-o întreprindere rezidentă din altă economie. Investiţiile directe presupun o relaţie pe termen lung între investitorul direct şi întreprinderea – investiţie directă, precum şi un grad de influenţă
semnificativ al investitorului direct în conducerea întreprinderii – investiţie directă. Investitorul direct poate fi o persoană fizică, o companie privată sau publică încorporată sau neîncorporată, un grup de persoane fizice sau companii, un guvern sau o agenţie guvernamentală care deţine o întreprindere – investiţie directă într-o altă economie decât cea în care investitorul direct este rezident. O întreprindere – investiţie directă este o
întreprindere încorporată sau neîncorporată, în care un investitor direct deţine cel puţin 10 procente din acţiuni sau din puterea de vot (în cazul unei întreprinderi încorporate) sau echivalentul acestei ponderi (în cazul unei întreprinderi neîncorporate ).

Investiţia directă se înregistrează în balanţa de plăţi pe baza sensului investiţiei, şi anume investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate şi respectiv investiţii directe ale nerezidenţilor în economia raportoare.

Investiţiile de portofoliu cuprind tranzacţii cu acţiuni, alte titluri financiare şi derivate financiare, cu excepţia cazului în care aceste tranzacţii se referă la investiţii directe sau active de rezervă. Investiţiile de portofoliu se referă atât la instrumente pe termen scurt, cât şi la cele pe termen lung. Trăsătura esenţială a instrumentelor clasificate ca investiţii de portofoliu este aceea că sunt negociate sau negociabile. Aceasta înseamnă că instrumentele oferă investitorilor posibilitatea de a-şi transfera capitalul investit de la un instrument la altul, independent de scadenţă.

Tranzacţiile privind investiţiile de portofoliu sunt acelea care implică activele şi pasivele financiare ale unei economii. În cadrul activelor şi pasivelor, tranzacţiile privind investiţiile de portofoliu sunt grupate pe tipuri de instrumente. Componentele standard ale balanţei de plăţi includ patru tipuri de instrumente, şi anume:
-> acţiuni (instrumente care conferă deţinătorului un drept asupra
valorii reziduale sau a venitului rezidual al întreprinderii
emitente, după ce s-au stins creanţele tuturor celorlalţi creditori);
-> obligaţiuni şi bilete (cuprind titlurile financiare creatoare de
datorie, a căror scadenţă contractuală iniţială este mai mare de
un an şi care sunt purtătoare de dobândă). Instrumentele
aparţinând investiţiilor de portofoliu incluse în această categorie
sunt titlurile financiare creatoare de datorie, care conferă
deţinătorului dreptul necondiţionat de a obţine un venit fix sau
un venit variabil determinat prin contract, dar care este
independent de veniturile emitentului. În această categorie, se
mai includ şi alte titluri financiare, cu scadenţă mai mare de un
an, cum ar fi: obligaţiunile cu venit fix; titlurile financiare
preferenţiale neparticipative; obligaţiunile convertibile;
obligaţiunile fără scadenţă fixată; certificate de depozit
negociabile; obligaţiuni ipotecare; obligaţiuni fără dobândă şi
alte obligaţiuni scontate; obligaţiuni cu dobândă variabilă; şi
obligaţiuni indexabile);
-> instrumente ale pieţei monetare, şi
-> derivate financiare (opţiunile) sunt instrumente financiare care
conferă uneia dintre părţi dreptul dar nu şi obligaţia de a
cumpăra, în cazul unei opţiuni de cumpărare sau de a vinde, în
cazul unei opţiuni de vânzare, un anumit activ financiar sau real
la un preţ predeterminat de la o altă parte numită emitentul
opţiunilor).

Alte investiţii se referă la credite comerciale, împrumuturi obţinute de la
organisme financiare internaţionale, depozite bancare. Aceste investiţii sunt
evaluate pe baza valorii nominale a sumelor rămase plus dobănzile
acumulate şi neplătite.
Activele de rezervă reprezintă instrumente financiare aflate la dispoziţia
autorităţilor centrale pentru a finanţa, absorbi sau ajusta dezechilibrele
financiare. In cadrul balanţei de plăţi, activele de rezervă sunt definite ca:
aur monetar deţinut de autoritatea unei ţări, creanţele autorităţilor asupra
nerezidenţilor, disponibilităţi în Drepturi Speciale de Tragere şi poziţia
rezervelor la Fondul Monetar Internaţional. Aceste patru componente
formează activele externe brute ale autorităţilor centrale.
Principala funcţie a activelor de rezervă este de a asigura sau absorbi
lichiditatea necesară în vederea ajustării dezechilibrelor de plăţi între o ţară
şi restul lumii. În plus, ele contribuie la menţinerea încrederii în
solvabilitatea ţării şi reprezintă garanţii pentru împrumuturile din străinătate.
Activele de rezervă determină aspecte importante ale relaţiilor dintre ţările
membre şi Fondul Monetar Internaţional. Astfel, deţinerile de rezerve
reprezintă unul din factorii pe baza căruia se calculează cota de participare a
unei ţări şi influenţează eligibilitatea acesteia în obţinerea unei tranşe de
rezervă şi în utilizarea creditului de la Fond.

Nivelul activelor de rezervă al unei anumite ţări depinde de factori cum ar
fi: gradul de deschidere al economiei, amploarea fluctuaţiilor dezechilibrelor
de plăţi, precum şi costul deţinerilor de rezerve. Gradul de deschidere al
economiei unei ţări, reflectând interdependenţa dintre aceasta şi economia
mondială, se poate măsura prin raportul exporturilor (sau importurilor) de
bunuri şi servicii în produsul intern brut. Fluctuaţiile balanţei de plăţi pot fi
stabilite prin observaţii făcute de-a lungul timpului asupra abaterilor faţă de
o tendinţă medie, iar costul deţinerilor de rezerve poate fi evaluat prin
intermediul diferenţialului ratei dobânzii.
Un indicator de măsură al deţinerilor de rezervă îl reprezintă raportul dintre
activele de rezervă şi importurile de bunuri. Rezultatul se exprimă în
numărul de zile, săptămâni sau luni în care importul poate fi acoperit de un
anumit stoc al activelor de rezervă. Această evaluare nu trebuie însă privită
rigid, raportul putând varia considerabil de la ţară la ţară.
Principalele caracteristici ale activelor de rezervă sunt:
*Activele de rezervă reprezintă activele externe aflate la dispoziţia
autorităţilor monetare ale unei ţări, recunoscute pe plan
internaţional drept instrumente financiare utilizate în ajustarea
dezechilibrelor de plăţi derivate din tranzacţiile autonome
internaţionale.
*Activele de rezervă sunt utilizate pentru finanţarea, absorbţia sau
reglarea amplitudinii dezechilibrelor prin intervenţia autorităţilor
monetare pe piaţa valutară, pentru a influenţa cursul de schimb al
monedei naţionale.
*Utilizarea excesivă a rezervelor nu reprezintă o situaţie obişnuită.
În situaţia în care dezechilibrele persistă, autorităţile monetare
recurg la politici alternative sau adiţionale în cadrul politicilor de
ajustare.
*Principala lor funcţie este de a asigura sau absorbi lichiditatea pe
o perioadă limitată, în timp ce sunt implementate măsurile
alternative sau adiţionale, care să determine corectarea
dezechilibrelor.
*Utilizarea activelor de rezervă permite autorităţilor monetare să
evite adoptarea unui curs de schimb liber flotant sau a unor
reglementări restrictive.

Poziţia investiţională internaţională
Aria strictă de cuprindere a balanţei de plăţi este în corelaţie directă cu
poziţia investiţională internaţională.
Poziţia investiţională internaţională este o declaraţie statistică a valorii şi
compoziţiei creanţelor (activelor) unei economii asupra restului lumii şi a
valorii pasivelor financiare externe ale economiei respective, calculată la o
anume dată, ca de exemplu sfârşitul anului.
Diferenţa dintre stocul de active financiare externe şi pasivele financiare
externe este acea parte din avuţia netă a economiei respective atribuibilă sau
derivată din sectorul ei extern.
În metodologia Fondului Monetar Internaţional, există o schemă de
clasificare pentru poziţia investiţională internaţională (care prezintă stocul
de active şi de pasive financiare externe existent la un moment dat) similară
cu schema de clasificare utilizată în contul financiar şi în partea de venituri
din investiţii a contului curent. Similaritatea celor două clasificări reflectă
legătura strânsă dintre poziţia investiţională internaţională şi aceste două
componente ale balanţei de plăţi.
Poziţia investiţională internaţională trebuie prezentată comparativ în două
momente diferite. Modificările apărute într-un interval de timp în poziţia
investiţională internaţională pot fi rezultatul tranzacţiilor înregistrate în
contul financiar al balanţei de plăţi sau al altor modificări, cum ar fi:
modificarea preţurilor activelor şi pasivelor sau modificarea cursului valutar
al unităţii de cont faţă de moneda în care sunt exprimate activele şi pasivele.
O altă cauză exterioară tranzacţiilor, care poate determina modificarea
stocurilor de active şi de pasive financiare, poate fi reprezentată de acţiunile
unilaterale ale unei ţări (monetizarea aurului şi prescrierea datoriei), care
creează sau dizolvă active financiare.

Într-o economie de piaţă, pentru a influenţa evoluţia unor fenomene
economice, statul poate folosi balanţa de plăţi, mişcările de capital şi,
implicit, situaţia monedei din ţara respectivă(I. Stoian şi A. Berea Balanţa de plăţi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.).
Evoluţia balanţei de plăţi a unei ţări este în strânsă legătură cu evoluţia
economică a ţării respective, şi reflectă, într-un anume moment, gradul şi
modul în care ţara respectivă este angrenată în circuitul economic mondial.
Se poate afirma că balanţa de plăţi este, în esenţă, barometrul întregii
activităţi economico-financiare a unei ţări. Ea pune în evidenţă capacitatea
de producţie a bunurilor şi competitivitatea acestora pe piaţa internaţională,
atât în ceea ce priveşte calitatea, cât şi preţul acestora.
Între balanţa de plăţi şi moneda naţională există o dublă influenţă: pe de o
parte, cursul valutar al monedei influenţează preţurile şi deci, mărirea sau
micşorarea profitului la tranzacţiile internaţionale, iar pe de altă parte,
balanţa de plăţi în situaţia de a fi activă sau pasivă influenţează cursul
valutar al monedei proprii.
Pe măsura “maturizării” procesului de convertibilitate, va creşte tot mai
mult rolul balanţei de plăţi în determinarea convertibilităţii şi a mobilităţii
cursurilor valutare. Pentru trecerea cu succes la convertibilitatea pe termen
mediu şi lung, este esenţială atingerea şi menţinerea unui anumit echilibru
structural între tranzacţiile curente şi cele de cont financiar şi de capital.
În acelaşi timp, pe piaţa internaţională financiar-valutară, calitatea balanţei
de plăţi a unei ţări constituie un criteriu important în acordarea de credite şi
în stabilirea condiţiilor acestora.
Modul în care balanţa de plăţi a unei ţări se echilibrează reprezintă o
informaţie deosebit de sensibilă în privinţa cursului valutar.
Echilibrarea în condiţii de deficit (când echilibrul final se realizează prin
contribuţia finanţărilor externe, a rezervelor valutare sau a unei părţi din
masa monetară internă) determină o reducere a încrederii posesorilor de
monedă ai ţării cu balanţă deficitară. Apare teama că ţara respectivă nu va
putea onora cu mărfuri sumele de bani proprii, existente în afara ţării.

Echilibrarea în condiţii de excedent (când echilibrul financiar se realizează
cu contribuţia încasărilor din export) determină o sporire a încrederii pentru
moneda ţării respective din partea agenţilor de pe piaţa externă(Bran Paul, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică, 1995, Bucureşti.).
În cadrul politicii de restabilire a echilibrului balanţei de plăţi şi de
consolidare a monedei naţionale, constituirea şi menţinerea rezervelor
valutare ale statului au o importanţă deosebită(Kiriţescu Costin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978) deoarece:
• asigură echilibrarea balanţei de plăţi;
• reprezintă un element vital al siguranţei naţionale în condiţiile
geopolitice existente;
• asigură plata serviciului datoriei externe contractate de un stat;
• realizează garantarea solvabilităţii externe a unei ţări, lucru care
măreşte încrederea pieţei financiare internaţionale şi a
investitorilor;
• sprijină şi apără cursul de schimb pe piaţa valutară, în cazul unor
fluctuaţii exagerate ale acestuia (prin vânzarea sau cumpărarea
pe piaţă a unor mijloace de rezervă se poate realiza un echilibru
temporar al cererii şi ofertei).
După cum rezultă din enumerarea prezentată, rezervele valutare ale unei ţări
sunt utilizate numai în anumite scopuri, care nu sunt legate de operaţiunile şi
tranzacţiile curente. Ca urmare, aceste rezerve nu trebuie să fie considerate
drept o sursă curentă pentru realizarea importurilor şi nici un rezervor pentru
menţinerea cursului valutar la un nivel artificial.
Echilibrarea balanţei de plăţi generale se obţine prin compensarea soldurilor
active din relaţia cu unele ţări cu soldurile pasive din relaţia cu alte ţări în
cadrul aceleiaşi modalităţi de plată.
Stingerea soldului pasiv este una din preocupările de bază ale oricărei politici
comerciale externe chibzuite. Aceasta se realizează, în principal, prin:
* sprijinirea producţiei cu posibilităţi de valorificarea superioară pe
piaţa externă (creşterea preţurilor la export, creşterea veniturilor
în valută);
* sprijinirea politicii de investiţii prin atragerea de capitaluri
străine;
* emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital;
* obţinerea unor împrumuturi de la organismele financiare
internaţionale;
* atragerea unor credite guvernamentale străine;
* efectuarea unor operaţiuni de swap cu stocurile de aur şi argint
din rezerva valutară;
* vânzarea din rezerva naţională a unor stocuri de aur şi metale
preţioase, ca măsură extremă.

Complicat domnule, complicat.