De ce mi-e întâi şi întâi silă de statul român...

---

... Mi-e silă pentru că România este o ţară în care cetăţeanul este umilit iar, şi iar, şi iar, şi iar... Mi-e silă pentru că tinerilor li se spune că trebuie să înveţe să fie buni cetăţeni pentru a avea succes şi în ţara asta succesul nu prea este legat de calitatea umană... Aş spune că dimpotrivă, oamenii de succes se dovedesc, în majoritatea lor, oameni care au o calitate umană cel puţin îndoielnică. Povestea care am auzit-o în următorul articol relatată de Covrig Roxana nu este singulară, a devenit o normalitate în ţara asta în care demnitatea umană este un lux al oamenilor cu bani şi lipsiţi de ruşine.

Povestea unui timișorean, care de mic a visat să fie inginer, nu este nici pe departe una fericită. După 19 ani de şcoală, încheiaţi excelent, el cară saci pentru 50 de lei pe zi. Muncește cot la cot cu “boschetarii adunați din Gara de Nord”.

Odată, inginer mecanic. Acum, șomer. Cară saci

Raul Nicolae are 32 de ani. A încercat să îşi facă o carieră ca inginer. După liceu, s-a înscris la Politehnică și a devenit licenţiat ca inginer mecanic. A făcut şi un master. Puşi unul după altul, sunt 19 ani de şcoală. Acum, are fabuloasa carieră de șomer.

Raul a ajuns să lucreze cu ziua, pe şantiere, unde cară saci cu ciment. Neobişnuit cu munca fizică, are spatele rănit. De la greutatea sacilor transportaţi. Umărul stâng îi e carne vie, scrie EVZ. De câteva săptămâni poartă pe el în permanenţă un bandaj. Chiar şi aşa, dacă e chemat să descarce un nou tir cu materiale de construcţii, nu stă pe gânduri.

Cândva erau 1300 de euro pe lună. Acum, e mila părinților

Raul are doi fraţi şi doi părinţi bolnavi. Cât a fost student a lucrat. Ajunsese şef de sală la un restaurant bun din Timişoara. Acum trei ani şi-a găsit de muncă ca inginer în Germania, lângă Stuttgart, la o companie care monta instalaţii de climatizare.

„Am plecat cu tot optimismul din lume. Îmi garantau 1.300 de euro pe lună, două mese pe zi, locuinţă. Făceam planuri despre cât voi sta, cum voi agonisi banii ca să îmi încep viaţa în România. Apoi părinţii mei au ajuns la spital. Tata operat, mama în stare critică. Nu am avut de ales şi am venit acasă”, povesteşte tânărul.

Din banii câştigaţi în străinătate un an şi trei luni şi-a luat maşină, electronice, haine. Pe care le-a vândut pe o sumă de nimic, ca să nu moară de foame. Acesta e un alt motiv de jenă pentru tânărul inginer: la vârsta la care ar fi fost firesc să stea la casa lui, e nevoit să locuiască cu părinţii.

„Am vândut hainele ca să plătesc întreţinerea”

Întors acasă, în vara anului trecut, Raul s-a angajat, ca inginer mecanic la o companie care producea sisteme fotovoltaice. Câştiga bine. Aproape 3.000 de lei lunar.

După patru luni, firma a intrat în insolvenţă. „Din septembrie nu am serviciu, trimit CV-uri după CV-uri şi insist de nebun pe la prieteni, să mă ajute să îmi găsesc de lucru. Nu am reuşit să găsesc măcar un post de şofer, dacă nu ceva în domeniul meu. Am ajuns să vând pe nimic tot ce am agonisit în urma anului petrecut în Germania. Mi-am vândut maşina, mi-am vândut laptopul, telefonul, electronicele. Mi-am vândut până şi hainele, ca să îmi pot ajuta părinţii la plata întreţinerii apartamentului de bloc unde locuim”, povesteşte Raul, potrivit EVZ.

„Locurile de muncă anunţate la agenţiile de ocupare sunt de formă. Peste tot unde am aplicat mi s-a spus că nu se fac angajări, ci doar cursuri de calificare”, susţine Raul.

“Îmi venea să urlu că am ajuns să car saci cu boschetarii”

Inginerul cu licenţă şi master în mecanică cară sacii pe şantiere laolaltă cu boschetarii luaţi din Gara de Nord. Pentru 8 ore primeşte 50 de lei. „Am un prieten care lucrează în construcţii. L-am mai ajutat ocazional, prieteneşte, dar pe 16 decembrie, am început să lucrez pentru el de nevoie. Nu am să uit toată viaţa mea prima zi de lucru. Ploua, era frig, şi venise la descărcat un tir de 20 de tone cu saci de ciment. Îi descărcam şi urcam la etajul patru al unui bloc în construcţie. Când am ajuns în sfârşit acasă, am plâns”, rememorează Raul.

Îmi venea să urlu de ruşine că am ajuns, după facultate şi master, să car saci cu boschetarii. Cu primii 50 de lei câştigaţi am cumpărat şosete, două pâini şi margarină.
(http://www.dcnews.ro/2013/02/santierist-cu-master-in-mecanica-imi-venea-sa-urlu-de-rusine/)

Nu vă e ruşine când staţi pe scaunele capitonate cu piele de peste o mie de euro că aţi creat astfel de destine? El nu mai este o victimă a sistemului socialist, este o victimă a perioadei contemporane care reiese din pixul domniilor voastre. Nu simţiţi cum scuipaţi pe destinele a milioane de oameni care s-au pregătit jumătate de viaţă pentru a fi intelectuali şi acum o altă jumătate din viaţă se vor chinui pentru a uita că au ştiut vreodată să gândească.