Un fizician, şi încă unul care este specialist în "frecvenţe", de vreme ce este inventatorul unui aparat care se bazează pe ELF (extremely low frequency – „frecventa foarte joasa”), respectiv magnetodiafluxul, vorbeşte despre HAARP în termeni rezonabili de aprofundaţi din punct de vedere ştiinţific.
Cât timp vom mai nega faptul că aceste lucruri există?
1. Domnul Paleologu îşi structurează moţiunea sub forma unui manifest. Mai mult, disciplinat, domnul Paleologu pune în faţa moţiunii şi un cuprins... Ceea ce mi s-a părut interesant din start este că domnul Paleologu fixează şi probleme punctuale, părăsind acel „să facem totul ca să fie bine şi nu rău”, atât de specific retoricii politicianiste româneşti.
2. Domnul Paleologu ştie că intră în această competiţie a moţiunilor cu ultima şansă. De ce? Pentru că oricum moţiunile sunt de fapt un context care simulează democraţia şi modernitatea în partid, de fapt contează cine va ajunge preşedinte prin aceste moţiuni. Iată de ce cred eu că domnul Paleologu spune:
„Motivul principal pentru susţinerea unei a treia moţiuni la congresul PDL este însuşi exerciţiul democraţiei interne: dezbaterea de idei în interiorul partidului, eventualitatea reconfigurării diferitelor curente şi, fireşte, comunicarea la scenă deschisă cu militanţii, simpatizanţii şi opinia publică. Un prim obiectiv este chiar instituirea unor mecanisme clare de implicare a militanţilor în anumite decizii politice, cum ar fi alegerile primare pentru desemnarea candidaţilor în competiţiile electorale la nivel local, parlamentar şi europarlamentar, cu excepţia candidatului la preşedinţie.”
Este o expunere idealistă a politologului Theodor Paleologu, dar o expunere a normalităţii, ca şi...
„Nu ne putem pune toate speranţele legate de viitor în insistenţa asupra disciplinei de partid, nici în probabilitatea reluării creşterii economice. E nevoie de idei clare pentru bătălii politice viitoare. E nevoie de orientarea gândirii noastre către provocările viitorului, către soluţiile optime de dezvoltare durabilă.”
Mai mult, domnul Paleologu vorbeşte despre transformarea PDL, despre evoluţia de la un partid de lider la unul de masă... este drept, destul de voalat, astfel încât să nu deranjeze prea mult pe preşedintele României.
„În forma sa actuală PDL e un partid nou, produs al campaniilor preşedintelui Băsescu în 2004, 2007, 2009 şi al fuziunii dintre PD şi PLD în 2007. Afluxul de noi membri a fost considerabil, iar aceştia îşi cer şi ei drepturile. Cu modestie, dar şi cu fermitate.”
3. Un „amănunt” foarte important...
„Marii competitori trebuie să adune cât mai mulţi susţinători în jurul lor, aşa că se exprimă cel mai adesea în formule vagi care nu-i angajează prea mult. O moţiune minoritară îşi poate permite să selecteze teme prioritare şi să propună soluţii concrete, precise, de natură să reprezinte repere în dezbaterea publică. Toată lumea e de acord, de exemplu, că trebuie să susţinem cultura, dar prea puţini sunt dispuşi să se angajeze asupra unui procentaj din buget. Toată lumea spune că trebuie să protejăm monumentele istorice, dar prea puţini sunt dispuşi să aplice legea cu fermitate şi să treacă la măsuri, sancţiuni şi exproprieri. Toată lumea vrea să combată corupţia, dar prea puţin s-a făcut pentru eliminarea cauzelor şi blocarea mecanismelor sale.”
4. Iată o primă propunere care, probabil, dă fiori politicienilor ce se ţin cu dinţii de trecut şi care refuză, cu obstinaţie, depăşirea sistemului vechi al investirii banilor în campania electorală pentru a obţine postul.
„Costurile excesive, de-a dreptul indecente, ale campaniilor electorale sunt o sursă majoră atât pentru scârba cetăţenilor faţă de politică, cât şi pentru perpetuarea corupţiei. Ele trebuie limitate drastic prin reguli clare privind dimensiunea afişelor, locurile special amenajate unde pot fi lipite, interzicerea meşurilor şi cadourilor electorale. În acelaşi timp, ele trebuie preluate integral de stat: buget fix pentru producerea materialelor informative (afişe, flyere etc.), asigurarea difuzării propunerilor fiecărui partid şi candidat de către poşta naţională, spaţii gratuite de publicitate electorală la televiziunea şi radioul publice. Doar în felul acesta vom putea asigura echitatea şi integritatea vieţii politice.”
Nu ştiu dacă difuzarea prin poşta naţională este neapărat o cerinţă necesară, cât timp există oameni în partid voluntari pentru acest lucru. Propunerea importantă este limitarea mijloacelor de propagandă la elemente stabilite prin legislaţie în sfera INFORMĂRII ASUPRA PROPUNERILOR, şi nu altfel de mesaje.
5. „În Bucureştiul Vechi, definit ca sumă a zonelor protejate, trebuie impus, eventual prin referendum, un moratoriu asupra autorizaţiilor de demolare şi de construcţie pentru clădiri înalte. Candidatul PDL la primăria capitalei trebuie să se angajeze că va iniţia fără întârziere o campanie de expropriere a monumentelor distruse în mod voit de proprietari. Cercetarea arheologică nu trebuie lăsată pe mâna firmelor care primesc diferite contracte de la autorităţile locale. Dezvoltarea specifică a Bucureştiului, marcat de marele incendiu de la 1847, face că un enorm patrimoniu cultural este îngropat în pământ. Să readucem, aşadar, la lumină, prin efortul autorităţilor publice, Bucureştiul subteran: îl putem pune în valoare în aşa fel încât să aducă bani la bugetul oraşului. Bucureştiul Vechi are vocaţia de a deveni un puternic pol de atracţie pentru creatorii şi consumatorii de cultură, pentru tineri şi turişti. Bulevardul Elisabeta, cu sălile sale de teatru şi de cinematograf, are vocaţia unei artere culturale de referinţă. Primăria va trebui să se implice mult mai mult în organizarea festivalurilor care au loc în Bucureşti (cum ar fi, de exemplu, Festivalul Enescu şi Festivalul Naţional de Teatru). Muzeele din subordinea primăriei trebuie gestionate coerent şi eficient, iar magnifica pinacotecă a municipiului Bucureşti va trebui în sfârşit redată publicului. Măsurile radicale, dictate de circumstanţe, pentru salvarea Bucureştiului Vechi nasc necesitatea unei politici nu mai puţin voluntariste pentru crearea unor cartiere de afaceri moderne şi bine deservite de infrastructura urbană de transport. Eventual în coordonarea preşedinţiei trebuie demarat un amplu proiect de amenajare a zonei metropolitane bucureştene care să stabilească axele de dezvoltare durabilă pentru capitală şi localităţile limitrofe.”
Domnul Paleologu vorbeşte despre reaşezarea produsului cultural la adevărata sa valoare şi, nu mai puţin important, exploatarea sa judicioasă astfel încât să producă profit. Cred că numai şi aceste fraze şi tot merită atenţia această moţiune.
Nu este vorba despre un tunning, ci despre tunul pe care l-au tras instituţiile bancare care au luat banii pe o maşină şi l-au adus astăzi la nivelul unui pachet de ţigări cu 10 ţigarete. Cum să nu te laşi de fumat?
Punctul 40 din ordinea de zi – Propunerea legislativă privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la CEC Bank înainte de anul 1990 şi şi-au transferat aceste depozite la BRD – Groupe Société Générale în anul 1991 în vederea achiziţionării de autoturisme DACIA. Domnul Ghizdeanu. Microfonul 10. Domnul Ion Ghizdeanu: Mulţumesc, domnule preşedinte. Legea privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la CEC Bank înainte de anul 1990 şi şi-au transferat aceste depozite la BRD este o propunere legislativă relativ bună, dar, din punct de vedere tehnic, are elemente care o fac să nu poată fi evaluată corect. Principalele dificultăţi apar din faptul că – şi au fost discuţii multe şi în comisie – nu există evidenţe foarte bune la BRD şi, mai ales, la transferul de la CEC la BRD. Menţionăm că Ministerul Finanţelor Publice a iniţiat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la CEC S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru aprobarea unor măsuri în vederea asigurării sumelor suplimentare necesare despăgubirii. Având în vedere considerentele menţionate, Guvernul nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative. Vă mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Domnule preşedinte Greblă ne va prezenta raportul comun al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. Domnul Toni Greblă: Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Nici Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative. Susţine însă altceva pe lângă Guvernul României şi pe lângă Ministerul Finanţelor Publice, să aplice legea deja existentă şi să despăgubească persoanele fizice care au depus banii la CEC, care au fost transferaţi ulterior la BRD – Groupe Société Générale şi pe care Ministerul Finanţelor Publice refuză – şi aş ruga reprezentantul ministerului să ne spună din ce motiv refuză – să aplice o lege adoptată de Parlamentul României. O parte din ea a fost executată, şi anume cea privitoare la depunerile de la CEC. Pentru depunerile de la BRD, care au acelaşi regim juridic, avem lege în acest sens, Ministerul Finanţelor Publice refuză să execute obligaţia legală, să pună în aplicare o lege. Având în vedere că este deja reglementată problema, noi, în Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, n-am avut altă soluţie decât să respingem propunerea legislativă, cu menţiunea că Ministerul Finanţelor Publice are de doi ani o obligaţie legală pe care refuză să o îndeplinească. După ce vom auzi răspunsul de la reprezentantul Ministerului Finanţelor Publice, va trebui să gândim şi să găsim o modalitate de a determina Ministerul Finanţelor Publice ca în cel mai scurt timp posibil să execute această obligaţie. Mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Domnule preşedinte Ghizdeanu. Domnul Ion Ghizdeanu: Mulţumesc şi pentru întrebare şi pentru solicitudine. Ministerul Finanţelor Publice face toate demersurile. Principala dificultate constă în faptul că indexarea valorii despăgubirilor nu a fost calculată de la data constituirii depozitelor la fosta Casă de Economii şi Consemnaţiuni CEC S.A., ci doar de la data transferului acestora la fosta Bancă Română pentru Dezvoltare BRD S.A., actualmente BRD – Groupe Société Générale. Întrucât CEC Bank S.A. nu mai păstrează evidenţele depozitelor transferate, termenul de arhivare fiind de 10 ani, BRD şi-a făcut aceste calcule numai de la momentul transferului de la CEC la BRD. Ca urmare, din această dificultate tehnică de a face o evaluare corectă a actualizării pentru perioada anterioară BRD-ului este nevoie de o prevedere şi am spus că Ministerul Finanţelor Publice a făcut acel proiect de lege şi în acest moment definitivează lista cu toţi deponenţii, existând numeroase întâlniri cu CEC şi BRD pentru fiecare persoană. Sperăm ca în cel mai scurt timp problema să se rezolve. Vă mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Doamna senator Doina Silistru. Microfonul 3. Vă rog, doamna senator. Doamna Doina Silistru: Mulţumesc, domnule preşedinte. Suntem mulţi colegi din acest mandat care am promovat legea în mandatul trecut. Deci legea pentru aceste persoane există din mandatul trecut. A mai fost o iniţiativă prin care noi am încercat să forţăm Ministerul Finanţelor Publice să acorde aceste despăgubiri. În momentul în care a trecut de Senat, de la Ministerul Finanţelor Publice ni s-a promis că în cel mai scurt timp o să se găsească o soluţie pentru rezolvarea acestei situaţii. A trecut deja – nu mai reţin exact –, dar acum două sesiuni cred că a trecut această iniţiativă legislativă şi văd că Ministerul Finanţelor Publice nici până la această dată nu a găsit soluţia. Domnul Ghizdeanu ar trebui să dea un termen precis, în cât timp Ministerul Finanţelor Publice, împreună cu BRD-ul, să găsească soluţia corectă şi legală pentru ca aceste persoane să intre în posesia banilor, înainte de a muri. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Domnul senator Gheorghe David. (Domnul senator Gheorghe David, secretar al Senatului, se deplasează la microfonul central pentru a lua cuvântul.) Domnul Gheorghe David: Mulţumesc, domnule preşedinte. Stimaţi colegi, într-adevăr, este o problemă care deja trenează de câţiva ani de zile, chiar de zeci de ani de zile, nerezolvată încă şi deja ne-am obişnuit. Şi alte guverne, şi actualul Guvern caută să rezolve, dar nu găseşte soluţia sau partea tehnică, cum am auzit mai devreme. Cred că nu este altceva de făcut. Sigur, o altă iniţiativă legislativă a noastră, care a fost adoptată deja de Senat în sesiunea parlamentară trecută, se află la Camera Deputaţilor în analiza comisiilor de specialitate, respectiv Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi este într-o formulă destul de avansată. Poate că – şi fac această sugestie reprezentantului Ministerului Finanţelor Publice, dacă poate să mă asculte – fac această sugestie ca acele probleme tehnice, care sunt, să le discute împreună la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi de la Camera Deputaţilor, unde iniţiativa noastră este deja avansată şi să nu vină cu un proiect care, iar ia mult timp până trece prin tot Parlamentul, ci, eventual, să clarifice aceste probleme acolo. Aşa ni s-a promis când a fost discutată această propunere legislativă la Senat. Haideţi să avansăm puţin. Să mergem acolo, că este pe final, şi poate rezolvăm, prin câteva amendamente tehnice, această problemă pentru aceşti oameni care sunt îndreptăţiţi şi trebuie să rezolvăm această problemă pe care ei o au de atâta vreme. Sigur că această propunere legislativă va merge şi ea, tot acolo va ajunge, dar acea propunere a noastră deja este avansată şi, din câte îmi dau seama, cred că – şi domnul preşedinte poate să spună – acea iniţiativă legislativă se apropie mai mult de faptul că poate fi pusă în practică. Cu acea completare de care spuneţi, probabil că putem rezolva această problemă. Mulţumesc mult. (Domnul senator Gheorghe David, secretar al Senatului, revine la prezidiu.) Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Domnule preşedinte Greblă. Microfonul central. Domnul Toni Greblă: Foarte pe scurt, pentru că nu propunerea legislativă creează probleme, ci refuzul sistematic al Ministerului Finanţelor Publice de a aplica prevederile legale. Este a cincisprezecea variantă a explicaţiilor pe care le oferă Ministerul Finanţelor Publice. Nu faptul că nu ştiu cum să fie calculate dobânzile legale, pentru că, la data respectivă, atât CEC-ul, cât şi BRD-ul erau bănci de stat şi aveau nişte reglementări foarte clare... Cum s-a rezolvat situaţia pentru depunătorii de la CEC, în aceeaşi variantă legală se poate rezolva situaţia şi pentru depunătorii de la BRD. Până acum câteva luni, 6 luni, ni se spunea „Nu avem lista depunătorilor de la BRD”. BRD-ul a depus această listă, este confirmată de către Ministerul Finanţelor Publice. Dacă nu există bani, ar trebui să ni se spună, pentru a nu fi mobilizate atâtea energii, iar Ministerul Finanţelor Publice să se facă că nu aude când nu execută o lege. După părerea mea, este un lucru extrem, extrem de grav. În orice Parlament al unei ţări cu democraţie consolidată, refuzul unui anume ministru, al unui anume minister, de a pune în aplicare o lege adoptată de Parlamentul României, ar duce automat la pierderea încrederii acelui ministru şi a susţinerii în Parlamentul României. Numai la noi văd că se practică alte cutume şi, din acest punct de vedere, stimaţi colegi, vă solicit să medităm împreună dacă nu cumva trebuie să găsim acele modalităţi ca Ministerul Finanţelor Publice să execute o lege, pentru că, dacă autorităţile statului nu mai execută legile României, ce pretenţie să mai am de la cetăţeni? Dacă nu există bani suficienţi, Guvernul a găsit o modalitate de amânare a executării unor obligaţii legale. Este neconstituţională această practică, dar, cel puţin, există recunoaşterea datoriei şi plata se va face ulterior. Aici, nici măcar acest lucru nu se face. Este vorba de aproximativ două mii de oameni. Nu este niciun efort bugetar foarte mare. Peste un an, vă garantez că vom fi în aceeaşi situaţie. O nouă propunere legislativă va fi respinsă, pentru că nu avem o altă soluţie din punct de vedere juridic, iar Ministerul Finanţelor Publice va găsi o altă explicaţie pentru a justifica neplata unei obligaţii izvorâte din lege. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc domnului senator Greblă. Dacă nu mai sunt alte … A, da, domnule senator Dumitru Oprea, vă rog, microfonul 2. Domnul Dumitru Oprea: Problema abordată este una foarte importantă pentru cele 2 110 de persoane fizice, dar să faci şi din aceasta motiv de campanie electorală mi se pare o forţare de notă, pentru că folosim numele a două bănci care încă sunt în viaţă şi, chiar dacă au fost în proprietatea statului şi acum se află în proprietate privată, şi-au transferat activele şi pasivele fără niciun dubiu. Este o tranzacţie financiară legală. De ce statul … Poate că antevorbitorii vor găsi explicaţii. Ce ar însemna ca toate, scuzaţi-mi neacademicul „ţepele” din domeniul pieţelor financiare să se ducă pe umerii statelor? Să nu uităm că, atunci când lucrurile au fost foarte grave, bănci mari s-au dus şi acel slogan „prea mare ca să clacheze”, „too big to fail”, nu cred că este cazul să fie aplicat şi aici, iar cele două bănci, respectiv CEC Bank şi Groupe Société Générale, unde s-au dus o parte din clienţi, sunt instituţii în viaţă care pot să dea seamă despre situaţia acelor deponenţi din perioada ’89. De ce statul, încă o dată? Domnul Mircea-Dan Geoană: Domnul senator Vosganian. Domnul Varujan Vosganian: Stimaţi colegi, Nu aş fi intervenit în legătură cu drepturile acestor oameni, dacă nu s-ar fi utilizat termeni mai puţin uzuali în problemele economice, cum ar fi „ţeapă”. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că am fost cel care am organizat şi realizat despăgubirile pentru un număr de 36 … (Intervenţie neinteligibilă din sală a domnului senator Dumitru Oprea.) Stimate domnule coleg, Iertaţi-mă că fac astfel de dialoguri cu sala! Să ştiţi că am fost printre cei care am fost parte în proces din partea păgubiţilor. Era o sumă mică, e adevărat. Nu înţeleg la ce vă referiţi. Este o infamie ceea ce spuneţi, dar trec peste aceasta. În orice caz, chestiunea FNI are o anumită legătură cu situaţia de faţă, pentru că şi în situaţia FNI statul a garantat prin CEC. Opinia mea este că noi, ca bărbaţi de stat, trebuie întotdeauna să ţinem curat obrazul statului. Dacă statul a angajat anumite obligaţii, putem să tragem după aceea la răspundere pe vinovaţi, însă angajamentele statului trebuie onorate atât la intern, cât şi la extern. Şi statul s-a angajat că, în contul unor depuneri, asigură furnizarea unui automobil. Statul nu a mai făcut acest lucru. A preluat aceste conturi care erau fără dobândă. Ele au rămas fără dobândă şi au căzut la o valoare derizorie, motiv pentru care noi suntem datori să onorăm aceste obligaţii, pentru că, dacă este aşa cum spuneţi dumneavoastră, şi despăgubirile de aproape 2 miliarde de euro pentru casele demolate sunt tot un fel de „ţepe” pe care le ia statul. Şi onorarea altor abuzuri, prin compensaţii făcute de statul comunist, sunt tot „ţepe”. Or, eu refuz, câtă vreme noi, în această sală, am aplaudat cu toţii raportul privind condamnarea crimelor comunismului. Să condamn comunismul, fără să încerc să repar rănile pe care le-a produs comunismul, mi se pare o ipocrizie. Şi pentru a nu fi ipocriţi, trebuie să respectăm dreptul tuturor cetăţenilor români, care, într-un fel sau altul, au fost înşelaţi sau abuzaţi de către statul comunist în garantarea dreptului de proprietate. Să reparăm aceste greşeli pentru a intra cu obrazul curat în viitorul pe care îl dorim cu toţii moral. De aceea, refuz să pun drepturile acestor două mii de persoane, care sunt egale cu ale celorlalte 36 de mii de persoane, şi a căror onorare de obligaţii aţi votat-o cu toţii în Parlamentul României, sub această perspectivă a unor „ţepe” pe care ni le tragem unii altora. Dacă tragem „ţepe” unii altora, poporul român, în ansamblul său, pierde. Aici nu este vorba de o pierdere. În primul rând, este vorba de o asumare de natură morală pe care cu toţii, prin votul nostru, am asumat-o când am votat raportul pentru condamnarea crimelor comunismului. Şi aceasta este un fel de crimă. E drept, este de natură economică. Mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Domnul senator Greblă, urmat de domnul senator Álmos. Domnul Toni Greblă: Am crezut că am fost suficient de clar. Am crezut că a fost suficientă şi prima parte a explicaţiei reprezentantului Ministerului Finanţelor Publice. Da, există o obligaţie legală. Suntem în culpă. Nu am executat-o până în prezent. Mai vrem să mai verificăm nişte aspecte tehnice şi o vom executa. După aceea, după ce atrag atenţia că o lege trebuie … Ea este lege, nu mai discutăm dacă este bună sau rea, trebuie executată de bunăvoie, în primul rând, de autorităţile statului. Am surpriza ca un coleg de-al nostru, care ar trebui să tragă la răspundere ministerul pentru că execută această lege, să eticheteze intervenţia mea drept campanie electorală. Îmi pare rău că atât a putut să înţeleagă din faptul că avem deja o lege. Nu militez acum pentru adoptarea acesteia. Nu mai discut dacă CEC-ul a avut un mare rol în această ţară. De o sută şi ceva de ani, a adunat micile economii ale populaţiei şi le-a garantat. Dacă a garantat, este motivul pentru care legea a fost adoptată, este motivul pentru care Ministerul Finanţelor Publice trebuie s-o execute. Dar, dacă din rândul nostru se găsesc susţinători ai unei situaţii în care nimeni nu a cerut susţinere, atunci încep să mă îndoiesc de onestitatea morală a unora dintre colegii mei. Mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Domnul senator Albert Álmos, microfonul 2. Domnul Albert Álmos: Mulţumesc, domnule preşedinte. Stimaţi colegi, Pur şi simplu nu înţeleg de ce trebuie să discutăm acum, în acest mandat, cel puţin a treia oară, această problemă a plăţii sumelor pentru banii depuşi pentru autoturisme, înainte de ’90 sau în ’90, pentru că, aşa cum s-a spus aici, câteva zeci de mii de solicitări au fost rezolvate acum cinci ani şi trebuiau să fie rezolvate şi cele 2 110 care au mai rămas. Atunci s-a pus problema că nu exista o procedură de calcul a dobânzilor la BRD, ceea ce înţeleg că acum s-a rezolvat. Din punct de vedere al BRD-ului sau din punct de vedere al calculelor, nu există nicio problemă, aşa cum a afirmat aici reprezentantul Ministerului Finanţelor Publice. Propun ca, dacă nu există niciun impediment, atunci să se înceapă să se plătească suma care s-a calculat, prin BRD şi partea aceea – înţeleg că sunt nişte restanţe sau dobânzi necalculate până la perioada când s-au transferat de la CEC la BRD – să fie plătită după ce s-a finalizat procedura de calcul. Haideţi să înceapă să plătească Ministerul Finanţelor Publice către BRD această sumă, să liniştim oamenii care, într-adevăr, de cinci ani de zile, nu mai ştiu ce să facă şi cui să se adreseze pentru a recupera această sumă! Mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc şi eu, domnule senator. Domnul senator Severin, microfonul 3. Domnul Georgică Severin: Nu mă voi referi la problema specifică a cazului legat de Banca Română de Dezvoltare. Mă voi referi la obligaţia statului de a-şi asuma şi a-şi respecta obligaţiile pe care le-a luat în decursul vremii. Nu trebuie să fim mari savanţi ca să ştim că în istorie singurele state care au refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile au fost dictaturile. Să ne uităm ce s-a întâmplat cu obligaţiile Imperiului Ţarist, după ce Lenin a preluat puterea, să ne uităm la obligaţiile Republicii de la Weimar, după ce Hitler a preluat puterea, să ne uităm la obligaţiile statului român, după ce comuniştii au preluat puterea în 1947. Sper să nu spunem: să ne uităm la obligaţiile statului lui Băsescu, după ce se întâmplă aceste lucruri. Mulţumesc. Domnul Mircea-Dan Geoană: Domnul senator Oprea, microfonul 2. Domnul Dumitru Oprea: O carte, „Manager contra curentului”, din colecţia Gallup Business Books, începe cu: „S-au dus vremurile în care oricine se pricepe la orice”. Se pare că astăzi oricine se pricepe la probleme foarte sensibile de tranzacţii financiare, invocând nişte drepturi printr-o lege discutabilă. Unde-i lege nu-i tocmeală! Or, eu nu cu aceasta am început pledoaria mea. Am spus că dreptul oamenilor de a-şi recâştiga banii este unul, fără niciun dubiu, firesc, dar vreau să-mi explice domnul preşedinte al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări când a luat statul român banii de la CEC Bank sau de la BRD, ca să aibă vreo datorie. Chiar dacă a garantat, banii respectivi se aflau în conturile CEC Bank, respectiv BRD. De unde şi până unde trebuie să plătească statul, atât timp cât acei depozitari există la băncile amintite? Numai pentru faptul că a fost cândva o lege şi că noi am votat ca nişte zeci de mii de persoane trebuie să primească despăgubiri? Da, îşi pune mâna la cap şi, bineînţeles, trebuie să se frecţioneze un pic, fiindcă tranzacţiile financiare se fac pe active, pasive şi alte obligaţii. Când veţi pricepe aceste tranzacţii, puteţi să vă explicaţi de ce statul nu trebuie să plătească în cazul acesta, ci băncile unde conturile lor sunt încă deschise. Domnul Mircea-Dan Geoană: Domnul preşedinte Greblă. Domnul Toni Greblă: Un singur adevăr a spus colegul meu: nu toţi se pricep la toate. Fiecare cu specialitatea lui, dar, dincolo de a fi temeinic într-un anume domeniu de activitate, trebuie să mai ai o calitate, şi anume să fii de bună-credinţă. Dacă acestea două lipsesc, interpretările pot să fie cele pe care le-aţi auzit înainte. Sunt nevoit să repet proverbul chinezesc: „Vedeţi că pantoful este în celălalt picior!” Suntem într-o altă situaţie. Nu suntem într-o tranzacţie financiară, nu suntem în analiza faptului dacă suntem de acord să fie restituiţi banii sau nu, suntem în situaţia unei legi care este adoptată şi care trebuie pusă în aplicare. Nu mai comentăm acum că mie mi se pare că banii ar trebui să-i plătească banca. Dacă citeam textul de lege, vedeam că această obligaţie legală incumbă statului român prin Ministerul Finanţelor Publice. Dacă citeam acest lucru, nu mai puneam aceste întrebări ca să piardă atâţia colegi vremea, pentru a explica un lucru atât de simplu. Depunerile făcute la băncile de stat – până în 1990 CEC-ul şi BRD-ul – erau garantate de statul român. Obligaţia aceasta a fost preluată în lege şi legea este clară: statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, plăteşte aceste sume şi nu băncile care au devenit bănci comerciale acum. Domnul Mircea-Dan Geoană: Drept la replică. Microfonul 2, domnule senator. Domnul Dumitru Oprea: Este interesant cum venim şi cerem să impozităm profitul băncilor, dar nu le cerem să plătească ceea ce de drept... Poate că este şi vina Ministerului Finanţelor Publice că pe acea lege ar trebui să atace imediat băncile. De ce să plătească statul? Asta vreau să pricepeţi. Eu nu spun că aceşti oameni nu au dreptul, dar Ministerul Finanţelor Publice trebuia automat să fie parte într-un proces prin care băncile care aveau banii şi care îi au în conturi să fie bune de plată. Aceasta este toată povestea. Domnul Mircea-Dan Geoană: Mulţumesc. Suntem în faţa unui raport de respingere. Senatul este prima Cameră sesizată, iar propunerea legislativă are caracter de lege ordinară. (Discuţii aprinse în sală) După definiţia martirajului intrăm acum în definiţia rolului statului în societate, dar vă propun, totuşi să ne concentrăm pe acest text de lege. Supun votului dumneavoastră raportul de respingere. Vă rog să votaţi. Din sală: Ce votăm? Domnul Mircea-Dan Geoană: Raportul de respingere. Am spus de trei ori. Cu 36 de voturi pentru, 14 voturi împotrivă şi o abţinere, raportul de respingere a fost adoptat, propunerea legislativă fiind astfel respinsă. Mulţumim domnului preşedinte Ghizdeanu. (sursa: https://www.senat.ro/pagini/stenograme/Stenograme2011/steno%2027%20aprilie.pdf)
Declaraţia de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu
Preşedintele României, Traian Băsescu, a susţinut marţi, 3 mai a.c., la Palatul Cotroceni, o declaraţie de presă privind tematica abordată în cadrul şedinţei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării care a avut loc în cursul zilei de 2 mai 2011.
Vă prezentăm textul declaraţiei de presă:
„Bună ziua. Aşa cum aţi fost informaţi încă de ieri, astăzi vă fac o scurtă declaraţie legată de cele stabilite în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în şedinta care a avut loc în data de 2 mai a.c., la ora 19.00.
A fost o şedinţă care a avut două subiecte pe ordinea de zi. Primul s-a referit la solicitarea Statelor Unite ale Americii de a utiliza Aeroportul Mihail Kogălniceanu şi Portul Constanţa ca infrastructuri de tranzit pentru transportul de militari şi tehnică militară către Irak şi Afganistan - probabil ştiţi că Statele Unite încă au în Irak 150.000 de militari -, dar şi pentru transportul de militari şi tehnică militară din Irak şi Afganistan către Europa. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat utilizarea Aeroportului Kogălniceanu şi a Portului Constanţa pentru tranzitul către şi dinspre Irak şi Afganistan. În felul acesta, Kogălniceanu şi Portul Constanţa devin două infrastructuri strategice şi pentru Statele Unite, nu numai pentru România. Procesul se va derula în primele două luni în vederea autorizării, după care va funcţiona autorizat, fără supraveghere americană, în baza acordului dintre România şi Statele Unite. De asemenea, temporar, având în vedere că una din bazele din Mediterană este într-un proces de modernizare, pe Kogălniceanu vor putea staţiona patru avioane cisternă ale Statelor Unite şi patru avioane de transport C17. Acestea sunt doar temporar, problematica legată de tranzit este una pe termen lung. Cu privire la acest subiect, astăzi voi transmite Parlamentului scrisorile prin care îi informez cu privire la decizia luată. Cel de-al doilea subiect discutat ieri în CSAT a fost legat de locaţia pentru amplasarea rachetelor din scutul antirachetă american. Practic, din luna februarie de anul trecut, când România a răspuns pozitiv invitaţiei Statelor Unite de a fi parte a acestui program de securitate, s-au desfăşurat analize cu privire la locaţia optimă pentru acest sistem de apărare. Au fost analizate mai multe locaţii.
Vă pot spune, pentru informarea dumneavoastră, că sunt circa 120 de parametri care trebuie îndepliniţi de o astfel de locaţie pentru ca sistemul să fie în deplină siguranţă. În cele din urmă, s-a optat şi noi am aprobat ca locul de amplasare a sistemului antirachetă să fie în fosta bază aeriană de la Deveselu, din judeţul Olt. Baza aeriană rămâne sub comandă românească, iar parte din suprafaţa bazei va fi utilizată de sistemul antirachetă american. Precizez - comandantul bazei este ofiţer român. Nu este vorba de o bază americană, ci de o bază militară a forţelor aeriene române, care este parţial utilizată şi de sistemul antirachetă. Pentru deservirea sistemului antirachetă, la Deveselu vor fi dislocaţi în medie circa 200 de militari americani, iar cifra maximă care poate fi atinsă ca număr de militari dislocaţi este de 500. Din punct de vedere al informării, vă pot spune că ieri, după ce am adoptat decizia de amplasare la Deveselu a acestei baze, am invitat reprezentanţii administraţiei locale din judeţul Olt, i-am informat şi am obţinut acordul lor pentru această amplasare. De asemenea, în momentul de faţă, în drum către Slatina se află o delegaţie româno-americană care va prezenta în detaliu condiţiile de funcţionare a bazei. Sigur, în detaliu în sensul condiţiilor care trebuie respectate, nu detalii funcţionale ale bazei, ci ce trebuie să se întâmple sau să nu se întâmple în jurul bazei aeriene şi suprafeţele, zonele de securitate. De altfel, cu privire la acest lucru i-am informat şi eu ieri seară şi pe domnul prefect, şi pe preşedintele Consiliului Judeţean, primarii din zonă.
Aş vrea să fac precizarea că sistemul antirachetă american este un sistem defensiv, nu este destinat ofensivei, este un sistem defensiv de apărare a teritoriului României şi al Statelor Unite, de apărare împotriva rachetelor balistice. Sigur, de eficienţa, de eficacitatea sistemului beneficiază şi alte ţări. Dar realizarea sistemului este o înţelegere bilaterală americano-română. La momentul la care statele membre NATO vor dezvolta scutul antirachetă, aşa cum s-a stabilit la ultimul summit de la Lisabona, şi componenta americano-română va fi integrată acestui sistem. Deocamdată este o tratare bilaterală a sistemului şi, repet, baza aeriană Deveselu rămâne sub comanda ofiţerilor din forţele aeriene române. Aş face o menţiune: în opinia mea, cu realizarea acestei componente a scutului antirachetă România se află la cel mai înalt nivel de securitate din istoria ei şi cred că, din acest punct de vedere, putem spune că România şi-a atins un obiectiv important, acela de a-şi garanta securitatea pe termen lung, şi nu conjunctural. Mai fac precizarea că elementele de scut antirachetă nu sunt îndreptate împotriva Federaţiei Ruse.
Acestea sunt elementele care, cred eu, trebuiau comunicate astăzi. Ştiu că este o dezbatere publică - dacă vă interesează nivelul de alertă pe care România îl adoptă, rămânem pe nivelul precaut, codul nivelului precaut este albastru, nu este nevoie să ridicăm nivelul de alertă. România, în ultimii ani, a avut o singură dată şi numai pentru o săptămană cod galben, deci alertă moderată, în timpul Summitului NATO. În momentul de faţă nu avem niciun element, nu avem nicio informaţie concretă care să justifice ridicarea nivelului de alertă. Imediat ce astfel de informaţii vor exista, vă asigur că vom reacţiona corespunzător legilor. Vă mai atenţionez că nimeni nu se poate juca cu nivelurile de alertă, pentru că ele costă. Orice ridicare a nivelului de alertă înseamnă cheltuieli suplimentare. În momentul de faţă, România a răspuns solicitării unor state de întărire a protecţiei unor ambasade. Deja am dat răspuns pozitiv acestor solicitări, dar la nivelul României se menţine nivelul precaut, deci al doilea ca nivel, după verde, care este nivel scăzut, urmează albastru, deci nivel precaut. Şi, ca să nu existe confuzii, următoarele trepte de alertă sunt galben, care înseamnă moderat, după galben urmează portocaliu, care înseamnă risc terorist ridicat, şi roşu, care înseamnă nivel critic. Deci suntem pe al doilea nivel, precaut, culoarea albastră. Acestea sunt cele ce doream să le comunic. Vă mulţumesc mult. Vă doresc o zi bună! La revedere!”
Departamentul de Comunicare Publică 03 Mai 2011
Ascultând discursul prezidenţial mi-au venit în minte câteva întrebări. Sunt absolut convins că despre aceste probleme nu va vorbi public nici un preşedinte al României.
În primul rând mă întrebam de ce oare toată lumea găseşte normal ca americanii să-şi pună oamenii şi tehnica militară pe teritoriile statelor membre ale NATO dar nici un stat membru al NATO nu face acelaşi lucru în America. Nu am să scriu iarăşi despre scutul antirachetă, aş vrea să subliniez că ceea ce face racheta să explodeze înainte să ajungă la ţintă este "ceva exploziv" care la început va fi pe nave de război americane şi apoi vor fi instalate terestru.
Adevărata întrebare este dacă Statele Unite ar fi acceptat ca România să pună 24 de rachete de tip SM-3 la 300 de kilometri de Casa Albă. Ca să înţelegeţi exact, aceste Standard Missile 3 au o rază de acţiune operaţională de 500 de km.
Întrebarea este... dacă racheta interceptată are încărcătură nucleară sau este o armă chimică (că tot spuneau americanii că face Sadam Husein arme chimice), ce se întâmplă cu materialul radioactiv sau chimic... Ei bine, el va rămâne, cum este şi normal, în aer deasupra României, nu va da fuga la alţii.
Încă o dată, dacă România ar vrea să pună nişte rachete la 300 de km de Casa Albă... ce ar spune domnul Barack Obama?
În al doilea rând m-a lovit declaraţia preşedintelui, subliniată apăsat, cum că acest sistem nu este îndreptat asupra Federaţiei Ruse. De ce ar trebui să fie un sistem defensiv îndreptat spre cineva? Mi-am adus aminte de reacţia Statelor Unite în momentul în care Uniunea Sovietică a dorit rachete în Cuba. Atunci URSS erau anti-democraţi care atacă lumea liberă. Invers însă se poate. Mai fac precizarea că elementele de scut antirachetă nu sunt îndreptate împotriva Federaţiei Ruse.
În sfârşit, am fost de-a dreptul şocat când l-am auzit pe preşedinte spunând că nu se ridică nivelul sistemului naţional de alertă pentru că el costă. Nu că nu este nevoie, ci pentru că este scump. Apoi ne-a explicat pe larg cu culorile, ca să ne fie foarte clar.
...dacă vă interesează nivelul de alertă pe care România îl adoptă, rămânem pe nivelul precaut, codul nivelului precaut este albastru, nu este nevoie să ridicăm nivelul de alertă. România, în ultimii ani, a avut o singură dată şi numai pentru o săptămană cod galben, deci alertă moderată, în timpul Summitului NATO. În momentul de faţă nu avem niciun element, nu avem nicio informaţie concretă care să justifice ridicarea nivelului de alertă. Imediat ce astfel de informaţii vor exista, vă asigur că vom reacţiona corespunzător legilor. Vă mai atenţionez că nimeni nu se poate juca cu nivelurile de alertă, pentru că ele costă. Orice ridicare a nivelului de alertă înseamnă cheltuieli suplimentare.
Evident că nu trebuie ridicat nivelul sistemului naţional de alertă atunci când nu este nevoie, nimic de spus aici, dar domnul preşedinte a ţinut să sublinieze şi faptul că decizia păstrării actualului nivel este are la bază şi costurile crescute ale creşterii nivelului.
"Am cerut SRI să crească nivelul de atenţie cu privire la posibile atacuri teroriste undeva către jumătatea anului."
Păi atunci va fi un fel de 2 în 1, se va face o cheltuială a creşterii Sistemului Naţional de Alertă şi pentru Libia, şi pentru urmaşii lui Osama Bin Laden... dar mai la vară.
Uciderea lui Osama bin Laden este rezultatul unui efort de un deceniu al democraţiei americane şi al aliaţilor săi împotriva unei ameninţări inedite pentru lumea occidentală. Această victorie a democraţiei consolidează tendinţa exprimată în ultimele luni de mişcările de contestare a lideirlor autoritari din lumea arabă.
Uciderea unui om, şi încă pe un teritoriu străin, este rezultatul democraţiei? Mi-ar fi plăcut ca măcar să spuneţi “democraţiei” americane, pentru a indica, de fapt, o dictatură.
În ce principiu al democraţiei unui stat stă scris că el trebuie să conteste poziţia totalitară a unui lider în alt stat? Cu ce este Guvernul SUA mai bun atunci când bombardează, de ani de zile, o ţară sau alta, în numele democraţiei şi luptei antiteroriste, decât nişte terorişti care intră cu avioanele în clădirile americane.
Este o diferenţă între armata sovietică care a intrat la noi pentru a impune “comunismul” şi armata americană care invadează statele arabe pentru a impune “democraţia”?
Zău, uneori chiar nu mai ştiu ce să cred despre dumneavoastră. Mă aştept la astfel de poziţii de la cei mai neştiutori şi îndoctrinaţi de “democraţia occidentală” aşa cum au fost, nu de mult, intoxicaţi de “comunismul rusesc”… dar de la dumneavoastră, un intelectual de marcă, rasat, de elită, şi încă unul fixat pe interesul ştiinţelor politice… Trist.
O crimă cu sânge rece a ajuns o victorie a democraţiei!
Oare domnul Preda s-a gândit că în România se vorbeşte despre dictatură, despre dictator, despre un program de îmbolnăvire şi ucidere a populaţiei, despre genocid... Nu pe la colţuri, nu printre oameni care varsă năduful lor către un alt semen, ci chiar prin ziare, prin articole precum... http://www.gorjeanul.ro/politic/pasi-vertiginosi-catre-dictatura-tiranie-si-genocid Oare domnul Preda s-a gândit că articolul domniei sale este un îndemn, pentru oameni atinşi de disperare, să împuşte, cu sânge rece, în cap, răul anti-democratic din România pentru a ajunge eroi, precum cei care l-au împuşcat pe Osama bin Laden? Chiar am ajuns să lăudăm orice face SUA numai pentru că linguşim şi periem marile puteri precum nişte căţeluşi care aşteaptă să cadă un os de la masa celor bogaţi?
Şi acum... privind la SUA, ţara care era odată bastionul democraţiei mondiale. Priviţi aceşti oameni cum se bucură că au fost ucişi nişte oameni, fie ei şi duşmanii declaraţi de Guvernul SUA drept MOST WANTED. Nu vă aduce aminte despre bucuria românilor din ziua în care Ceauşescu a fost executat după un simulacru de proces? Aici este nivelul democraţiei care dictează celorlalte ţări să fie democratice?
Bibliotecaru: Democratiile sunt silite sa se apere de dusmani irationali. Printre victimele lui Osama bin Laden, exista de altfel si cetateni romani: in atentatele de la Madrid sau de la Londra, ca si in razboiul din Afganistan, pornit ca urmare a actiunii retelei dirijate de Osama bin Laden.
Ceea ce a provocat următorul răspuns din partea mea.
Domnule Preda, Domnul Geoană a emis, acum câteva zile, din fotoliul de preşedinte al Senatului, o zicere remarcabilă: După definiţia martirajului intrăm acum în definiţia rolului statului în societate.
Dumneavoastră ce propuneţi? Doriţi să creaţi (sau să induceţi) conceptul "crimei justificate". Oameni iraţionali trebuiesc eliminaţi? Pot să-mi aleg şi eu nişte oameni iraţional şi să mă duc şi să-i împuşc justificat? Pot să stabilesc şi eu că un cutare om s-a făcut vinovat de moartea unor oameni şi să-l omor?
Societatea umană a evoluat de pe vremea când cineva îşi face singur dreptate, are anumite principii, proceduri, drepturi inalienabile... Era greu să existe un proces prin care Osama bin Laden să ajungă în Statele Unite pentru a fi judecat de terorism, era greu pentru un procuror al Statelor Unite să dovedească implicarea sa? Absolut de acord, dar asta este o justificare a executării lui printr-o acţiune de comando într-un stat străin, încălcând suveranitatea acelui stat?
Eu vă întreb, cu ce este acest lucru diferit de încercările de asasinare a dizidenţilor de către Securitate? Acei dizidenţi, în România, ar fi fost poate condamnaţi şi executaţi, conform legilor de atunci? Acţiunea Securităţii de a încerca (uneori reuşind) să-i asasineze în străinătate a fost justificată?
Stimate domn, Civilizaţie nu este o chestiune care poate fi aplicată numai când este convenabilă. Sau democraţia există, sau nu există. Încă o dată vă întreb, ce principiu democratic permite acest tip de asasinat? Conform căror legi internaţionale preşedintele Americii poate comanda un asasinat? Puteţi cita o astfel de lege?
Îmi aduc aminte de un citat din Vechiul Testament, cel pe care îl au drept doctrină şi creştinii şi islamicii.
20. Zis-a deci Domnul: "Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. 21. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu". 22. De acolo doi din Oamenii aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului. 23. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? 24. Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate? 25. Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?" 26. Zis-a Domnul: "De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela". 27. Şi răspunzând Avraam, a zis: "Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! 28. Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo patruzeci şi cinci de drepţi". 29. Şi a adăugat Avraam să grăiască Domnului şi a zis: "Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de drepţi?" Şi Domnul a zis: "Nu o voi pierde pentru cei patruzeci!" 30. Şi a zis iarăşi Avraam: "Să nu Se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepţi?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci". 31. Şi a zis Avraam: "Iată, mai cutez să vorbesc Stăpânului meu! Poate că se vor găsi acolo numai douăzeci de drepţi". Răspuns-a Domnul: "Nu o voi pierde pentru cei douăzeci". 32. Şi a mai zis Avraam: "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?" Iar Domnul i-a zis: "Pentru cei zece nu o voi pierde". 33. Şi terminând Domnul de a mai grăi cu Avraam; S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său. (Facerea, Capitolul 18)
S-a întrebat cineva câţi oameni nevinovaţi au murit, de o parte şi de alta, de când a început conflictul "terorismului"? Ei, victimele colaterale, ca şi românii despre care vorbeaţi mai sus, de ce au ajuns să fie ştiri tragice la TV şi traume eterne pentru familiile lor? Ceea ce nu vrea nimeni să spună este că toate aceste tragedii nu se întâmplă pentru că popoarele sunt vinovate, ci pentru că există anumiţi oameni care îşi promovează ambiţiile, ura, interesele şi care folosesc popoarele în interes personal. Democraţia chiar acest lucru ar trebui să repare... Ce vină au avut zecile de miliarde de oameni omorâţi în războaie şi conflicte de-a lungul istoriei omenirii? De ce au trebuit să moară ei pentru ambiţia şi dorinţa de putere şi bani a unor lideri?
Aceasta este politica democraţiei? Milioane de oameni pe stradă care sărbătoresc frenetic, extatic, ca pe o mare împlinire naţională... moartea cuiva?
Chiar nu realizaţi cât de grotesc este totul? Unde este valoarea europeană a vieţii, cea care a eliminat pedeapsa cu moartea, unde sunt, domnule Preda, la dumneavoastră în conştiinţă, valorile creştin-democrate? De ce sunteţi într-un partid care "urmăreşte respectarea valorilor universale ale libertăţii umane" şi "înfăptuirea justiţiei" în timp ce găsiţi justificată legea talionului.
Nu aş fi comentat nimic dacă nu aş fi fost şocat de titlu: Victoria Democraţiei.
Eu unul sunt cutremurat că aţi putut avea o astfel de reacţie. Sunt şi mai cutremurat că-mi argumentaţi că ar trebui să conteze că între victimele al-Qaida au fost şi români. Pentru mine orice viaţă este la fel de importantă, şi a americanului ca şi a românului şi a arabilor. Este fapta al-Qaida mai gravă pentru că au murit şi români decât dacă nu ar fi fost români?
Domnule Preda, Ieşiţi de sub această umbrelă a politicii, vă dezumanizează, vă erodează, sau, cum spune un cântec al Phoenix, "Era mare Vasilisca, trup având de odalisca şi privire care isca, patema ce vătema şi face din om neom". Politica, ca şi Vasilisca, seduce omul, dar îl şi ucide pe dinăuntru, de prea multă patimă.
Paiaţa este ceva care spui că este, chiar seamănă, dar plânge rău, deşi ar trebui să fie un moment mai mult vesel (că aşa scrie la dicţionar).
Recitar! Mentre preso dal delirio non so più quel che dico e quel che faccio! Eppure... è d'uopo... sforzati! Bah, seti tu forse un uom?
Tu sei Pagliaccio!
Vesti la giubba e la faccia infarina. La gente paga e rider vuole qua.
E se Arelcchin t'invola Colombina ridi, Pagliaccio e ognun applaudirà! Tramuta in lazzi lo spasmo ed il pianto; in una smorfia il singhiozzo e 'l dolor...
Ridi, Pagliaccio, sul tuo amore infranto, ridi del duol che t'avvelena il cor!
Am semnalat deseori că statul intervine abuziv asupra domeniului asigurărilor de stat, fie că vorbim despre sistemul de pensii, fie că vorbim despre sistemul asigurărilor de sănătate. Aceste două instituţii ar trebui să fie autonome şi conduse de preşedintele Casei de asigurări. De această dată aş dori să spun câteva cuvinte despre intervenţia statului în economia de piaţă.
Sistemele economice s-a dezvoltat antagonist. Economia de piaţă are drept "celălalt capăt" economia centralizată, după cum şi economiei de schimb i se opune economia naturală. Economia de piaţă ar trebui să fie forma cea mai evoluată a economiei, dat fiind că marile economii mondiale folosesc o economie de piaţă, pe de altă parte nici economia de piaţă nu este lipsită de contradicţii, mai vizibile sau mai ascunse.
Sigur, gândindu-ne la economia de piaţă, mai toţi ne ducem cu gândul la piaţa de zarzavat şi le clasica negociere de acolo. Şi chiar aşa şi este, piaţa este dimensiunea comercială care pune în funcţiune mecanismul de stabilire a preţului într-un mod negociat, rezultând o legătură între obiectul tranzacţionat, vânzător şi cumpărător. Acest mecanism ar trebui să conducă la determinarea unor atribute ale obiectului tranzacţionat, precum calitatea sau preţul lui. Desigur, noi suntem obişnuiţi să nu vedem astfel de atribute ale unui obiect-marfă drept variabile în momentul achiziţionării. Produsul este în raft, are o etichetă cu preţul... nu negociază nimeni. Per ansamblu însă acest preţ este rezultatul unei negocieri după principiile rentabilităţii.
Aceste lucruri sunt însă principii, în spaţiul adevărului lucrurile stau altfel. Nu numai ţările foste socialiste au încă o problemă cu implementare 100% a economiei de piaţă, dar chiar şi ţările occidentale, cele spre care privim cu înţelegerea faptului că au o economie de piaţă avansată... nu prea respectă principiile economiei de piaţă. Peste tot există o graniţă care naşte protecţionism. Scopul acestui protecţionism este de a ţine departe concurenţa din afara spaţiului protejat şi, implicit, se protejează producţia de bunuri şi servicii din "interior". De exemplu, prin intervenţia asupra politicii vamale, o ţară (sau un spaţiu protejat, cum este Uniunea Europeană) permite şi încurajează trecerea spre interior a mărfurilor benefice economiei, cum ar fi materiile prime, şi încurajează trecerea spre exterior a mărfurilor că valoare adăugată mare. "Liberul schimb" nu este deci atât de liber... dimpotrivă, este folosit într-un mod protecţionist. Cunoscând astfel de lucruri, cei puşi să conducă guvernarea României pot gândi mult mai profund totul stabilind, cu uşurinţă, atunci când cineva din exterior nu vrea altceva decât să ne păcălească.
Al doilea mijloc de protecţionism naţional este încurajarea unei concurenţe sănătoase, chiar în interiorul graniţelor, care să conducă la un preţ scăzut şi o calitate superioară. Astfel, un producător extern va pătrunde mult mai greu în interior.
Există însă şi un revers. Dacă protecţionismul este foarte accentuat, concurenţa din interiorul spaţiului protejat nu se va mai afla în concurenţă cu spaţiul exterior, condiţii propice de a slăbi funcţionarea concurenţei rezultând efecte contrare preţului scăzut şi al calităţii ridicate.
Schema tranziţiei româneşti de la economia centralizată la economia de piaţă cuprinde trei etape: 1. schimbarea conceptului economic, apariţia dorinţei politice de trecere la economie de piaţă √ 2. acţiunea de liberalizare a preţurilor şi a comerţului exterior concomitent cu apariţia sectorului privat, parţial obţinut prin privatizarea societăţilor cu capital de stat" √ 3. definitivarea sistemului instituţional astfel încât să fie eliminate blocajele economice şi să avem o economie de piaţă funcţională
Este evident că în România încă se mai lucrează la această tranziţie. Finalitatea tranziţiei ar trebui să fie observată prin stabilizarea macroeconomică şi prin controlarea inflaţiei. Poate că schimbările se pot face mai repede, ceea ce însă nu pare a se lăsa modificate cu nici un efort sunt mentalităţile celor care conduc România şi ocupă funcţii precum, preşedintele României, premierul României, ministrul României, parlamentarul României, înalt funcţionarul României. Evident, dacă la acest nivel nu vorbim despre o schimbare de mentalitate, nici nu poate fi vorba despre o altă mentalitate la "simpli cetăţeni" sau la "patronii" care stabilesc preţuri fără nici un fel de politică a preţului. Preţuri prohibitive la carnea de miel
Ne-am obişnuit cu astfel de titluri prin presă şi nici nu concepem că fiecare dintre ele reprezintă încălcări flagrante ale economiei de piaţă în forma ei perfectă. De exemplu, impunerea unei forme de salarizare prin elaborarea unei legi de salarizare unică şi, mai ales, lipsa unei negocieri de orice fel (nici măcar o negociere de tip parlamentar, dat fiind că pe această lege Guvernul şi-a angajat răspunderea) este o trimitere clară asupra mentalităţii celor care conduc guvernarea României, şi care se tot prezintă drept singura forţă "de dreapta" a României, asupra economiei de piaţă.
Din acest motiv am ales titlul "economia de paiaţă".
În timp ce înalţii reprezentanţi ai statului român îşi clamează o politică de dreapta (care ar trebui să conducă, nu-i aşa, la un liberalism total şi un stat minimal... măcar ca ţintă), politica efectivă a actului de guvernare este dimpotrivă, puternic intervenţionistă, cât se poate de paternală şi o lovitură a conceptului propriu care înlocuieşte principiile economiei de piaţă.
Dacă auzim o ştire conform căruia creşterea preţului la energie conduce la creşterea preţurilor la alte produse, avem o dovadă clară că preţul acestor produse nu se stabileşte ca urmare a cererii/ofertei, concept dominant al economiei de piaţă, respectiv ca raritate a sa în raport cu dorinţa celor care participă la piaţă. Teoria marginalistă dezvoltă acest concept al rarităţii bunurilor, spunând că preţul este o măsură în care obiectul tranzacţionat satisface, direct sau indirect, o nevoie socială. Preţul apare în acest context ca un indice de raritate.
Desigur, orice absolvent de o instituţie superioară de natură economică ştie câte ceva despre diferenţele dintre teoria obiectiva a valorii şi teoria subiectiva a valorii, probabil că aceste diferenţe au ajuns şi la cunoştinţa celor care ne conduc.
Se poate apela la o dimensionare generală a preţului atunci când îl definim, indiferent de sistemul în care acesta se formează... Preţul este un instrument complex de măsurare economico-bănească care reflecta în mărimea lui atât cheltuielile de munca efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea, precum ţi alte variabile, economice sau ne-economice.
De ce este importantă această discuţie despre preţuri? Pentru că numai aparent preţul este doar un cost al celui care cumpără şi un venit al celui care vinde. Într-o realitate economică complexă preţul foloseşte la multe alte lucruri, de exemplu prin preţ şi evoluţia preţului se stabileşte deziderabilitatea unor resurse în raport cu alte resurse, se stabileşte ce produse sau servicii sunt cerute de consumatorii finali, dar şi calea tehnologică de a furniza un produs mai ieftin. Preţul şi evoluţia preţurilor contribuie la estimările jucătorilor economici relative la câştig, reprezentând, de exemplu, un stimulent sau un inhibitor pentru investiţie (vezi, de exemplu, efectele căderii preţurilor din domeniul imobiliar stimulent pe tenta ascendentă, inhibitor pe tenta descendentă). Investitorii vor urmări dinamica preţurilor pentru a investi în ceea ce se cere (acolo unde preţurile au o dinamică ascendentă). Chiar şi consumatorii sunt influenţaţi de preţuri în sensul că preţul şi dinamica preţurilor indică unde anume este risipa resurselor astfel încât resursele rare sunt folosite mai eficient.
Nimeni nu poate nega că aşa numita "concurenţă perfectă" este "perfectă" numai în sfera idealului. Este evident că în România, şi oriunde, concurenţa este imperfectă. Această imperfecţiune se manifestă prin un control al preţului (fie direct de către firmă, fie centralizat, de către stat). Preţul liber format este înlocuit astfel cu preţuri "administrate", adică stabilite de cel care controlează piaţa în regim de concurenţă imperfectă, dar şi cu preţuri stabilite de stat în condiţiile în care există bunuri pentru care statul controlează piaţa. "Paradoxul" economiei de piaţă este că aceasta este totuşi dominată de "preţuri administrate" şi nu de preţuri libere. Diferenţele sunt fundamentale. În timp ce preţurile libere sunt fixate în exteriorul firmei şi se produce "adaptarea la piaţă", respectiv se ajunge la modificarea cantităţii de bunuri oferite şi la modificarea cererii, preţurile fixate de firmă, în interiorul acesteia, oferă firmelor un control mult mai mare.
Dacă în cazul unei firme este destul de clar cam ce înseamnă acest joc "preţ administrat" vs. "preţ liber", care este dimensiunea intervenţiei statului. Am să iau ca exemplu recenta "criză a pâinii" care s-a produs la trecerea din iarnă spre primăvară. Pe piaţa grâului din România avem o situaţie previzibilă de fluctuaţie a preţului pieţei. Cum grâul se recoltează într-o perioadă relativ scurtă din an, avem situaţia unui aport masiv de marfă (grâu) în perioada imediat recoltări. Acest lucru conduce imediat la micşorarea preţurilor. De asemenea, la nivelul finalului de iarnă, preţul creşte, iarăşi previzibil, mult sau foarte mult, din cauza penuriei pe piaţa internă şi aprecierii preţul de import ca gest speculativ.
Cum poate interveni statul într-o asemenea situaţie? Păi să vedem câteva dintre măsurile aplicate de domnul Boc. - Stabilirea la grâu al unui preţ de intervenţie (singurul instrument de intervenţie permis de UE). Statul român nu poate lua, legal, măsuri administrative în stabilirea preţului de piaţă, dar poate fi jucător pe piaţa de grâu. Preţul de intervenţie ar trebui să reprezinte un preţ, mai mare decât cel al pieţei, acordat de stat producătorilor pentru achiziţionarea unui grâu în vederea stocării şi eliberării pe piaţă, la un preţ ceva mai mic decât al pieţei, în momentul penuriei. Ce se întâmplă însă... Pe o piaţă al cărui preţ este undeva pe la 300 de euro tona de grâu, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură face acest joc al preţului de intervenţie cu un preţ de 101,31 euro/tonă. Cu alte cuvinte, APIA nu numai că zdrobeşte din temelie sensul preţului de intervenţie, dar, la o adică, jupoaie şi mai mult ţăranul aflat în dificultate (pentru că acesta nu are unde să-şi pună grâul până la stabilizarea preţului în zona maximală). În timp ce statul ar trebui să intervină pentru a păstra preţul grâului până la o anumită limită, folosirea unui preţ de intervenţie atât de mic conduce la scăderea preţului şi mai mult. S-a ajuns iată ca cei care se ocupă de import/exportul de cereale să vândă românilor grâu românesc după ce l-au achiziţionat cu un preţ de trei ori mai mic cu câteva luni în urmă. - Programul "Primul Siloz" este o modalitate de a combate motivul scăderii preţurilor la grâu imediat după recoltă. Se pleacă de la motivul scăderii preţurilor, anume că agricultorul are nevoie imediat de banii pentru recoltă pentru a-şi achita datoriile contractate cu termen de plată la închiderea procesului de producţie. Mai mult, agricultorul nu-şi permite să aştepte un preţ mai bun pentru că nu are unde să-şi depoziteze efectiv produsul recoltei, în cazul nostru grâul. Această deficienţă ar trebui să fie rezolvată de acest program, "Primul siloz". Mai exact, agricultorul îşi depune grâul într-un siloz autorizat participant la acest program. Va primi un certificat unde este notată cantitatea şi calitatea produsului predat. Acest certificat va avea valoarea cantităţii depuse înmulţită cu valoarea unui preţ mediu al produsului respectiv. Cu acest certificat fermierul se poate duce la una din băncile participante la acest program şi, pe baza certificatului, poate împrumuta până la 70% din valoarea certificatului, fie pentru reluarea procesului de producţie, fie pentru investiţii. Garantarea împrumutului se face prin Fondul de Garantare a Creditului Rural. La un moment dat preţul va creşte şi fermierul îşi vinde produsul obţinând banii necesari achitării creditului. Programul, deşi absolut folositor fermierului şi în total dezavantaj pentru "samsarii cerealelor" nu prea a funcţionat. În plus, deşi există practic o garanţie a cerealelor în siloz, deşi există o garanţie suficientă a Fondului de Garantare a Creditului Rural, deşi împrumutul este pe termen scurt (maxim un an)... dobânzile practicate de bănci pentru acest program sunt foarte, foarte ridicate, nicidecum preferenţiale cum sunt, de exemplu, la programul "Prima Casă". România este mai interesată de construcţii decât de producţia agricolă. Preţurile speculative pe piaţa imobiliară sunt mai atractive decât combaterea speculaţiei la cereale şi alte producţii agricole. Cumva am impresia că cineva nu vrea că "samsarii" pieţei cerealiere să dea faliment.
Cum spuneam, în economia de piaţă statul nu poate să intervină agresiv asupra preţurilor, cum ar fi să impună un mercurial, astfel încât să se anuleze total legile economice funcţionale, obiective. Statul are însă posibilitatea de a interveni pentru a elimina sau atenua anumite influenţe negative în vederea acordării unui sprijin în afara pieţei, în special cu ţinta numită global "interesul public", fie că vorbim despre consumator (limitarea creşterii preţului), fie că vorbim despre producător (împiedicarea scăderii lui). Funcţie de interes, unii critică aceste intervenţii pentru că le limitează acţiunea speculativă, altele laudă aceste intervenţii pentru că le produce venituri suplimentare. Logica statului nu trebuie să se ghideze însă decât după interesul general. Cert este însă că orice intervenţie a statului înseamnă o intervenţie asupra raportului cerere-ofertă.
Cam ce ar însemna o politică de preţuri care să constituie o intervenţie a statului. Putem vorbi despre preţuri avantajoase la materii prime, achiziţionarea unor cantităţi mari de bunuri la preţuri convenabile, acordarea de subvenţii pentru a induce astfel un preţ mai mic pentru anumite produse, acordare unor credite preferenţiale pentru ciclul de producţie al unor anumite produse, acţiuni de limitare a unor profituri sau, dimpotrivă, de încurajare a creşterii lor, îngheţarea preţurilor la o limită minimă sau maximă în scopul protejării consumatorilor, respectiv producătorilor. Se observă că statul poate acţiona prin trei grupe de acţiuni, asupra cererii şi ofertei, asupra parametrilor care stabilesc nivelului preţului şi controlul direct al preţurilor.
Încă o dată vreau să menţionez că, în condiţiile economiei de piaţă nu se admit procedeele economiei centralizate. Statul nu poate interveni astfel încât să înlocuiască mecanismele pieţei. Statul intervine numai în procesul de formare şi mişcare a preţului (numai şi asta şi putem considera că este prea de ajuns).
Să analizăm puţin trei intervenţii ale statului asupra preţului devenite deja clasice.
Prima intervenţie este BARIERA COMERCIALĂ. Acest tip de intervenţie este definită ca o reţinere artificială creată în cadrul schimbului liber de bunuri şi servicii între naţiuni. Cele mai frecvente tipuri de bariere comerciale sunt tarifele, cotele şi controlul valutar. Creşterea sau scăderea nivelului acestor acţiuni-intervenţie au drept scop protejarea produselor naţionale şi limitarea concurenţei străine, respectiv reducerea şomajului intern, echilibrarea balanţei de plăţi. Evident este necesar un echilibru, pentru că nici reducerea excesivă nu este bună. În general, bariera comercială reduce volumul schimburilor comerciale, produce scăderea concurenţei, protejează preţul intern (menţinându-l mare). La nivel global se traduce, în consecinţă, cu o alocare ineficientă a resurselor şi scade nivelul de producţie, în consecinţă şi veniturile provenite din producţie. Revenind la intervenţia statului român prin intermediul barierei comerciale, statul poate să protejeze numai anumite industrii interne. Dacă vă aduceţi aminte, ca măsură de protecţie a investitorilor străini de la Dacia, s-a jucat acum câţiva ani sistemul taxei de primă înmatriculare. Deşi aparent este vorba despre colectare a unor fonduri către stat, astfel de măsuri au repercursiuni puternice în rândul societăţilor comerciale româneşti. Există însă şi bariere netarifare, cum ar fi prezenţa sau eliminarea între două sau mai multe state ale unor tarife specifice sau ad-valorem (aplicabile la valoare, cum este, de exemplu, taxa pe proprietate, taxa pe valoarea adăugată, redevenţele). Deşi în mod oficial aceste bariere comerciale sunt, în mod declarativ, introduse pentru a conduce la efecte economice de tipul stimulării industriei interne sau creşterii competivităţii, este evident această cădere accentuată a industriilor cu capital românesc reprezintă dovadă că ele "nu lucrează" aşa cum se stabileşte prin manualele de economie. "Păcăleala" naţiunii române are un dublu sens, pe de o parte politicienii care stabilesc soluţiile de guvernare capătă o aură de "apărător al dreptei", "instigator" (în sensul bun al cuvântului) la economia de piaţă, pe de altă parte face tocmai pe dos, pentru că vorbim totuşi de o intervenţie a statului pe piaţa liberă, fie ea şi protecţionistă. Succesul acestui tip de guvernare nu numai că nu este de dreapta, dar destabilizează şi reprezentarea parametrilor economici folosiţi pentru determinarea funcţionării economice, aruncă în aer principiile cererii şi ofertei, dizolvă efectele benefice născute din concurenţă, mai ales în zona naşterii produselor competitive. Aparent economia merge mai bine, parametrii cresc (de exemplu producţia industrială cu care se tot laudă domnul Boc), per global însă lucrurile merg din rău în mai rău. România este dominată mai ales de bariere comerciale de tip netarifar.
Aş începe cu contingentele tarifare. Deşi sunt practic acelaşi lucru din punct de vedere economic, legislaţia românească diferenţiază termenul de "cotă" tarifară pentru contingentele administrate de autoritatea vamala română şi "contigente" tarifare pentru contingentele administrate pe bază de licenţă şi eliberate de alte organisme guvernamentale (controlate de autoritatea vamală română în momentul vămuirii mărfurilor). În principiu, cotă tarifară defineşte un anumit volum de mărfuri (valoric sau cantitativ) ce poate fi pus în liberă circulaţie în condiţia reduceri taxelor vamale sau chiar cu exonerarea (eliberarea de răspundere) taxelor vamale. Conform cu legile europene, cea mai mare parte a cotelor tarifare comunitare sunt administrate de Direcţia Generală Taxare şi Uniune Vamală (DG TAXUD, cu sediul la Bruxelles), în cooperare cu administraţiile vamale ale statelor membre. Un anumit număr dintre cotele tarifare sunt administrate de Direcţiei Generale Agricultură şi Dezvoltare Rurală (DG-AGRI) prin mijlocirea unui sistem de certificate de import. Acestea nu fac obiectul administrării de către autoritatea vamala română.
Depozitele prealabile la import reprezintă o barieră netarifară specifică ţărilor dezvoltate. Specific acestora sunt reglementările prin care cel care realizează un import este obligat să depună în contul organelor vamale o parte din plata viitorului import, cu cel puţin înainte de 6 luni înainte ca importul să se realizeze efectiv. Această cotă poate fi chiar şi jumătate din valoarea importului. Odată depuse în cont, aceste sume nu produc dobândă (ca într-o formă comercială bancară). Din acest motiv, acest instrument al depozitelor prealabile la import conduce la o modificare a preţului, fie prin ridicarea preţului la produselor de import, fie prin scăderea preţului de achiziţie. Depozitele prealabile la import reprezintă deci un instrument de descurajare a importurilor, printr-o presiune asupra preţurilor produsului importat. Pe de altă parte, acest instrument poate fi privit şi ca un credit acordat statului, pe termen scurt, lipsit de dobândă, necesar statului pentru a echilibra balanţa de plăţi.
Evaluarea mărfii în vamă reprezintă un alt mijloc de barieră comercială de tip netarifar. Acest sistem reprezintă stabilirea unei valorii a mărfii în vamă, care să fie baza de calcul al taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import. Cum anume se determină valoarea în vamă este stabilit de art. VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ. Acest articol prevede că evaluarea vamală trebuie să se facă pornind de la preţul facturat (CIF), sub condiţia ca acest preţ să fie real. Dacă nu, există o succesiune de raportare la un preţ de referinţă. Aceste prevederi au stat la baza "Convenţiei Internaţionale cu privire la evaluarea vamală" de la Bruxelles.
Achiziţiile guvernamentale sau piaţa publică reprezintă ceea ce statul, prin intermediul departamentelor, ministerelor şi a altor instituţii centrale, achiziţionează bunuri şi servicii. Sigur, nu toate achiziţiile reprezintă bariere netarifare, ci doar în măsura în care există reglementări prin care firmele naţionale au prioritate la achiziţie faţă de cele străine. Orice favorizare înseamnă, automat, şi o defavorizare... adică o intervenţie în sistemul concurenţial. Există o reglementare, "Acordul cu achiziţiile guvernamentale” de la finalul Rundei Tokyo care stabileşte condiţiile în care formele naţionale sunt obligatoriu pe picior de egalitate cu firmele străine. Comisia Europeană a lansat la începutul anului o consultare publică privind reforma regulilor în domeniul achiziţiilor guvernamentale, consultare care tocmai s-a încheiat (guvernul României nu a catadicsit să o mediatizeze pentru ca şi românii să-şi spună părerea). Motivul este legat de faptul că s-a observat că achiziţiile guvernamentale deţin o pondere importantă din întreg PIB-ul UE (aproximativ 17%), în concluzie este necesară o eficientizare a utilizării fondurilor publice în acest tip de achiziţii care să ducă, deopotrivă, la creştere economică şi ocuparea forţei de muncă.
Monopolul de stat asupra anumitor produse înseamnă limitarea, prin autoritatea statului, a importurilor acelor produse. Consecinţa acestui monopol este că statul trebuie să stabilească preţul de vânzare pentru aceste produse şi, evident, el va fi mai mare cu scopul restrângerii consumului. Nu este o barieră comercială efectivă atunci când monopolul de stat se instituie pentru produse ce afectează sănătatea populaţiei, a animalelor, a mediului... Deşi el este, de regulă, cu un caracter permanent, pentru anumite produse poate fi temporar.
În sfârşit, aş vrea să închei cu barierele netarifare care decurg din standardele produselor importate şi indigene. Acestea sunt "obstacole" de natură tehnică definite de reglementări internaţionale (standarde internaţionale) sau naţionale (standarde naţionale), şi stabilesc diferite caracteristici tehnice şi de calitate care sunt comune produselor indigene şi de import. Scopul declarat ar acestor bariere este, în general, securitatea sănătăţii, protecţia fito-sanitară şi/sau protecţia publică. Prevederile internaţionale, fiind uniforme, sunt pe deplin justificate şi nu pot fi obstacole în calea schimburilor comerciale. Prevederile naţionale, sau statele care nu respectă prevederile internaţionale, pot reprezenta obstacole pentru că, nefiind uniforme de la stat la stat, induc o diversitate ce poate deveni obstacol în calea schimburilor comerciale.
Ca o concluzie, toate barierele comerciale de tip netarifar sunt forme care intervin în stabilirea preţurilor, în sensul ieftinirii bunurilor şi serviciilor protejate politic, şi costisitoare în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile "concurenţei" celui protejat politic. Evident, de bun simţ este apărarea economiei naţionale. De regulă însă atât consumatorul şi antreprenorul român va avea acces pe o piaţă denaturată de astfel de intervenţii şi costurile sunt oricum mai mari.
Să trecem la cea de a doua intervenţie definită de SUBVENŢII. Subvenţiile sunt un mijloc relativ ocult şi cu efecte majore asupra pieţelor. De regulă subvenţiile par a fi măsuri benefice care sprijină economia, dar nu este întotdeauna aşa. Subvenţiile sunt destul de greu de definit, pentru că pot îmbrăca mai multe forme. Se consideră că există subvenţii în următoarele situaţii:
- atunci când există o contribuţie financiară a puterilor publice sau a oricărui organism public din competenţa teritorială a unui stat, respectiv în cazul în care o practică a puterilor publice presupune un transfer direct de fonduri (donaţii, împrumuturi sau participare la capitalul social), sau transferuri directe potenţiale de fonduri sau de pasiv (de exemplu, garanţii de împrumut), încasări publice exigibile în mod normal la care se renunţă sau nu sunt percepute (stimulentelor fiscale, creditarea impozitelor), puterile publice furnizează bunuri sau servicii altele decât cele de infrastructură generală, sau achiziţionează bunuri, puterile publice efectuează vărsăminte către un mecanism de finanţare sau însărcinează un organism privat să execute una sau mai multe din tipurile de funcţii enumerate mai sus - dacă există orice formă de sprijin a veniturilor sau a preţurilor, în sensul Articolului XVI al Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ 1994 - dacă, astfel, este conferit un avantaj.
Subvenţionarea se face sub mai multe forme, dar, într-un fel sau altul, subvenţionarea reprezintă un transfer de fonduri de la Bugetul Statului spre agenţii economici, fie ei publici, fie ei privaţi, plecând de la conceptul conform căruia aceştia reprezintă elemente esenţiale economiei naţionale. Subvenţionarea are deci ca principal scop declarat creşterea bunăstării economice. Putem vorbi despre - subvenţiile fixe sau granturi - finanţările cu dobânzi reduse - creditele acordate în condiţii speciale pentru finanţarea programelor de investiţii.
Sfera cea mai importantă pentru subvenţii este, fără doar şi poate, agricultura. Pentru Uniunea Europeană, subvenţiile pentru agricultură se acordă conform cu Politica Agricolă Comună a U.E. Domeniile de subvenţionare sunt: stimularea mecanismului de asigurare a riscurilor în agricultură; stimularea investiţiilor pentru fondarea plantaţiilor multianuale; subvenţionarea investiţiilor pentru producerea legumelor pe teren protejat (sere, solarii, tuneluri); stimularea investiţiilor la procurarea tehnicii şi utilajului agricol, a echipamentului de irigare, şi, în premieră, a instalaţiilor împotriva îngheţului.
Subvenţii se acordă însă şi sectoare de activitate care nu au legătură cu agricultura, cum ar fi regiile autonome, furnizorii de energie, în zona investiţiilor în energii alternative, a energiilor "verzi", construirea locuinţelor şi achiziţionarea locuinţelor, sectoarele care creează locuri de muncă... etc.
Este evident că aceste subvenţii afectează piaţa concurenţială. Aproape sigur statul nu este cel ce poate decide alocarea resurselor astfel încât să apară soluţii care să optimizeze acest domeniu mai bine decât însăşi piaţa. Iată că piaţa românească este invadată de produse agro-alimentare subvenţionate care sufocă producţia de profil românească prin practicarea unor preţuri de dumping. De altfel, de cele mai multe ori, companiile de stat sau private sunt subvenţionate tocmai pentru că nu deţin un avantaj comparativ pe piaţă.
În sfârşit aş vrea să vorbesc despre o ultimă intervenţie care, de regulă, nici nu pare o intervenţie a statului. Este vorba despre instrumente salariale, de tipul salariului minim. Definiţia salariului minim este destul de complicată într-o reprezentare reală a societăţii româneşti dintr-un motiv simplu, salariul minim este legat de noţiunea de salariu şi nu în general, de venitul de tip salarial. În concluzie salariul minim este o noţiune destul de abstractă, mai mult un argument contabil, economic, decât unul real, palpabil. Salariul nu trebuie privit drept o remuneraţie a muncii, ci ca un preţ pe piaţa muncii. Iată de ce salariul capătă mai multe dimensiuni care trebuie să fie explicate în fiecare caz particular, salariul direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv, salariul minim garantat... O definiţie de manual ar fi ceva de tipul Salariul minim reprezintă salariul fixat legal pentru a garanta angajaţilor din categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistenţă, determinat în raport cu mediul social. Iată că acest salariu minim brut are o dimensiune a protecţiei sociale. El ar trebui să reprezinte limita la care un om poate să trăiască, adică să aibă unde sta, să poate mânca, să poate să-şi satisfacă condiţiile minime care să-i permită să meargă la muncă. După revoluţie, salariul minim a fost introdus prin legea 68/1993: persoanele juridice şi fizice care angajează personal salariat cu contract de munca sunt obligate sa garanteze în plata un salariu brut lunar cel puţin egal cu nivelul salariului de baza minim brut pe ţară. Această lege este abrogată astăzi de prevederile Codului Muncii.
Directiva 96/71/CE din 16 decembrie 1996 a Parlamentului European prevede, la art. 3, alin. 1, lit. “g”, că noţiunea de salariu minim este definită de legislaţia şi practica naţională a statelelor membre. În sensul prezentei directive, noţiunea de salariu minim, menţionată la litera (c) al doilea paragraf este definită de legislaţia şi practica naţională a statului membru pe teritoriul căruia este detaşat lucrătorul.
Nu există însă o definire a salariului minim brut în legislaţia românească. Codul muncii "se face" că oferă o definiţie, dar de fapt oferă o reglementare: ART. 159 - Definire (1) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului normal de munca, se stabileste prin hotarare a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor. In cazul in care programul normal de munca este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de baza minim brut orar se calculeaza prin raportarea salariului de baza minim brut pe tara la numarul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat. (2) Angajatorul nu poate negocia si stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul de baza minim brut orar pe tara. (3) Angajatorul este obligat sa garanteze in plata un salariu brut lunar cel putin egal cu salariul de baza minim brut pe tara. Aceste dispozitii se aplica si in cazul in care salariatul este prezent la lucru, in cadrul programului, dar nu poate sa isi desfasoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu exceptia grevei. (4) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata este adus la cunostinta salariatilor prin grija angajatorului.
Chestiunea este că deşi salariul este definit prin noţiunea de venit, în înţelesul de zi cu zi între "salariul tarifar de încadrare" şi "venitul brut" este o diferenţă importantă, dacă nu colosală, de nivel. Această diferenţă este dată de foarte multe sporuri... de producţie, de vechime, de fidelitate, de noapte, de muncă grea... şi aşa mai departe. Majoritatea ţărilor europene (20 din 27) au acest salariu minim obligatoriu. Spre deosebire de România, ei oferă şi definiţia.
Salariul minim stabileşte un prag a remuneraţiei. Cum spuneam mai sus, acest prag este legat de o dimensiune socială. În România a apărut însă o dihotomie între salariul minim pe economie în domeniul privat şi cel public (de stat), de parcă nivelul de subzistenţă diferă.
Impunerea unui salariu minim are o dimensiune a protecţiei sociale. Salariatul este apărat de o exploatare fără limite din partea angajatorului. Cu alte cuvinte statul spune... măi angajator, oricât ai călca drepturile salariaţilor în picioare, măcar să supravieţuiască prin acest salariu minim. De fapt însă statul este prins într-un cleşte. El şi-ar dori ca salariul "la privat" să fie cât mai mare pentru a scăpa de grija protecţiei sociale pentru cât mai mulţi dintre angajaţi, pe de altă parte, salariul minim mare "deranjează premierul" pentru că trebuie să plătească "mai mulţi bani de la buget" salariaţilor "plătiţi de la buget". În sfârşit un salariu minim mare dezechilibrează bugetul şi pe baza faptului că nivelul salariului minim brut influenţează metoda de calcul a impozitului pe salarii, va chiar intră în calculul altor plăţi pe care statul le face către cetăţeni.
Şi mai departe, deşi valoarea mare a salariul minim pe economie pare în ajutorul angajatului, nu se poate nega că el este o intervenţie a statului pe piaţa muncii. Un salariu minim pe economie foarte ridicat conduce, în mod evident, la restrângerea pieţei muncii în zona angajării sub valoarea salariului minim pe economie... adică creşte şomajul. Salariul minim pe economie stabileşte, în consecinţă, o limită a productivităţii muncii. Sub un anumit nivel al productivităţii un angajator nu mai poate angaja salariaţi pentru că plătindu-i cu valoarea salariului minim ar însemna că angajatorul merge în pagubă. Rezultatul poate însemna fie falimentul, fie munca "la negru", fie alte modele de "eludări ale legii" (înregistrarea unui program de muncă redus, de exemplu, deşi nu este cazul).
Ei bine, de acum încolo, atunci când urmăriţi ştirile din zona guvernamentală şi vedeţi o astfel de măsură luată de Guvernul României, vă puteţi gândi că ea foloseşte cuiva anume, că este "cu dedicaţie", şi mai puţin în sprijinul sensibilei economii de piaţă din România.
Toţi cei care comentează pe blogul meu poartă răspunderea afirmaţiilor lor. Se consideră implicită rugămintea mea ca afirmaţiile să fie însoţite de probe. În caz contrar, recomand celorlalţi cititori care citesc aceste comentarii să considere, la fel ca şi mine, că sunt banale elemente de propagandă fără nici un fel de acoperire.
ArtHalle One Summer Show
-
'Bucharest weather may be unpredictable,
but you can always rely on ArtHalle to bring the heat with our One Summer
Show.
F...
Inalienabilitatea teritorială
-
Tot auzim de diferite chestii inalienabile pe care apoi le observăm nu
tocmai inalienabile… Citeam o ştire care spunea aşa “Ambasadorul Italiei,
Mario Cosp...
Scrisoare deschisă către Serviciile Secrete
-
------------------------------
Doamnelor şi domnilor,
Politica vrea să vă capteze şi să vă folosească ca poliţie politică, acum
nu mai este nici o îndoială...
