Autodenunţ

---

Mai întâi îmi cer scuze pentru că, oricât am încercat, nu am reuşit să fiu serios şi nici nu m-am abţinut să nu trec spre stilul pamfletar.

A denunţa o stare de fapt înseamnă a comunica oficial că acea stare nu mai este în vigoare. A te autodenunţa înseamnă practic a te scoate în afara normalităţii, a te autodefini disfuncţional.

În politică auto-denunţul ar trebui să sune cam aşa: "Stimaţi cetăţeni, sunt depăşit, nu mai pot funcţiona, iată demisia mea." Numai că nesimţirea politicienilor de astăzi nu produce o recunoaştere ci o acuzare, globală, a celorlalţi.

Cu totul altfel stă situaţia când cineva spune "toţi suntem disfuncţionali". În momentul în care intervine unanimul, elementul disfuncţional în serviciu nu poate fi înlocuit de nimeni de aceiaşi natură.

Să luăm un exemplu:

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, la emisiunea "După 20 de ani" difuzată de ProTV, că în toată Europa clasa politică este incorectă, de la căderea comunismului, de 20 de ani, pentru că nu a ştiut unde să se oprească în privinţa statului social.

Potrivit lui Băsescu, "clasa politică este incorectă în toată Europa de la căderea comunismului, de 20 de ani".

"Până atunci a fost nevoie să inventeze statul social, statul asistenţial aş putea spune, pentru că trebuia contrabalansată ideologia comunistă în care statul dădea fiecăruia ce îi trebuie", a spus Băsescu.

Potrivit acestuia, oamenii politici europeni nu au ştiut unde să se oprească.

"Au îndatorat statele pentru a creşte continuu salariile, pensiile, programele sociale", a afirmat şeful statului la emisiunea "După 20 de ani".

Băsescu a spus că soluţia în Europa este "o puternică integrare, chiar accelerată".

"Nu mai poţi crede că poţi face politică monetară când politicile fiscale ale statelor sunt diferite" , a spus Băsescu.
(http://www.mediafax.ro/politic/basescu-clasa-politica-este-incorecta-in-toata-europa-de-la-caderea-comunismului-de-20-de-ani-8768415)

În exemplul său personal, domnul Băsescu nu poate fi contrazis. În ceea ce-l priveşte politica nu este numai incorectă dar şi dezvoltată în pur stil amatorist de vreme ce preşedintele nu deţine nici elementarul vocabular în domeniul politic. Aparent ar fi "de bine", pentru că preşedintele nu trebuie să fie "membru de partid" şi deci nu are de ce să se priceapă la economie... dar domnul Băsescu nu se pricepe, dar se pronunţă. De exemplu, domnul preşedinte ar trebui să ştie că trecerea de la "statul sunt eu!" de secol XVII la statul modern... chiar asta reprezintă, trecerea suveranităţii de la o oligarhie în frunte cu un rege şi la un popor care slujeşte regelui şi oligarhiei, la o suveranitate a poporului slujită de cei care ocupă diferitele posturi în stat, în frunte cu preşedintele statului. Înţelesul statului într-o societate în care poporul este suveran nu poate fi decât în sensul statului furnizor de servicii. A regreta "statul asistenţial" înseamnă a dori reîntoarcerea la statul a cărui suveranitate nu este în mâna poporului... o dorinţă dictatorială. Este evident că domnul Băsescu gândeşte dictatorial, îşi dă însă seama că face această greşeală democratică.

Faptul că domnul Băsescu vorbeşte "după ureche", este deja ceva evident. Şi totuşi, cred eu, preşedintele ar trebui să fie mai atent cum pune cuvintele alături unele de altele, pentru că nu ascultă numai adoratori daţi pe spate că domnul preşedinte cunoaşte aparent cum stă treaba cu politica fiscală sau politica monetară.

Ce este politica monetară...
"Politica monetara" este o formă de manifestare a politicii economice cu menirea de a acţiona asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. De ce? Pentru că în lipsa acestei politici monetare, dacă onor statul lasă mecanismele de piaţă să fie de capul lor la cererea şi oferta de monedă, preţurile ar fi sensibil instabile, inflaţia nu ar fi limitată de nimic, moneda nu ar avea o valoare internă şi externă stabilă.
Pe scurt, politica monetară este o modalitate de temperare a pieţei monetare. "De par examplu", când se duse spre cer francul elveţian, Elveţia a luat o măsură de politică monetară stabilind dobânda la francul elveţian zero pentru a tempera creşterea francului faţă de euro.
Modalitatea de acţiune este intervenţia unei bănci Centrale (Banca Naţională) sau ale autorităţilor monetare de tipul Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană... asupra "lichidităţilor" din economiei.

În urma unor activităţi fructuoase cu ştiinţa marilor minţi luminate ale finanţelor lumii (speranţa moare, nu-i aşa, ultima), ar trebui să se ajungă la un nivel optim al creşterii masei monetare, la o rată a dobânzii menţinută la un nivel constant şi funcţional, la un nivel optim al ratei de schimb, la o optimizare a alocării resurselor financiare în zona creditării şi aşa mai departe... Capacitatea de a obţine un optim este strâns legată de talentul celor care stabilesc politicile monetare.

Cu politica fiscală lucrurile nu mai sunt atât de simple, chiar dacă este tot o componentă a politicii economice. Motivaţia este că politica fiscală nu mai constituie o entitate în mâna unor guvernatori de bănci care mai au ştiinţă de economie, ci în mâna unor politicieni care, de multe ori, au noţiuni de economie prinse din zbor în discuţiile cu contabilii de SRL cu care se mai cunosc ei.

O definiţie "ca la carte" ar fi următoarea... Politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public în scopul asigurării resurselor financiare destinate finanţării nevoilor publice şi al realizării unor finalităţi de natură economico-socială. Adânc spus, nu?

De fapt am mai vorbit despre asta... Locul sectorului public în circuitul economic

Pe de o parte este nevoia satisfacerii de către stat a unui consum public, a unor servicii publice, a furnizării unor bunuri publice, pe de altă parte este nevoia de a capta resursele necesare a acestui deziderat.

Politica fiscală are un rol determinat în a stabili provenienţa resurselor fondurilor publice şi volumul acestora. Tot politica fiscală stabileşte metodele prin care se încasează aceste resurse de la firme şi menaje, obiectivele urmărite şi mijloacele de realizare a acestora.

Nevoile în societate sunt ori aşa, ori aşa, ori de amândouă. Mai precis, nevoi individuale (bunuri private), nevoi colective (bunuri publice), şi nevoi cvasipublice/cvasiprivate (bunuri şi private, dar şi publice).

Deşi aparent aceasta diferenţiere nu are o semnificaţie prea importantă, totuşi ele sunt sensibil diferite. În timp ce bunurile private se obţin prin mecanismul pieţei, contra unui preţ stabilit prin cerere/ofertă (asta în societăţile care funcţionează pe baza economiei de piaţă), bunurile publice (sociale) vin pe calea hotărârilor autorităţilor publice. De ce e nevoie de aceste bunuri publice? Pentru că sectorul privat nu satisface decât nevoile care sunt şi plăcute portofelului întreprinzătorilor. Ceea ce nu este tocmai benefic din punctul de vedere al mercantilismului este lăsat în sarcina autorităţilor publice. Este deci normal ca bunurile publice să nu aibă alături şi o prosperă cale de "îmbogăţire" a bugetului de stat pentru că, din start, ele sunt "afaceri neprofitabile".

Statul trebuie deci să stabilească cea mai bună cale în a aloca şi a distribui şi a regla mecanismele prin care el poate să obţină resursele financiare necesare asigurării bunurilor publice. Resursele financiare pot fi obţinute de stat fie prin "comercializarea" anumitor servicii (concesionare, închiriere, alte forme de valorificare a bunurilor aflate în proprietatea statului), fie prin fiscalitate (şi codul fiscal este plin de astfel de resurse), fie prin ajutoare, donaţi (acestea sunt mai rare) şi, ca ultimă soluţie, prin împrumuturi (acestea, în România, nu sunt rare deloc... ceea ce înseamnă că România nu prea este condusă prin politici fiscale eficiente).

De ce sunt politicile fiscale ale statelor diferite? Pentru că la ţările dezvoltate resursele financiare publice vin pe cale impozitelor directe, respectiv impozite pe venit, impozite pe profit şi impozite pe avere, în ţările în curs de dezvoltare, aşa cum este "România de mâna a doua" a domnului preşedinte Băsescu, România care se împrumută pentru pensii şi salarii, sursa principală o constituie impozitele indirecte, respectiv taxa pe valoarea adăugată, şi ceva mai minusculele taxe de consumaţie, venituri care provin de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare.

Acestea fiind spuse, ce înţelegeţi din spusele preşedintelui, "Nu mai poţi crede că poţi face politică monetară când politicile fiscale ale statelor sunt diferite". Ce a vrut să spună preşedintele-poet prin această frază plină de semnificaţii economice? Eu cred că ar fi trebuit să o spună lu' Mutu.

(sursa foto: http://gsp.zing.ro/traian%20basescu%20sper%20intr-un%201-0%202-1%203-2%20sau%204-3%20in%20favoarea%20romaniei_1-88386.htm)