Seminarul Partidului Socialist Francez
“1990-2010: Sfârşitul blocului sovietic. 20 de ani după. Bilanţ şi perspective”
Paris, 5 martie 2010
Ion Iliescu
Dragi prieteni,
Sunt onorat de invitaţia dumneavoastră şi am acceptat cu plăcere să vorbesc despre prăbuşirea de sistem din 1989. Vă rog să-mi permiteţi să subliniez câteva probleme, de o manieră sintetică.
1. Risc o afirmaţie, încă din startul discuţiei noastre: blocul sovietic nu a existat decât formal. Nu a avut niciodată coeziunea şi determinarea blocului occidental, pentru că nu s-a format pe baze voluntare, pe un fundament comun de valori politice şi morale, ci prin forţă. Ba, mai mult, cred că nici sovieticii nu erau pregătiţi pentru o asemenea construcţie politică după cel de-al Doilea Război Mondial.
Asta explică multe dintre deciziile şi evoluţiile din Estul Europei, asta explică şi reacţiile naţionaliste, şi slăbiciunea gândirii de stânga din aceste ţări, până în 1989.
Anul 1989 reprezintă, exprimat cu o formulă sintetică, marele şoc din finalul unui secol scurt. Am fost cu toţii martori la un moment de vârf nu doar pentru istoria ţărilor est–europene, ci şi pentru comunitatea internaţională, în ansamblul ei, căci anul revoluţionar 1989, finalizat de fapt cu prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, a influenţat întreaga istorie contemporană.
2.Prăbuşirea sistemului socialismului de stat din ţările est-europene, în 1989, formalizată prin destrămarea URSS în 1991, reprezintă marele şoc de la finalul secolului 20, apreciat de Hobsbawm drept un „secol scurt”. Nu greşim atunci când alegem drept repere temporale ale acestui secol momentele care au produs cele mai profunde schimbări în viaţa omenirii, şi anume: primul şi al doilea război mondial, urmate de prăbuşirea marilor imperii (atât continentale, cât şi coloniale), ceea ce a permis apariţia de noi state naţionale independent şi extinderea democraţiei. Prăbuşirea sistemului socialismului de stat de la sfârşitul secolului, care nu s-a mai datorat unui conflict militar, ci unei implozii, ca urmare a proceselor interne de dezagregare a pus capăt Războiului Rece şi a deschis o nouă etapă în evoluţia vieţii internaţionale.
3.Acest secol scurt a fost dominat, din punct de vedere economic, de Marea Depresie din 1929-1933, cea care a accentuat fanatismele şi extremismele ideologice.
De fapt, în plan economic, şi ideologic, până la un punct, marea inovaţie a acestui secol este intervenţia statului în economie, ca singură soluţie pentru a readuce echilibrele în economie şi în societate. Secolul 20 a fost, deci, şi secolul statului, în cel mai propriu sens al cuvântului. Statul a dominat viaţa economică şi socială, fie că a făcut-o într-un mod democratic, fie că a făcut-o într-un mod totalitar.
Pentru a înţelege ce a reprezentat socialismul de stat în Estul Europei, motivele pentru care lumea l-a considerat, o lungă bucată de vreme, o alternativă pentru sistemul occidental, trebuie să plecăm de la starea de înapoiere a ţărilor din Est în raport cu Occidentul. Nevoia lor de recuperare a rămânerilor în urmă necesita o centralizare a scopurilor şi mijloacelor.
În plus, statul a fost văzut ca un instrument de reducere a polarizării sociale, de punere în practică a imperativului echităţii şi egalităţii de şanse.
Însă, absolutizarea rolului statului a produs stalinismul, în URSS, respectiv fascismul şi nazismul, în Italia şi în Germania.
Stalinismul nu poate fi încadrat decât abuziv în stânga politică. Nici ca gândire, ca ideologie şi nici ca practică socială, „stânga” nu poate fi identificată cu acţiunile politice construite pe crime, pe încălcarea valorilor morale, pe nesocotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Războiul Rece, bipolaritatea şi ameninţarea reprezentată de un posibil Holocaust nuclear au consolidat şi mai mult rolul statului, în economie, în societate, generând, în vestul Europei, imediat după cel de-a Doilea Război Mondial, ceea ce a fost definit, ca economie socială de piaţă. Acest mod de funcţionare a economiei a ajutat la refacerea economiei postbelice, permiţând dezvoltarea clasei de mijloc în occident şi creşterea economică pe termen lung.
4.Dacă, la începutul lor, regimurile totalitare din Est au generat o anumită performanţă economică, comparativ cu nivelul de la care porneau, economia hipercentralizată s-a dovedit tot mai mult o frână în calea dezvoltării, mai ales în condiţiile noii revoluţii tehnologice, care, din anii 60 ai secolului 20, au marcat economia la nivel global.
Congresul al XX lea al PCUS şi dezvăluirile lui Hruşciov despre crimele staliniste au fost un prim şoc, care a zguduit lumea, generând în Est o serie de mişcări pentru schimbări dorite şi necesare, rapid înăbuşite, aşa cum s-a întâmplat în cazul răscoalei populare de la Budapesta.
Anul 1968 marchează un al doilea moment de criză internă a sistemului, care s-a manifestat prin lansarea unui proces de reflecţie şi de dezbatere privind posibilele căi de urmat, pentru o eventuală reformă a sistemului. Aceste eforturi au eşuat după invadarea Cehoslovaciei şi reprimarea „primăverii de la Praga”, motivată prin „doctrina Brejnev”.
Mihail Gorbaciov şi programul său privind perestroika au meritul de a fi deschis o discuţie fundamentală: putea fi, sau nu , reformat sistemul? Discuţia, care a debutat în 1985, a fost determinată de o realitate obiectivă, nu era o percepţie subiectivă a lui Gorbaciov : exista convingerea că sistemul este blocat, nu mai funcţionează şi este nevoie de o schimbare.
5. În România nici măcar nu se putea discuta despre nevoia de a schimba ceva. Lucrul este cu atât mai grav, cu cât la momentul 1964, România a făcut un gest semnificativ de deschidere, care exprima nevoia autonomiei decizionale a partidelor comuniste şi a acceptării pluralismului opiniilor în sânul mişcării comuniste internaţionale. În 1968 a fost meritul lui Ceauşescu de a fi avut curajul să condamne Uniunea Sovietică pentru invadarea Cehoslovaciei. Doar că după aceea el a rămas blocat şi nu a continuat în logica deschiderii sistemului, lucru pe care, de fapt, nu îl dorea. El se dorea a fi un dictator absolut, într-un spaţiu închis, ferit de orice influenţe şi intervenţii din exterior.
După ce România fusese pentru un timp cea mai deschisă ţară din sistemul CAER către Occident, către lume, în general, şi mai ales în plan economic şi tehnologic, anii 70, dar mai ales anii ’80 au însemnat din nou închidere şi condamnarea ţării la izolare, accentuând degradarea economică în România, agravarea situaţiei oamenilor şi acutizând contradicţiile interne ale sistemului.
S-a creat o situaţie care nu avea altă ieşire, neexistând mecanisme democratice de gestionare a crizelor, decât explozia socială şi revolta populară la care am asistat în decembrie 1989, însoţită de sacrificii de vieţi umane, care, prin consecinţele ei profunde, prin schimbările radicale pe care le-a generat, s-a constituit într-o veritabilă revoluţie.
6.Discutând despre cauzele prăbuşirii sistemului comunismului de stat în 1989, ne putem referi la două elemente fundamentale ale sale. În primul rând, sistemul, aşa cum a apărut el în plan istoric şi a fost perceput la vremea respectivă în lumea intelectuală progresistă şi în mişcarea muncitorească internaţională, promitea în plan politic mai multă democraţie decât democraţia reprezentativă, adică o democraţie de esenţă populară, ceea ce numim astăzi democraţia directă, participativă. Ceea ce a rezultat în practica statului sovietic şi a altor state din est, inclusiv în România, a fost exact opusul unei democraţii: totalitarismul. Astfel s-a compromis din start ideea politică fundamentală pe care s-a sprijinit ideologia comunistă.
În al doilea rând, pe plan economic, unde se desfăşura confruntarea cea mai directă între cele două sisteme opuse, sistemul economic de piaţă capitalistă şi sistemul statului totalitar comunist, al economiei centralizate, eşecul a fost şi mai evident şi mai penalizator.
Sistemul economiei etatizate a acţionat ca un sistem de tip mecanic, ierarhic, piramidal, cu comandă unică. Un astfel de sistem rigid, osificat, inflexibil, era incapabil să răspundă schimbărilor foarte rapide din cea de-a doua jumătate a secolului 20, în timp ce economia de piaţă capitalistă s-a dovedit, ca structură, un sistem cibernetic, flexibil şi cu o mare capacitate de adaptare la schimbare.
Ca o concluzie, anul 1989 ne-a dat cel mai tranşant şi mai definitiv răspuns la întrebarea: „era reformabil sistemul comunist?” Răspunsul a fost categoric negativ. Proiectul de reformare a comunismului, reprezentat de perestroika, s-a dovedit la fel de nerealist ca şi proiectul comunismului de stat! Iar în esenţa sa acesta nu era decât un „capitalism de stat”, cu un ambalaj pseudo-socialist.
Atunci când regimurile politice se rup de realităţi, ele se condamnă la dispariţie şi la oprobiul public. Este ceea ce s-a întâmplat cu sistemul comunismului de stat. Întotdeauna sistemele politice şi sociale închise sfârşesc prin a se distruge prin inadecvare. Lipsa unei critici viguroase, a unor contra-puteri efective, care să sancţioneze excesele puterii se constituie în adevărate handicapuri pentru sistem, care nu se poate transforma de la sine, în absenţa forţelor schimbării.
7. Cei douăzeci de ani scurşi de la momentul amplelor schimbări din Estul Europei ne pot permite şi un bilanţ general, pentru că nu putem scoate această schimbare din contextul ei global. Sigur, cea mai importantă achiziţie este revenirea la democraţie şi la un sistem de garanţii constituţionale şi legale în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
La rândul ei, revenirea la principiile şi mecanismele economiei de piaţă a fost un lucru important, numai că ea s-a petrecut într-un context particular, ceea ce a dat naştere la o serie de abuzuri şi ilegalităţi legate de transferul proprietăţii publice în mâini privare, generând foarte multă corupţie.
Să nu uităm că transformarea de sistem din Est s-a produs într-un moment în care, pe plan internaţional, reaganismul economic, dictatul neoliberalismului şi al Consensului de la Washington, erau la apogeu. Sub influenţa şi la presiunea acestor abordări, în ţările noastre procesul de tranziţie a condus la demantelarea sistemelor de protecţie socială şi de servicii publice. Asta a produs grave dezechilibre economice şi sociale, creşterea sărăciei, mai ales a sărăciei extreme, a polarizării economice şi sociale. Valori precum solidaritatea socială şi-au pierdut sensul în societăţile emergente în Est. Un individualism feroce i-a luat locul, ceea ce a dat naştere la abuzuri şi la grave frustrări.
Mai mult, toate aceste ţări au suferit, în aceşti ani, un masiv proces de dezindustrializare, care le-a făcut extrem de vulnerabile în faţa crizei, drenând competenţele şi mâna de lucru calificată în favoarea Occidentului, prin migraţie din cauze economice. Mai grav, în loc să reducă decalajele de dezvoltare, tranziţia le-a accentuat.
8. Printr-o stranie coincidenţă, în această perioadă, când se împlinesc două decenii de la prăbuşirea sistemului comunist, omenirea traversează una dintre cele mai grave şi mai periculoase crize economice din istoria sa modern. Este o criză care ne va obliga să reevaluăm modul în care gândim economia, în care ne raportăm la ea, la procesele care o determină, la stat şi la piaţă, la democraţie, ca sistem politic.
Dacă sistemul care s-a prăbuşit în 1989 a fetişizat statul, ignorând piaţa, şi absolutizând intervenţionismul în economie şi paternalismul în politică şi în societate, acum fetişizarea şi absolutizarea pieţei şi negarea oricărei intervenţii a statului în economie, inclusiv prin măsuri de reglementare a pieţelor, a generat o nouă criză majoră de sistem, a economiei capitaliste. De data asta criza este agravată de faptul că lumea s-a globalizat într-o atât de mare măsură încât orice măsuri de prevenire a contagiunii sunt aproape imposibil de conceput şi de înfăptuit.
Se poate spune că în decurs de numai două decenii am asistat la eşecul a două abordări extreme. Şi într-un caz şi în altul la originea eşecului s-a aflat transformarea unor modele de dezvoltare economică şi socială în dogme rigide, în închiderea modelului şi în refuzul acceptării ideii că modelul, pentru a funcţiona, trebuie să sufere modificări, care să-l pună de acord cu realităţi în schimbare. Din acest punct de vedere neoliberalismul şcolii de la Chicago nu este cu nimic superior teoriilor economice ale socialismului de stat.
Probabil că secolul 21 va însemna afirmarea realismului, prin promovarea unor soluţii rezultate din justa îmbinare a locului şi rolului statului şi al pieţei, respectiv a factorilor de reglementare, care să prevină sau, după caz, să elimine excesele pieţelor şi mai ales să corecteze efectele sale negative în plan social.
Prăbuşirea comunismului nu a fost un „sfârşit al istoriei”, ci doar începutul unui nou capitol în istoria omenirii. Actuala criză de sistem a economiei capitaliste este, la rândul său, un moment de cotitură în evoluţia societăţii contemporane.
9. Putem să ne punem întrebarea: Unde se află stânga în acest peisaj atât de divers şi de dramatic al ultimelor două decenii? Stânga traversează o criză de identitate şi de proiect politic, este demonizată şi timorat. Stânga nu reuşeşte să capitalizeze eşecurile dreptei, nu poate trece de un soi de barieră psihologică, indusă de identificarea ei cu trecutul „comunist” al Estului.
De fapt, eu cred că revoluţiile din Est, din 1989, contestarea internă a sistemului s-au făcut din perspectiva valorilor şi idealurilor stângii de sorginte occidentală, social democrată, marxistă sau nu.
Faptul că „dreapta” a venit la putere în Est, după prăbuşirea „comunismului”, este un fel de a spune. Elitele politice şi administrative ale totalitarismului erau de multă vreme depolitizate, mimau aderenţa la „comunism”. Oportunist, ele au sărit imediat în barca neoliberalismului şi a capitalismului, au adoptat ideologia noilor stăpâni, la fel cum înaintaşii unora dintre ei au îmbrăţişat ideologia „marxistă” a ocupanţilor sovietici. Şi sunt, cum se spune, mai catolici decât Papa în liberalismul lor!
În Est stânga abia acum se poate reconstrui, deşi se confruntă cu agresivitatea şi fanatismul unui anticomunism de dată recentă. Anticomunism care ascunde impostura elitelor de dreapta, cele care au impus „terapii de şoc”, care au redus statul la neputinţă, care au privatizat cu ambele mâini şi au accepta o polarizare socială fără precedent.
Stânga trebuie să se re-ideologizeze. Să ia act de schimbările sociale profunde, generate de noua revoluţie informaţională, care structurează într-un mod cu totul nou relaţiile sociale. În fond, valorile morale şi politice nu se schimbă atât de rapid cum am crede noi. Trebuie doar să facem apel la ele.
Bătăliile viitoare ale stângii vor fi pe două mari fronturi. Unul este cel al apărării democraţiei. Criza democraţiei reprezentative este o realitate. Şi ea vine din criza cetăţeniei. Oamenii se retrag din spaţiul public. Avem o societate de piaţă, şi construim o politică şi o democraţie de piaţă. În acest moment, doar între 2% şi 5% dintre cetăţenii cu drept de vot se declară membri şi simpatizanţi ai unui partid. Populismul şi extremismele au un câmp larg de recrutare de votanţi.
Un al doilea front este cel al criticii capitalismului. Critica nu înseamnă doar respingere, negare. Nu putem accepta excesele lui, cu consecinţe economice şi sociale, dar şi de mediu, devastatoare.
Stânga trebuie să răspundă nevoii de a reconsidera noţiuni economice fundamentale şi de a promova noi idei privind reforma conceptuală în economie. Pe lângă principiul creşterii economice, trebuie trecut spre obiectivul dezvoltării, care nu se limitează la creştere. Dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea bunăstării oamenilor, iar aceasta presupune, înainte de toate, îmbunătăţirea vieţii celor săraci. “A promova bunăstarea înseamnă, mai ales, creşterea nivelului educaţional, reducerea sărăcie, şanse egale, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al ţării şi a tradiţiilor culturale”.
Sunt doar câteva probleme pe care am ţinut să le evidenţiez în cadrul acestei dezbateri privind procesele declanşate de prăbuşirea sistemului comunist în Europa, ca şi de criza de sistem a economiei contemporane. Din acest context rezultă şi problemele cu care se confruntă stânga europeană în acest moment.
(sursa: http://ioniliescu.wordpress.com/2010/03/05/paris/)
Pentru că tot vorbim despre Partidul Socialist al Franţei, iată şi o soluţie pentru agricultură care s-ar potrivi şi la noi.
Evenimentul "Gustaţi România" ("A Taste of Romania"), organizat de eurodeputatele PSD Daciana Sârbu şi Viorica Dăncilă, a fost lansat miercuri seara la Parlamentul European, în prezenţa unui număr mare de europarlamentari şi funcţionari europeni, precum şi a unor membri ai corpului diplomatic din Bruxelles. Invitaţii au putut să cunoască România şi prin intermediul uneia dintre valorile sale gastronomice, brânza tradiţională. Evenimentul continuă azi printr-o recepţie la care participă şi Dacian Cioloş, comisar european pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Doamnele Sârbu şi Dăncilă sunt membre ale Comisiei de agricultură a PE. 
"Produsele pe care vă invităm să le încercaţi azi vor vorbi de la sine. Este un pas mic dar important pentru viitorul acestor producători şi pentru succesul lor pe piaţa europeană", a declarat Daciana Sârbu, în deschidere, mulţumind producătorilor de brânză pentru parteneriatul în organizarea acestui eveniment. 
"Unitatea în diversitate este deviza Uniunii Europene, iar România dovedeşte din plin o diversitate extraordinară a obiceiurilor, astăzi putând fi martori cu toţii la o expoziţie deosebită de brânză tradiţională românească. Este o invitaţie de a cunoaşte mai bine România şi produsele noastre şi sunt sigură că va fi o descoperire plăcută pentru toţi cei prezenţi", a afirmat Viorica Dăncilă. 
Autor: 
