(sursa: http://nagfa.blogspot.com/2009/05/another-solution-for-love-hate-lake.html)
În ultimele zile am fost silit să mă întreb ce face un om să dezvolte o obsesie faţă de alt om? Ce face un om să ignore orice alt argument care este contrar obsesiei, numai pentru a nu intra în contradicţie cu obsesia deja dezvoltată?
Aparent obsesiile pentru o altă persoană sunt numai favorabile, dar, la fel de puternice, sau chiar mai puternice, sunt obsesiile defavorabile faţă de cineva.
Explicaţia este destul de simplă. Nimeni nu face o obsesie pentru o persoană reală. Realitatea are un rol secundar în toată această problemă, persoana sau, şi mai general, obiectul pentru care se face obsesia, îşi încetează materialitatea şi devine o imagine a realităţii care conţine doar parţial caracteristicile obiectului real al obsesiei, doar cu rol de recunoaştere, sau uneori chiar o imagine complet deformată a realităţii, realitatea devenind non-recognoscibilă. Avem deci o trecere a realităţii într-o lume a fantasticului construită chiar de cel care dezvoltă obsesia.
Obsesia este cu atât mai puternică şi mai stabilă cu cât sentimentele care fac legătură cu obiectul obsesiei sunt mai puternice. Iată de ce ura şi iubirea determină obsesii din cele mai puternice şi din cele mai iraţionale. Se ajunge astfel, la un moment dat, ca fantasma să ia complet locul obiectului real, material, percepţia trecând în plan secund, alterând conştiinţa. În acel moment obsesia nu se ma îndreaptă în mod real spre obiectul în cauză, independent de cel care dezvoltă obsesia, ci spre un obiect virtual care capătă caracteristicile unui inconştient personal. Iubirea, ura, pasiunea este îndreptată spre un obiect dezvelit de calităţi reale şi străin de obiectul original.
Accedit quod amans amati figuram suo sculpit in animo. Fit itaque amantis animus speculum in quo amati relucet imago. Iccirco amatus cum in amante se recognoscat, amare illum compellitur. (Ficino, De amoro 2.8, http://www.bibliotecaitaliana.it/xtf/view?docId=bibit001017/bibit001017.xml&chunk.id=d5542e233&toc.id=d5542e233&brand=default , http://www.scribd.com/doc/33970837/Marsilio-Ficino-Asupra-Iubirii, „Este de asemenea real faptul că îndrăgostitul îşi sculptează în suflet chipul celui pe care îl iubeşte. Astfel, sufletul îndrăgostitului oglindeşte imaginea celui iubit. Este motivul pentru care atunci când cel iubit se recunoaşte în poziţia celui iubit, se simte obligat să iubească.)
Iată de ce apare anomalia raportării celui care dezvoltă obsesia relativ la obiectul obsesiei. În cazul iubirii sau obsesiei pozitive, obiectul obsesiei va căpăta o perfecţiune şi o raţiune ascunsă care va valida absolut orice acţiune. În cazul urii sau obsesiei negative, obiectul obsesie va căpăta un defect perpetuu care va invalida absolut orice acţiune. Diferenţa între pozitiv şi negativ este minimă. S-ar putea spune totuşi că în timp ce negativul este, de regulă, extrem de stabil, pozitivul este doar cu o idee mai instabil, dat fiind că poate intra totuşi în conflict cu aşteptările nefondate din partea obiectului.
Contradicţia dintre realitate şi obiect devine flagrantă numai şi numai când obiectul supus obsesiei pozitive întreprinde o acţiune în contradicţie totală cu forma ideală construită de cel care dezvoltă obsesia, şi face asta, într-o asemenea măsură, încât nu mai poate fi negociată o explicaţie. Iată de ce graniţa dintre iubire şi ură este atât de subţire.
(sursa: http://nagfa.blogspot.com/2009_05_01_archive.html)
No comments:
Post a Comment