Uciderea lui Osama bin Laden este rezultatul unui efort de un deceniu al democraţiei americane şi al aliaţilor săi împotriva unei ameninţări inedite pentru lumea occidentală. Această victorie a democraţiei consolidează tendinţa exprimată în ultimele luni de mişcările de contestare a lideirlor autoritari din lumea arabă.
Uciderea unui om, şi încă pe un teritoriu străin, este rezultatul democraţiei? Mi-ar fi plăcut ca măcar să spuneţi “democraţiei” americane, pentru a indica, de fapt, o dictatură.
În ce principiu al democraţiei unui stat stă scris că el trebuie să conteste poziţia totalitară a unui lider în alt stat? Cu ce este Guvernul SUA mai bun atunci când bombardează, de ani de zile, o ţară sau alta, în numele democraţiei şi luptei antiteroriste, decât nişte terorişti care intră cu avioanele în clădirile americane.
Este o diferenţă între armata sovietică care a intrat la noi pentru a impune “comunismul” şi armata americană care invadează statele arabe pentru a impune “democraţia”?
Zău, uneori chiar nu mai ştiu ce să cred despre dumneavoastră. Mă aştept la astfel de poziţii de la cei mai neştiutori şi îndoctrinaţi de “democraţia occidentală” aşa cum au fost, nu de mult, intoxicaţi de “comunismul rusesc”… dar de la dumneavoastră, un intelectual de marcă, rasat, de elită, şi încă unul fixat pe interesul ştiinţelor politice… Trist.
O crimă cu sânge rece a ajuns o victorie a democraţiei!
Oare domnul Preda s-a gândit că în România se vorbeşte despre dictatură, despre dictator, despre un program de îmbolnăvire şi ucidere a populaţiei, despre genocid... Nu pe la colţuri, nu printre oameni care varsă năduful lor către un alt semen, ci chiar prin ziare, prin articole precum... http://www.gorjeanul.ro/politic/pasi-vertiginosi-catre-dictatura-tiranie-si-genocid Oare domnul Preda s-a gândit că articolul domniei sale este un îndemn, pentru oameni atinşi de disperare, să împuşte, cu sânge rece, în cap, răul anti-democratic din România pentru a ajunge eroi, precum cei care l-au împuşcat pe Osama bin Laden? Chiar am ajuns să lăudăm orice face SUA numai pentru că linguşim şi periem marile puteri precum nişte căţeluşi care aşteaptă să cadă un os de la masa celor bogaţi?
Şi acum... privind la SUA, ţara care era odată bastionul democraţiei mondiale. Priviţi aceşti oameni cum se bucură că au fost ucişi nişte oameni, fie ei şi duşmanii declaraţi de Guvernul SUA drept MOST WANTED. Nu vă aduce aminte despre bucuria românilor din ziua în care Ceauşescu a fost executat după un simulacru de proces? Aici este nivelul democraţiei care dictează celorlalte ţări să fie democratice?
Bibliotecaru: Democratiile sunt silite sa se apere de dusmani irationali. Printre victimele lui Osama bin Laden, exista de altfel si cetateni romani: in atentatele de la Madrid sau de la Londra, ca si in razboiul din Afganistan, pornit ca urmare a actiunii retelei dirijate de Osama bin Laden.
Ceea ce a provocat următorul răspuns din partea mea.
Domnule Preda, Domnul Geoană a emis, acum câteva zile, din fotoliul de preşedinte al Senatului, o zicere remarcabilă: După definiţia martirajului intrăm acum în definiţia rolului statului în societate.
Dumneavoastră ce propuneţi? Doriţi să creaţi (sau să induceţi) conceptul "crimei justificate". Oameni iraţionali trebuiesc eliminaţi? Pot să-mi aleg şi eu nişte oameni iraţional şi să mă duc şi să-i împuşc justificat? Pot să stabilesc şi eu că un cutare om s-a făcut vinovat de moartea unor oameni şi să-l omor?
Societatea umană a evoluat de pe vremea când cineva îşi face singur dreptate, are anumite principii, proceduri, drepturi inalienabile... Era greu să existe un proces prin care Osama bin Laden să ajungă în Statele Unite pentru a fi judecat de terorism, era greu pentru un procuror al Statelor Unite să dovedească implicarea sa? Absolut de acord, dar asta este o justificare a executării lui printr-o acţiune de comando într-un stat străin, încălcând suveranitatea acelui stat?
Eu vă întreb, cu ce este acest lucru diferit de încercările de asasinare a dizidenţilor de către Securitate? Acei dizidenţi, în România, ar fi fost poate condamnaţi şi executaţi, conform legilor de atunci? Acţiunea Securităţii de a încerca (uneori reuşind) să-i asasineze în străinătate a fost justificată?
Stimate domn, Civilizaţie nu este o chestiune care poate fi aplicată numai când este convenabilă. Sau democraţia există, sau nu există. Încă o dată vă întreb, ce principiu democratic permite acest tip de asasinat? Conform căror legi internaţionale preşedintele Americii poate comanda un asasinat? Puteţi cita o astfel de lege?
Îmi aduc aminte de un citat din Vechiul Testament, cel pe care îl au drept doctrină şi creştinii şi islamicii.
20. Zis-a deci Domnul: "Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. 21. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu". 22. De acolo doi din Oamenii aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului. 23. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? 24. Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate? 25. Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?" 26. Zis-a Domnul: "De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela". 27. Şi răspunzând Avraam, a zis: "Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! 28. Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo patruzeci şi cinci de drepţi". 29. Şi a adăugat Avraam să grăiască Domnului şi a zis: "Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de drepţi?" Şi Domnul a zis: "Nu o voi pierde pentru cei patruzeci!" 30. Şi a zis iarăşi Avraam: "Să nu Se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepţi?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci". 31. Şi a zis Avraam: "Iată, mai cutez să vorbesc Stăpânului meu! Poate că se vor găsi acolo numai douăzeci de drepţi". Răspuns-a Domnul: "Nu o voi pierde pentru cei douăzeci". 32. Şi a mai zis Avraam: "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?" Iar Domnul i-a zis: "Pentru cei zece nu o voi pierde". 33. Şi terminând Domnul de a mai grăi cu Avraam; S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său. (Facerea, Capitolul 18)
S-a întrebat cineva câţi oameni nevinovaţi au murit, de o parte şi de alta, de când a început conflictul "terorismului"? Ei, victimele colaterale, ca şi românii despre care vorbeaţi mai sus, de ce au ajuns să fie ştiri tragice la TV şi traume eterne pentru familiile lor? Ceea ce nu vrea nimeni să spună este că toate aceste tragedii nu se întâmplă pentru că popoarele sunt vinovate, ci pentru că există anumiţi oameni care îşi promovează ambiţiile, ura, interesele şi care folosesc popoarele în interes personal. Democraţia chiar acest lucru ar trebui să repare... Ce vină au avut zecile de miliarde de oameni omorâţi în războaie şi conflicte de-a lungul istoriei omenirii? De ce au trebuit să moară ei pentru ambiţia şi dorinţa de putere şi bani a unor lideri?
Aceasta este politica democraţiei? Milioane de oameni pe stradă care sărbătoresc frenetic, extatic, ca pe o mare împlinire naţională... moartea cuiva?
Chiar nu realizaţi cât de grotesc este totul? Unde este valoarea europeană a vieţii, cea care a eliminat pedeapsa cu moartea, unde sunt, domnule Preda, la dumneavoastră în conştiinţă, valorile creştin-democrate? De ce sunteţi într-un partid care "urmăreşte respectarea valorilor universale ale libertăţii umane" şi "înfăptuirea justiţiei" în timp ce găsiţi justificată legea talionului.
Nu aş fi comentat nimic dacă nu aş fi fost şocat de titlu: Victoria Democraţiei.
Eu unul sunt cutremurat că aţi putut avea o astfel de reacţie. Sunt şi mai cutremurat că-mi argumentaţi că ar trebui să conteze că între victimele al-Qaida au fost şi români. Pentru mine orice viaţă este la fel de importantă, şi a americanului ca şi a românului şi a arabilor. Este fapta al-Qaida mai gravă pentru că au murit şi români decât dacă nu ar fi fost români?
Domnule Preda, Ieşiţi de sub această umbrelă a politicii, vă dezumanizează, vă erodează, sau, cum spune un cântec al Phoenix, "Era mare Vasilisca, trup având de odalisca şi privire care isca, patema ce vătema şi face din om neom". Politica, ca şi Vasilisca, seduce omul, dar îl şi ucide pe dinăuntru, de prea multă patimă.
Paiaţa este ceva care spui că este, chiar seamănă, dar plânge rău, deşi ar trebui să fie un moment mai mult vesel (că aşa scrie la dicţionar).
Recitar! Mentre preso dal delirio non so più quel che dico e quel che faccio! Eppure... è d'uopo... sforzati! Bah, seti tu forse un uom?
Tu sei Pagliaccio!
Vesti la giubba e la faccia infarina. La gente paga e rider vuole qua.
E se Arelcchin t'invola Colombina ridi, Pagliaccio e ognun applaudirà! Tramuta in lazzi lo spasmo ed il pianto; in una smorfia il singhiozzo e 'l dolor...
Ridi, Pagliaccio, sul tuo amore infranto, ridi del duol che t'avvelena il cor!
Am semnalat deseori că statul intervine abuziv asupra domeniului asigurărilor de stat, fie că vorbim despre sistemul de pensii, fie că vorbim despre sistemul asigurărilor de sănătate. Aceste două instituţii ar trebui să fie autonome şi conduse de preşedintele Casei de asigurări. De această dată aş dori să spun câteva cuvinte despre intervenţia statului în economia de piaţă.
Sistemele economice s-a dezvoltat antagonist. Economia de piaţă are drept "celălalt capăt" economia centralizată, după cum şi economiei de schimb i se opune economia naturală. Economia de piaţă ar trebui să fie forma cea mai evoluată a economiei, dat fiind că marile economii mondiale folosesc o economie de piaţă, pe de altă parte nici economia de piaţă nu este lipsită de contradicţii, mai vizibile sau mai ascunse.
Sigur, gândindu-ne la economia de piaţă, mai toţi ne ducem cu gândul la piaţa de zarzavat şi le clasica negociere de acolo. Şi chiar aşa şi este, piaţa este dimensiunea comercială care pune în funcţiune mecanismul de stabilire a preţului într-un mod negociat, rezultând o legătură între obiectul tranzacţionat, vânzător şi cumpărător. Acest mecanism ar trebui să conducă la determinarea unor atribute ale obiectului tranzacţionat, precum calitatea sau preţul lui. Desigur, noi suntem obişnuiţi să nu vedem astfel de atribute ale unui obiect-marfă drept variabile în momentul achiziţionării. Produsul este în raft, are o etichetă cu preţul... nu negociază nimeni. Per ansamblu însă acest preţ este rezultatul unei negocieri după principiile rentabilităţii.
Aceste lucruri sunt însă principii, în spaţiul adevărului lucrurile stau altfel. Nu numai ţările foste socialiste au încă o problemă cu implementare 100% a economiei de piaţă, dar chiar şi ţările occidentale, cele spre care privim cu înţelegerea faptului că au o economie de piaţă avansată... nu prea respectă principiile economiei de piaţă. Peste tot există o graniţă care naşte protecţionism. Scopul acestui protecţionism este de a ţine departe concurenţa din afara spaţiului protejat şi, implicit, se protejează producţia de bunuri şi servicii din "interior". De exemplu, prin intervenţia asupra politicii vamale, o ţară (sau un spaţiu protejat, cum este Uniunea Europeană) permite şi încurajează trecerea spre interior a mărfurilor benefice economiei, cum ar fi materiile prime, şi încurajează trecerea spre exterior a mărfurilor că valoare adăugată mare. "Liberul schimb" nu este deci atât de liber... dimpotrivă, este folosit într-un mod protecţionist. Cunoscând astfel de lucruri, cei puşi să conducă guvernarea României pot gândi mult mai profund totul stabilind, cu uşurinţă, atunci când cineva din exterior nu vrea altceva decât să ne păcălească.
Al doilea mijloc de protecţionism naţional este încurajarea unei concurenţe sănătoase, chiar în interiorul graniţelor, care să conducă la un preţ scăzut şi o calitate superioară. Astfel, un producător extern va pătrunde mult mai greu în interior.
Există însă şi un revers. Dacă protecţionismul este foarte accentuat, concurenţa din interiorul spaţiului protejat nu se va mai afla în concurenţă cu spaţiul exterior, condiţii propice de a slăbi funcţionarea concurenţei rezultând efecte contrare preţului scăzut şi al calităţii ridicate.
Schema tranziţiei româneşti de la economia centralizată la economia de piaţă cuprinde trei etape: 1. schimbarea conceptului economic, apariţia dorinţei politice de trecere la economie de piaţă √ 2. acţiunea de liberalizare a preţurilor şi a comerţului exterior concomitent cu apariţia sectorului privat, parţial obţinut prin privatizarea societăţilor cu capital de stat" √ 3. definitivarea sistemului instituţional astfel încât să fie eliminate blocajele economice şi să avem o economie de piaţă funcţională
Este evident că în România încă se mai lucrează la această tranziţie. Finalitatea tranziţiei ar trebui să fie observată prin stabilizarea macroeconomică şi prin controlarea inflaţiei. Poate că schimbările se pot face mai repede, ceea ce însă nu pare a se lăsa modificate cu nici un efort sunt mentalităţile celor care conduc România şi ocupă funcţii precum, preşedintele României, premierul României, ministrul României, parlamentarul României, înalt funcţionarul României. Evident, dacă la acest nivel nu vorbim despre o schimbare de mentalitate, nici nu poate fi vorba despre o altă mentalitate la "simpli cetăţeni" sau la "patronii" care stabilesc preţuri fără nici un fel de politică a preţului. Preţuri prohibitive la carnea de miel
Ne-am obişnuit cu astfel de titluri prin presă şi nici nu concepem că fiecare dintre ele reprezintă încălcări flagrante ale economiei de piaţă în forma ei perfectă. De exemplu, impunerea unei forme de salarizare prin elaborarea unei legi de salarizare unică şi, mai ales, lipsa unei negocieri de orice fel (nici măcar o negociere de tip parlamentar, dat fiind că pe această lege Guvernul şi-a angajat răspunderea) este o trimitere clară asupra mentalităţii celor care conduc guvernarea României, şi care se tot prezintă drept singura forţă "de dreapta" a României, asupra economiei de piaţă.
Din acest motiv am ales titlul "economia de paiaţă".
În timp ce înalţii reprezentanţi ai statului român îşi clamează o politică de dreapta (care ar trebui să conducă, nu-i aşa, la un liberalism total şi un stat minimal... măcar ca ţintă), politica efectivă a actului de guvernare este dimpotrivă, puternic intervenţionistă, cât se poate de paternală şi o lovitură a conceptului propriu care înlocuieşte principiile economiei de piaţă.
Dacă auzim o ştire conform căruia creşterea preţului la energie conduce la creşterea preţurilor la alte produse, avem o dovadă clară că preţul acestor produse nu se stabileşte ca urmare a cererii/ofertei, concept dominant al economiei de piaţă, respectiv ca raritate a sa în raport cu dorinţa celor care participă la piaţă. Teoria marginalistă dezvoltă acest concept al rarităţii bunurilor, spunând că preţul este o măsură în care obiectul tranzacţionat satisface, direct sau indirect, o nevoie socială. Preţul apare în acest context ca un indice de raritate.
Desigur, orice absolvent de o instituţie superioară de natură economică ştie câte ceva despre diferenţele dintre teoria obiectiva a valorii şi teoria subiectiva a valorii, probabil că aceste diferenţe au ajuns şi la cunoştinţa celor care ne conduc.
Se poate apela la o dimensionare generală a preţului atunci când îl definim, indiferent de sistemul în care acesta se formează... Preţul este un instrument complex de măsurare economico-bănească care reflecta în mărimea lui atât cheltuielile de munca efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea, precum ţi alte variabile, economice sau ne-economice.
De ce este importantă această discuţie despre preţuri? Pentru că numai aparent preţul este doar un cost al celui care cumpără şi un venit al celui care vinde. Într-o realitate economică complexă preţul foloseşte la multe alte lucruri, de exemplu prin preţ şi evoluţia preţului se stabileşte deziderabilitatea unor resurse în raport cu alte resurse, se stabileşte ce produse sau servicii sunt cerute de consumatorii finali, dar şi calea tehnologică de a furniza un produs mai ieftin. Preţul şi evoluţia preţurilor contribuie la estimările jucătorilor economici relative la câştig, reprezentând, de exemplu, un stimulent sau un inhibitor pentru investiţie (vezi, de exemplu, efectele căderii preţurilor din domeniul imobiliar stimulent pe tenta ascendentă, inhibitor pe tenta descendentă). Investitorii vor urmări dinamica preţurilor pentru a investi în ceea ce se cere (acolo unde preţurile au o dinamică ascendentă). Chiar şi consumatorii sunt influenţaţi de preţuri în sensul că preţul şi dinamica preţurilor indică unde anume este risipa resurselor astfel încât resursele rare sunt folosite mai eficient.
Nimeni nu poate nega că aşa numita "concurenţă perfectă" este "perfectă" numai în sfera idealului. Este evident că în România, şi oriunde, concurenţa este imperfectă. Această imperfecţiune se manifestă prin un control al preţului (fie direct de către firmă, fie centralizat, de către stat). Preţul liber format este înlocuit astfel cu preţuri "administrate", adică stabilite de cel care controlează piaţa în regim de concurenţă imperfectă, dar şi cu preţuri stabilite de stat în condiţiile în care există bunuri pentru care statul controlează piaţa. "Paradoxul" economiei de piaţă este că aceasta este totuşi dominată de "preţuri administrate" şi nu de preţuri libere. Diferenţele sunt fundamentale. În timp ce preţurile libere sunt fixate în exteriorul firmei şi se produce "adaptarea la piaţă", respectiv se ajunge la modificarea cantităţii de bunuri oferite şi la modificarea cererii, preţurile fixate de firmă, în interiorul acesteia, oferă firmelor un control mult mai mare.
Dacă în cazul unei firme este destul de clar cam ce înseamnă acest joc "preţ administrat" vs. "preţ liber", care este dimensiunea intervenţiei statului. Am să iau ca exemplu recenta "criză a pâinii" care s-a produs la trecerea din iarnă spre primăvară. Pe piaţa grâului din România avem o situaţie previzibilă de fluctuaţie a preţului pieţei. Cum grâul se recoltează într-o perioadă relativ scurtă din an, avem situaţia unui aport masiv de marfă (grâu) în perioada imediat recoltări. Acest lucru conduce imediat la micşorarea preţurilor. De asemenea, la nivelul finalului de iarnă, preţul creşte, iarăşi previzibil, mult sau foarte mult, din cauza penuriei pe piaţa internă şi aprecierii preţul de import ca gest speculativ.
Cum poate interveni statul într-o asemenea situaţie? Păi să vedem câteva dintre măsurile aplicate de domnul Boc. - Stabilirea la grâu al unui preţ de intervenţie (singurul instrument de intervenţie permis de UE). Statul român nu poate lua, legal, măsuri administrative în stabilirea preţului de piaţă, dar poate fi jucător pe piaţa de grâu. Preţul de intervenţie ar trebui să reprezinte un preţ, mai mare decât cel al pieţei, acordat de stat producătorilor pentru achiziţionarea unui grâu în vederea stocării şi eliberării pe piaţă, la un preţ ceva mai mic decât al pieţei, în momentul penuriei. Ce se întâmplă însă... Pe o piaţă al cărui preţ este undeva pe la 300 de euro tona de grâu, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură face acest joc al preţului de intervenţie cu un preţ de 101,31 euro/tonă. Cu alte cuvinte, APIA nu numai că zdrobeşte din temelie sensul preţului de intervenţie, dar, la o adică, jupoaie şi mai mult ţăranul aflat în dificultate (pentru că acesta nu are unde să-şi pună grâul până la stabilizarea preţului în zona maximală). În timp ce statul ar trebui să intervină pentru a păstra preţul grâului până la o anumită limită, folosirea unui preţ de intervenţie atât de mic conduce la scăderea preţului şi mai mult. S-a ajuns iată ca cei care se ocupă de import/exportul de cereale să vândă românilor grâu românesc după ce l-au achiziţionat cu un preţ de trei ori mai mic cu câteva luni în urmă. - Programul "Primul Siloz" este o modalitate de a combate motivul scăderii preţurilor la grâu imediat după recoltă. Se pleacă de la motivul scăderii preţurilor, anume că agricultorul are nevoie imediat de banii pentru recoltă pentru a-şi achita datoriile contractate cu termen de plată la închiderea procesului de producţie. Mai mult, agricultorul nu-şi permite să aştepte un preţ mai bun pentru că nu are unde să-şi depoziteze efectiv produsul recoltei, în cazul nostru grâul. Această deficienţă ar trebui să fie rezolvată de acest program, "Primul siloz". Mai exact, agricultorul îşi depune grâul într-un siloz autorizat participant la acest program. Va primi un certificat unde este notată cantitatea şi calitatea produsului predat. Acest certificat va avea valoarea cantităţii depuse înmulţită cu valoarea unui preţ mediu al produsului respectiv. Cu acest certificat fermierul se poate duce la una din băncile participante la acest program şi, pe baza certificatului, poate împrumuta până la 70% din valoarea certificatului, fie pentru reluarea procesului de producţie, fie pentru investiţii. Garantarea împrumutului se face prin Fondul de Garantare a Creditului Rural. La un moment dat preţul va creşte şi fermierul îşi vinde produsul obţinând banii necesari achitării creditului. Programul, deşi absolut folositor fermierului şi în total dezavantaj pentru "samsarii cerealelor" nu prea a funcţionat. În plus, deşi există practic o garanţie a cerealelor în siloz, deşi există o garanţie suficientă a Fondului de Garantare a Creditului Rural, deşi împrumutul este pe termen scurt (maxim un an)... dobânzile practicate de bănci pentru acest program sunt foarte, foarte ridicate, nicidecum preferenţiale cum sunt, de exemplu, la programul "Prima Casă". România este mai interesată de construcţii decât de producţia agricolă. Preţurile speculative pe piaţa imobiliară sunt mai atractive decât combaterea speculaţiei la cereale şi alte producţii agricole. Cumva am impresia că cineva nu vrea că "samsarii" pieţei cerealiere să dea faliment.
Cum spuneam, în economia de piaţă statul nu poate să intervină agresiv asupra preţurilor, cum ar fi să impună un mercurial, astfel încât să se anuleze total legile economice funcţionale, obiective. Statul are însă posibilitatea de a interveni pentru a elimina sau atenua anumite influenţe negative în vederea acordării unui sprijin în afara pieţei, în special cu ţinta numită global "interesul public", fie că vorbim despre consumator (limitarea creşterii preţului), fie că vorbim despre producător (împiedicarea scăderii lui). Funcţie de interes, unii critică aceste intervenţii pentru că le limitează acţiunea speculativă, altele laudă aceste intervenţii pentru că le produce venituri suplimentare. Logica statului nu trebuie să se ghideze însă decât după interesul general. Cert este însă că orice intervenţie a statului înseamnă o intervenţie asupra raportului cerere-ofertă.
Cam ce ar însemna o politică de preţuri care să constituie o intervenţie a statului. Putem vorbi despre preţuri avantajoase la materii prime, achiziţionarea unor cantităţi mari de bunuri la preţuri convenabile, acordarea de subvenţii pentru a induce astfel un preţ mai mic pentru anumite produse, acordare unor credite preferenţiale pentru ciclul de producţie al unor anumite produse, acţiuni de limitare a unor profituri sau, dimpotrivă, de încurajare a creşterii lor, îngheţarea preţurilor la o limită minimă sau maximă în scopul protejării consumatorilor, respectiv producătorilor. Se observă că statul poate acţiona prin trei grupe de acţiuni, asupra cererii şi ofertei, asupra parametrilor care stabilesc nivelului preţului şi controlul direct al preţurilor.
Încă o dată vreau să menţionez că, în condiţiile economiei de piaţă nu se admit procedeele economiei centralizate. Statul nu poate interveni astfel încât să înlocuiască mecanismele pieţei. Statul intervine numai în procesul de formare şi mişcare a preţului (numai şi asta şi putem considera că este prea de ajuns).
Să analizăm puţin trei intervenţii ale statului asupra preţului devenite deja clasice.
Prima intervenţie este BARIERA COMERCIALĂ. Acest tip de intervenţie este definită ca o reţinere artificială creată în cadrul schimbului liber de bunuri şi servicii între naţiuni. Cele mai frecvente tipuri de bariere comerciale sunt tarifele, cotele şi controlul valutar. Creşterea sau scăderea nivelului acestor acţiuni-intervenţie au drept scop protejarea produselor naţionale şi limitarea concurenţei străine, respectiv reducerea şomajului intern, echilibrarea balanţei de plăţi. Evident este necesar un echilibru, pentru că nici reducerea excesivă nu este bună. În general, bariera comercială reduce volumul schimburilor comerciale, produce scăderea concurenţei, protejează preţul intern (menţinându-l mare). La nivel global se traduce, în consecinţă, cu o alocare ineficientă a resurselor şi scade nivelul de producţie, în consecinţă şi veniturile provenite din producţie. Revenind la intervenţia statului român prin intermediul barierei comerciale, statul poate să protejeze numai anumite industrii interne. Dacă vă aduceţi aminte, ca măsură de protecţie a investitorilor străini de la Dacia, s-a jucat acum câţiva ani sistemul taxei de primă înmatriculare. Deşi aparent este vorba despre colectare a unor fonduri către stat, astfel de măsuri au repercursiuni puternice în rândul societăţilor comerciale româneşti. Există însă şi bariere netarifare, cum ar fi prezenţa sau eliminarea între două sau mai multe state ale unor tarife specifice sau ad-valorem (aplicabile la valoare, cum este, de exemplu, taxa pe proprietate, taxa pe valoarea adăugată, redevenţele). Deşi în mod oficial aceste bariere comerciale sunt, în mod declarativ, introduse pentru a conduce la efecte economice de tipul stimulării industriei interne sau creşterii competivităţii, este evident această cădere accentuată a industriilor cu capital românesc reprezintă dovadă că ele "nu lucrează" aşa cum se stabileşte prin manualele de economie. "Păcăleala" naţiunii române are un dublu sens, pe de o parte politicienii care stabilesc soluţiile de guvernare capătă o aură de "apărător al dreptei", "instigator" (în sensul bun al cuvântului) la economia de piaţă, pe de altă parte face tocmai pe dos, pentru că vorbim totuşi de o intervenţie a statului pe piaţa liberă, fie ea şi protecţionistă. Succesul acestui tip de guvernare nu numai că nu este de dreapta, dar destabilizează şi reprezentarea parametrilor economici folosiţi pentru determinarea funcţionării economice, aruncă în aer principiile cererii şi ofertei, dizolvă efectele benefice născute din concurenţă, mai ales în zona naşterii produselor competitive. Aparent economia merge mai bine, parametrii cresc (de exemplu producţia industrială cu care se tot laudă domnul Boc), per global însă lucrurile merg din rău în mai rău. România este dominată mai ales de bariere comerciale de tip netarifar.
Aş începe cu contingentele tarifare. Deşi sunt practic acelaşi lucru din punct de vedere economic, legislaţia românească diferenţiază termenul de "cotă" tarifară pentru contingentele administrate de autoritatea vamala română şi "contigente" tarifare pentru contingentele administrate pe bază de licenţă şi eliberate de alte organisme guvernamentale (controlate de autoritatea vamală română în momentul vămuirii mărfurilor). În principiu, cotă tarifară defineşte un anumit volum de mărfuri (valoric sau cantitativ) ce poate fi pus în liberă circulaţie în condiţia reduceri taxelor vamale sau chiar cu exonerarea (eliberarea de răspundere) taxelor vamale. Conform cu legile europene, cea mai mare parte a cotelor tarifare comunitare sunt administrate de Direcţia Generală Taxare şi Uniune Vamală (DG TAXUD, cu sediul la Bruxelles), în cooperare cu administraţiile vamale ale statelor membre. Un anumit număr dintre cotele tarifare sunt administrate de Direcţiei Generale Agricultură şi Dezvoltare Rurală (DG-AGRI) prin mijlocirea unui sistem de certificate de import. Acestea nu fac obiectul administrării de către autoritatea vamala română.
Depozitele prealabile la import reprezintă o barieră netarifară specifică ţărilor dezvoltate. Specific acestora sunt reglementările prin care cel care realizează un import este obligat să depună în contul organelor vamale o parte din plata viitorului import, cu cel puţin înainte de 6 luni înainte ca importul să se realizeze efectiv. Această cotă poate fi chiar şi jumătate din valoarea importului. Odată depuse în cont, aceste sume nu produc dobândă (ca într-o formă comercială bancară). Din acest motiv, acest instrument al depozitelor prealabile la import conduce la o modificare a preţului, fie prin ridicarea preţului la produselor de import, fie prin scăderea preţului de achiziţie. Depozitele prealabile la import reprezintă deci un instrument de descurajare a importurilor, printr-o presiune asupra preţurilor produsului importat. Pe de altă parte, acest instrument poate fi privit şi ca un credit acordat statului, pe termen scurt, lipsit de dobândă, necesar statului pentru a echilibra balanţa de plăţi.
Evaluarea mărfii în vamă reprezintă un alt mijloc de barieră comercială de tip netarifar. Acest sistem reprezintă stabilirea unei valorii a mărfii în vamă, care să fie baza de calcul al taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import. Cum anume se determină valoarea în vamă este stabilit de art. VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ. Acest articol prevede că evaluarea vamală trebuie să se facă pornind de la preţul facturat (CIF), sub condiţia ca acest preţ să fie real. Dacă nu, există o succesiune de raportare la un preţ de referinţă. Aceste prevederi au stat la baza "Convenţiei Internaţionale cu privire la evaluarea vamală" de la Bruxelles.
Achiziţiile guvernamentale sau piaţa publică reprezintă ceea ce statul, prin intermediul departamentelor, ministerelor şi a altor instituţii centrale, achiziţionează bunuri şi servicii. Sigur, nu toate achiziţiile reprezintă bariere netarifare, ci doar în măsura în care există reglementări prin care firmele naţionale au prioritate la achiziţie faţă de cele străine. Orice favorizare înseamnă, automat, şi o defavorizare... adică o intervenţie în sistemul concurenţial. Există o reglementare, "Acordul cu achiziţiile guvernamentale” de la finalul Rundei Tokyo care stabileşte condiţiile în care formele naţionale sunt obligatoriu pe picior de egalitate cu firmele străine. Comisia Europeană a lansat la începutul anului o consultare publică privind reforma regulilor în domeniul achiziţiilor guvernamentale, consultare care tocmai s-a încheiat (guvernul României nu a catadicsit să o mediatizeze pentru ca şi românii să-şi spună părerea). Motivul este legat de faptul că s-a observat că achiziţiile guvernamentale deţin o pondere importantă din întreg PIB-ul UE (aproximativ 17%), în concluzie este necesară o eficientizare a utilizării fondurilor publice în acest tip de achiziţii care să ducă, deopotrivă, la creştere economică şi ocuparea forţei de muncă.
Monopolul de stat asupra anumitor produse înseamnă limitarea, prin autoritatea statului, a importurilor acelor produse. Consecinţa acestui monopol este că statul trebuie să stabilească preţul de vânzare pentru aceste produse şi, evident, el va fi mai mare cu scopul restrângerii consumului. Nu este o barieră comercială efectivă atunci când monopolul de stat se instituie pentru produse ce afectează sănătatea populaţiei, a animalelor, a mediului... Deşi el este, de regulă, cu un caracter permanent, pentru anumite produse poate fi temporar.
În sfârşit, aş vrea să închei cu barierele netarifare care decurg din standardele produselor importate şi indigene. Acestea sunt "obstacole" de natură tehnică definite de reglementări internaţionale (standarde internaţionale) sau naţionale (standarde naţionale), şi stabilesc diferite caracteristici tehnice şi de calitate care sunt comune produselor indigene şi de import. Scopul declarat ar acestor bariere este, în general, securitatea sănătăţii, protecţia fito-sanitară şi/sau protecţia publică. Prevederile internaţionale, fiind uniforme, sunt pe deplin justificate şi nu pot fi obstacole în calea schimburilor comerciale. Prevederile naţionale, sau statele care nu respectă prevederile internaţionale, pot reprezenta obstacole pentru că, nefiind uniforme de la stat la stat, induc o diversitate ce poate deveni obstacol în calea schimburilor comerciale.
Ca o concluzie, toate barierele comerciale de tip netarifar sunt forme care intervin în stabilirea preţurilor, în sensul ieftinirii bunurilor şi serviciilor protejate politic, şi costisitoare în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile "concurenţei" celui protejat politic. Evident, de bun simţ este apărarea economiei naţionale. De regulă însă atât consumatorul şi antreprenorul român va avea acces pe o piaţă denaturată de astfel de intervenţii şi costurile sunt oricum mai mari.
Să trecem la cea de a doua intervenţie definită de SUBVENŢII. Subvenţiile sunt un mijloc relativ ocult şi cu efecte majore asupra pieţelor. De regulă subvenţiile par a fi măsuri benefice care sprijină economia, dar nu este întotdeauna aşa. Subvenţiile sunt destul de greu de definit, pentru că pot îmbrăca mai multe forme. Se consideră că există subvenţii în următoarele situaţii:
- atunci când există o contribuţie financiară a puterilor publice sau a oricărui organism public din competenţa teritorială a unui stat, respectiv în cazul în care o practică a puterilor publice presupune un transfer direct de fonduri (donaţii, împrumuturi sau participare la capitalul social), sau transferuri directe potenţiale de fonduri sau de pasiv (de exemplu, garanţii de împrumut), încasări publice exigibile în mod normal la care se renunţă sau nu sunt percepute (stimulentelor fiscale, creditarea impozitelor), puterile publice furnizează bunuri sau servicii altele decât cele de infrastructură generală, sau achiziţionează bunuri, puterile publice efectuează vărsăminte către un mecanism de finanţare sau însărcinează un organism privat să execute una sau mai multe din tipurile de funcţii enumerate mai sus - dacă există orice formă de sprijin a veniturilor sau a preţurilor, în sensul Articolului XVI al Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ 1994 - dacă, astfel, este conferit un avantaj.
Subvenţionarea se face sub mai multe forme, dar, într-un fel sau altul, subvenţionarea reprezintă un transfer de fonduri de la Bugetul Statului spre agenţii economici, fie ei publici, fie ei privaţi, plecând de la conceptul conform căruia aceştia reprezintă elemente esenţiale economiei naţionale. Subvenţionarea are deci ca principal scop declarat creşterea bunăstării economice. Putem vorbi despre - subvenţiile fixe sau granturi - finanţările cu dobânzi reduse - creditele acordate în condiţii speciale pentru finanţarea programelor de investiţii.
Sfera cea mai importantă pentru subvenţii este, fără doar şi poate, agricultura. Pentru Uniunea Europeană, subvenţiile pentru agricultură se acordă conform cu Politica Agricolă Comună a U.E. Domeniile de subvenţionare sunt: stimularea mecanismului de asigurare a riscurilor în agricultură; stimularea investiţiilor pentru fondarea plantaţiilor multianuale; subvenţionarea investiţiilor pentru producerea legumelor pe teren protejat (sere, solarii, tuneluri); stimularea investiţiilor la procurarea tehnicii şi utilajului agricol, a echipamentului de irigare, şi, în premieră, a instalaţiilor împotriva îngheţului.
Subvenţii se acordă însă şi sectoare de activitate care nu au legătură cu agricultura, cum ar fi regiile autonome, furnizorii de energie, în zona investiţiilor în energii alternative, a energiilor "verzi", construirea locuinţelor şi achiziţionarea locuinţelor, sectoarele care creează locuri de muncă... etc.
Este evident că aceste subvenţii afectează piaţa concurenţială. Aproape sigur statul nu este cel ce poate decide alocarea resurselor astfel încât să apară soluţii care să optimizeze acest domeniu mai bine decât însăşi piaţa. Iată că piaţa românească este invadată de produse agro-alimentare subvenţionate care sufocă producţia de profil românească prin practicarea unor preţuri de dumping. De altfel, de cele mai multe ori, companiile de stat sau private sunt subvenţionate tocmai pentru că nu deţin un avantaj comparativ pe piaţă.
În sfârşit aş vrea să vorbesc despre o ultimă intervenţie care, de regulă, nici nu pare o intervenţie a statului. Este vorba despre instrumente salariale, de tipul salariului minim. Definiţia salariului minim este destul de complicată într-o reprezentare reală a societăţii româneşti dintr-un motiv simplu, salariul minim este legat de noţiunea de salariu şi nu în general, de venitul de tip salarial. În concluzie salariul minim este o noţiune destul de abstractă, mai mult un argument contabil, economic, decât unul real, palpabil. Salariul nu trebuie privit drept o remuneraţie a muncii, ci ca un preţ pe piaţa muncii. Iată de ce salariul capătă mai multe dimensiuni care trebuie să fie explicate în fiecare caz particular, salariul direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv, salariul minim garantat... O definiţie de manual ar fi ceva de tipul Salariul minim reprezintă salariul fixat legal pentru a garanta angajaţilor din categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistenţă, determinat în raport cu mediul social. Iată că acest salariu minim brut are o dimensiune a protecţiei sociale. El ar trebui să reprezinte limita la care un om poate să trăiască, adică să aibă unde sta, să poate mânca, să poate să-şi satisfacă condiţiile minime care să-i permită să meargă la muncă. După revoluţie, salariul minim a fost introdus prin legea 68/1993: persoanele juridice şi fizice care angajează personal salariat cu contract de munca sunt obligate sa garanteze în plata un salariu brut lunar cel puţin egal cu nivelul salariului de baza minim brut pe ţară. Această lege este abrogată astăzi de prevederile Codului Muncii.
Directiva 96/71/CE din 16 decembrie 1996 a Parlamentului European prevede, la art. 3, alin. 1, lit. “g”, că noţiunea de salariu minim este definită de legislaţia şi practica naţională a statelelor membre. În sensul prezentei directive, noţiunea de salariu minim, menţionată la litera (c) al doilea paragraf este definită de legislaţia şi practica naţională a statului membru pe teritoriul căruia este detaşat lucrătorul.
Nu există însă o definire a salariului minim brut în legislaţia românească. Codul muncii "se face" că oferă o definiţie, dar de fapt oferă o reglementare: ART. 159 - Definire (1) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului normal de munca, se stabileste prin hotarare a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor. In cazul in care programul normal de munca este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de baza minim brut orar se calculeaza prin raportarea salariului de baza minim brut pe tara la numarul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat. (2) Angajatorul nu poate negocia si stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul de baza minim brut orar pe tara. (3) Angajatorul este obligat sa garanteze in plata un salariu brut lunar cel putin egal cu salariul de baza minim brut pe tara. Aceste dispozitii se aplica si in cazul in care salariatul este prezent la lucru, in cadrul programului, dar nu poate sa isi desfasoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu exceptia grevei. (4) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata este adus la cunostinta salariatilor prin grija angajatorului.
Chestiunea este că deşi salariul este definit prin noţiunea de venit, în înţelesul de zi cu zi între "salariul tarifar de încadrare" şi "venitul brut" este o diferenţă importantă, dacă nu colosală, de nivel. Această diferenţă este dată de foarte multe sporuri... de producţie, de vechime, de fidelitate, de noapte, de muncă grea... şi aşa mai departe. Majoritatea ţărilor europene (20 din 27) au acest salariu minim obligatoriu. Spre deosebire de România, ei oferă şi definiţia.
Salariul minim stabileşte un prag a remuneraţiei. Cum spuneam mai sus, acest prag este legat de o dimensiune socială. În România a apărut însă o dihotomie între salariul minim pe economie în domeniul privat şi cel public (de stat), de parcă nivelul de subzistenţă diferă.
Impunerea unui salariu minim are o dimensiune a protecţiei sociale. Salariatul este apărat de o exploatare fără limite din partea angajatorului. Cu alte cuvinte statul spune... măi angajator, oricât ai călca drepturile salariaţilor în picioare, măcar să supravieţuiască prin acest salariu minim. De fapt însă statul este prins într-un cleşte. El şi-ar dori ca salariul "la privat" să fie cât mai mare pentru a scăpa de grija protecţiei sociale pentru cât mai mulţi dintre angajaţi, pe de altă parte, salariul minim mare "deranjează premierul" pentru că trebuie să plătească "mai mulţi bani de la buget" salariaţilor "plătiţi de la buget". În sfârşit un salariu minim mare dezechilibrează bugetul şi pe baza faptului că nivelul salariului minim brut influenţează metoda de calcul a impozitului pe salarii, va chiar intră în calculul altor plăţi pe care statul le face către cetăţeni.
Şi mai departe, deşi valoarea mare a salariul minim pe economie pare în ajutorul angajatului, nu se poate nega că el este o intervenţie a statului pe piaţa muncii. Un salariu minim pe economie foarte ridicat conduce, în mod evident, la restrângerea pieţei muncii în zona angajării sub valoarea salariului minim pe economie... adică creşte şomajul. Salariul minim pe economie stabileşte, în consecinţă, o limită a productivităţii muncii. Sub un anumit nivel al productivităţii un angajator nu mai poate angaja salariaţi pentru că plătindu-i cu valoarea salariului minim ar însemna că angajatorul merge în pagubă. Rezultatul poate însemna fie falimentul, fie munca "la negru", fie alte modele de "eludări ale legii" (înregistrarea unui program de muncă redus, de exemplu, deşi nu este cazul).
Ei bine, de acum încolo, atunci când urmăriţi ştirile din zona guvernamentală şi vedeţi o astfel de măsură luată de Guvernul României, vă puteţi gândi că ea foloseşte cuiva anume, că este "cu dedicaţie", şi mai puţin în sprijinul sensibilei economii de piaţă din România.
8. „Pentru PDL statul nu este nici o instituţie autoritară plasată deasupra cetăţenilor, dar nici un simplu instrument tehnic supus presiunilor prezentului, ci un spaţiu public deschis în care, prin intermediul mecanismelor democraţiei naţionale şi locale, se stabilesc direcţiile strategice de dezvoltare şi se implementează politicile publice.”
Aş fi spus, la prima vedere, că această frază este un truism. Şi totuşi... cine vede statul ca o „instituţie autoritară plasată deasupra cetăţenilor”? De unde până unde a simţit domnul Blaga să specifice faptul că PDL nu vede statul ca pe o instituţie autoritară (înţelegând probabil prin aceasta de fapt un zbir, pentru că altfel autoritatea statului este evidentă) şi deasupra cetăţenilor (în condiţiile în care cetăţenii sunt cei suveranii).
9. „PDL va acţiona pentru consolidarea activităţii şi creşterea eficienţei instituţiilor implicate în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei, pentru îmbunătăţirea activităţilor de identificare a factorilor de risc ce generează sau favorizează corupţia în organizaţii (proceduri, comportamente, posturi, persoane etc.) şi dezvoltarea de mecanisme de intervenţie şi de eliminare a acesteia.”
Amestecul politicii cu zona justiţiei este o zonă extrem de sensibilă. Este foarte important şi la ce anume se referă domnul Blaga.
„O metodă sigură de prevenire şi combatere a corupţiei este creşterea transparenţei activităţii instituţiilor publice.” OK „Aceasta presupune utilizarea pe scară largă a tehnologiei informaţiei şi simplificarea accesului cetăţenilor la serviciile publice.” OK „PDL susţine implicarea activă a reprezentanţilor societăţii civile în activităţile de prevenire şi combatere a faptelor de corupţie.” Aici nu mai înţeleg exact ce doreşte domnul Blaga să spună... Cum adică să se implice reprezentanţii societăţii civile în activităţile de prevenire şi combatere a actelor de corupţie. Mai precis ce pot face reprezentanţii societăţii civile? „Statul trebuie să asigure fiecărui cetăţean un mediu de securitate, în care libertatea şi justiţia sunt garantate.” OK, la nivel de declaraţie... în realitate tocmai asta este problema că statul nu asigură acest mediu de securitate. „Obiectivele prioritare ale PDL sunt creşterea gradului de siguranţă şi protecţie pentru cetăţeni, combaterea infracţionalităţii, a terorismului şi criminalităţii transfrontaliere, combaterea traficului şi consumului de droguri, consolidarea autorităţii structurilor de aplicare a legii şi creşterea încrederii cetăţenilor în acestea.” OK... deşi consolidarea autorităţii structurilor de aplicare a legii pare destul de ciudat spus.
Până aici avem bune intenţii... mai departe? Nu m-a convins domnul Blaga. Singura chestiune logică este aceea legată de transparenţă, un deziderat politic vechi... dar atât.
10. „În viziunea PDL, educaţia, pregătirea profesională şi cercetarea constituie vectorii transformării societăţii româneşti. Creşterea calităţii sistemului educaţional şi interconectarea educaţiei cu piaţa muncii sunt esenţiale pentru viitorul societăţii noastre.”
Sigur, declarativ este excelent... numai că PDL a făcut o „reformă” de nu a mulţumit pe absolut nimeni. Poate pe domnul Băsescu...
11. „Obiectivele politicilor publice ale PDL în domeniul sănătăţii sunt: realizarea efectivă a accesului egal al cetăţenilor la serviciile de sănătate primare; creşterea speranţei de viaţă prin îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei actului medical şi apropierea de indicatorii de sănătate şi demografici ai statelor europene.”
Când acum puţin timp se desfiinţau unităţi sanitare din localităţi mai mici cu gândul că cetăţenii de acolo se pot duce în marile oraşe, nici nu mă gândeam că o astfel de politică conduce la „realizarea efectivă a accesului egal al cetăţenilor la serviciile de sănătate primare”. Tare sunt curios cam care este viziunea domnului Blaga despre acest „acces egal”.
„PDL susţine creşterea progresivă a elementului privat în serviciile de sănătate.”
În acelaşi timp, tot PDL a desfiinţat prin „tăierea finanţării de la CNAS” spitale care erau ale primăriei în loc să le privatizeze.
„Dezvoltarea sistemului de urgenţă şi a serviciilor SMURD, dezvoltarea asistenţei sanitare în mediul rural şi educaţia pentru sănătate sunt obiective majore ale politicilor publice ale PDL.”
Domnul Blaga chiar spune, că un obiectiv major al politicilor publice ale PDL este „dezvoltarea asistenţei sanitare în mediul rural”. Cum anume, prin închidere?
12. Am ceva de aplaudat, dacă ceea ce spune domnul Blaga este chiar adevărat şi nu o „gogoriţă” de moment a declaraţiei.
„PDL va acorda o mai mare atenţie relaţiilor parteneriale cu China, Japonia şi India şi parteneriatului strategic cu Republica Coreea, cu obiectivul consolidării relaţiilor politice şi amplificării cooperării economice.”
Mereu am sugerat această refacere a relaţiei diplomatico-economică cu zona estică, în special cu China. Sper să fie ceva adevărat. Eu chiar nu înţeleg de ce ne ferim de o relaţie cu estul când state occidentale, chiar SUA, nu au absolut nici o reţinere în a face aşa ceva.
Domnul Blaga continuă... „Totodată, susţinem diversificarea relaţiilor României cu statele din Orientul Mijlociu, atât cu Israelul, cât şi cu statele arabe, parteneri economici tradiţionali în domeniile comercial şi energetic.”
Da, şi asta este bine... Din păcate nu văd în politica Guvernului Boc că PDL are un astfel de obiectiv.
13. Domnul Blaga se contrazice un pic alăturând două măsuri. Măsura: „stabilitate legislativă şi predictibilitatea politicilor economice în conformitate cu disciplina fiscal-bugetară comunitară” Şi măsura: „extinderea bazelor de impozitare, respectiv a subiecţilor supuşi prelevărilor obligatorii, inclusiv prin creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;”
Păi sau se instaurează o stabilitate legislativă, sau se modifică prin locurile esenţiale... pentru că extinderea bazelor de impozitare este totuşi o acţiune importantă de modificare a legislaţiei fiscale.
14. „practicarea extinsă a parteneriatului public-privat, sursă fundamentală de finanţare majoră în domeniile infrastructurii fizice şi al protecţiei mediului;”
Parteneriatul public-privat este o modalitate eficientă de externalizare bugetară a costurilor pentru investiţii publice. Ele au însă şi un cost, pentru că partea privată a parteneriatului public-privat trebuie să-şi recupereze cumva investiţia. Extinderea la maxim a parteneriatului public-privat conduce la probleme de natură socială, dar şi de control asupra modalităţii de recuperare a banilor.
15. „crearea unei structuri de afaceri interne, în cadrul autorităţii de administrare fiscală care să supravegheze şi investigheze, cu caracter permanent, integritatea angajaţilor acestei instituţii;
Vai ce am mai râs... Încep să cred că domnul Blaga a tradus cumva din engleză aceste măsuri... Este singura explicaţie pe care o dau folosirii sintagmei „structuri de afaceri interne”, o paralelă la „internal affairs law enforcement agency” din poliţia americană.
16. „înfiinţarea unei unităţi de coordonare a investiţiilor publice, în subordinea primului-ministru;”
Cu alte cuvinte... politizarea şi controlul partinic al investiţiilor publice.
17. „îndatorarea publică se va admite numai pentru investiţii;”
La nivelul la care a ajuns îndatorarea publică... cel mai bine ar fi îndatorare publică zero.
18. Măsuri interesante, dacă ar putea fi aplicate „reducerea dependenţei de bugetul de stat a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de sănătate;” „menţinerea CEC Bank ca bancă comercială cu capital integral de stat;” „redinamizarea Eximbank, ca factor cheie în sprijinirea exportului, a producţiei pentru export şi a garantării creditului bancar în domeniu; „dezvoltarea pieţei de capital autohtone;” Restul îmi par uşor demagogice.
20. Dar să vedem că părere are domnul Blaga în sfera politicilor publice sociale.
„* reducerea treptată a caracterului asistenţial al intervenţiilor de natură socială ale statului; * acordarea unui rol mai important bisericii şi organizaţiilor neguvernamentale în asistenţa socială; * creşterea rolului meritului în redistribuirea produsului economic în cadrul implementării justiţiei sociale; * evaluarea corectă a necesităţilor de asistenţă socială de natura ajutorului social, în scopul evitării cazurilor de mimare a eligibilităţii în materie; * însoţirea acordării ajutorului social de acordarea de asistenţă pentru ieşirea din categoria asistaţilor social; * încurajarea natalităţii prin corelarea stimulentelor economice cu cele instituţionale; * elaborarea şi implementarea de programe simple, eficace şi autoparticipative pentru integrarea socială (în primul rând, sub aspectul ocupării şi al educaţiei) a persoanelor defavorizate.”
Îmi pare rău să constat... dar tot acţiuni enumerări demagogice pe care le tot aud de cel puţin nu deceniu.
21. „Cu drag, Vasile Blaga”
În concluzie, domnul Blaga a fost oarecum „mai aplicat” ca domnul Boc, dar tot demagogic în esenţa moţiunii. De asemenea constat, ca şi la domnul Boc, construcţia tip conspect, grija de a atinge toate elementele, fără prea mare aplecare spre mesajul propriului partid. Mă aşteptam ca aceste moţiuni să aibă mai multă legătură cu viaţa de partid decât cu România şi guvernarea. Această moţiune este despre cum va guverna PDL de acum înainte timp de secole la rând, dar nu spune prea mare lucru despre cum va lucra partidul. În afară de câteva principii răsuflate şi pline de platitudine, eu nu am descoperit nimic „altfel” pentru membri de partid. Pe ei nu-i aşteaptă nici o schimbare. Aceste moţiuni ar fi trebuit să fie tocmai despre ei, despre PDL, despre o schimbare de concepţie la nivel de partid şi nu despre un fel de raport de activitate al guvernării dublat de „planurile de viitor”. Ceva nu merge în mintea celor care conduc partide, ceva trebuie schimbat.
Măcar domnul Blaga are drag de membrii de partid. Adevărul este că iubirea i se citeşte pe faţă. (dacă mi se permite o mică glumă)
Cultura românească condamnă cetăţeanul Caţavencu la statutul de personaj negativ. Încep să cred că domnul Caţavencu avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică română" este totuşi singurul personaj normal din piesa "O scrisoare pierdută".
Păi să-l analizăm pe dl. Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului. Domnia sa este un funcţionar care dezvoltă abuziv calitatea. Descrierea „...Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!..." i se potriveşte. Nu-i vorbă aici de adulter, deşi probabil că aici este concentrat conceptul de imoralitate, ci de faptul că domnia sa, din poziţia de prefect, realizează abuz după abuz.
Zaharia Trahanche, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii, domnii Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu, avocaţi, membrii al acestor comitete şi comiţii, reprezintă turma unui partid, oamenii fără glas şi fără constituţie politică... ei reprezintă exponenţii masei de manevră, alături de Ionescu şi Popescu.
Domnul poliţaiu Ghiţă Pristanda este omul prefectului, om cu familie mare, nouă suflete, şi "renumeraţie" mică, după buget, îşi face misia încălcând legile pus să le apere.
Doamna Zoe Trahanache este ambiţioasă, adulterină şi dispusă să calce pe "cadavrele politicii" pentru a-şi vedea ţelurile atinse.
Cetăţeanul turmentat este "alegătorul model" ce votează după bilet.
Despre Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la 48, nici nu mai trebuie discutat... domnia sa este cel mai negativ dintre personaje.
Dintre toate aceste personaje, domnul Caţavencu este singurul personaj cu adevărat politic. Este un vector de opinie pentru dăscălime, Ionescu, Popescu, popa Pripici, d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr, are un discurs închegat care spune ceva (chiar dacă acel ceva este totuşi fără valoare), foloseşte şantajul pentru a ajunge deputat. Ce vreau? ce vreau? Știi bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici... Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! Domnul Caţavencu este arhetipul politicianului de astăzi, reprezintă normalitatea omului politic... iată de ce spun că am reevaluat personajul Caţavencu.
Dacă domnul Elan Schwartzenberg ajunge patronul Realitatea TV... cine mai umflă pânzele victimizării PDL în frunte cu domnul preşedinte Traian Băsescu. Fără un mogul "de serviciu" la Realitatea TV, care să-l oprime mediatic, PDL-ul nu mai poate da vina pe manipulare. Ceva se va schimba în comunicarea politic-popor? Mă îndoiesc. PDL şi Traian Băsescu au la îndemână astăzi foarte multe canale TV prin care se pot exprima, năravul însă se schimbă mai greu.
Întrebarea pe care mi-o adresez eu este cât anume au costat acele 92% din acţiuni? Domnul Schwartzenberg deţine o avere estimata la 50 de milioane de euro... este o avere îndeajuns de mare pentru a prelua realitatea (pentru că aceşti bani nu sunt bani lichizi ci, majoritatea dintre ei, blocaţi în capital)? Numai "problemele" identificate de ANAF la controlul Realităţii TV sunt de milioane de lei. Este interesant de urmărit ce se va întâmpla mai departe
Asistăm la o perpetuă telenovelă a arestări domnului Sorin Ovidiu Vântu. Or fi politice, nu or fi politice... O fi frustrarea anchetatorului care îl ştie pe unul vinovat de jumătate de Cod Penal şi nu are cum să-l prindă... O fi răzbunarea prezidenţială care-şi aruncă o mână nevăzută prin oamenii cheie care cercetează penal românii... Cine ştie.
Astăzi a fost evenimentul "nunta secolului". La un moment dat au apărut nişte poliţişti englezi.
Ei bine, cineva a observat că aceşti poliţişti nu au armă. Altcineva a observat că aceşti poliţişti nu sunt dintre cei care dau buzna prin casă, ci dintre cei pe care îi chemi când ai nevoie de ajutor. Şi a mai adăugat acea persoană că poliţiştii respectivi nu sunt conştientizaţi de populaţie "ca la noi", drept un sistem de care trebuie să te fereşti, opresiv, ci chiar sunt înconjuraţi cu respect pentru că servesc comunitatea.
Au trecut 21 de ani de la revoluţie şi eu încă am despre poliţie percepţia de instrument al statului poliţienesc, un concept legat de opresiv şi violenţă. După 21 de ani trăiesc cu impresia că instituţiile statului sunt folosite de câte preşedinte în interes personal. După 21 de ani încă nu am încredere în omul politic, încă nu-l cred, încă mă gândesc că un politician, la o adică, îmi poate înscena cu uşurinţă un dosărel bine ţintit care să mă pună după gratii pentru câteva decenii.
Ei bine, de aceea nu pot să spun cu mâna pe inimă că "mogulul SOV" îşi merită soarta aceasta de plimbat pe la judecăţi, aresturi şi aşa mai departe. Ce urăsc eu mai mult, ce este mai credibil? Să fie omul de afaceri veros care omoară "racheţi" cu permisiunea unui şef de servicii de informaţii sau să fie cei care îi fac dosare cu înregistrări vizibil ilegale (dat fiind că nu spun mare lucru şi, în consecinţă, nu văd de ce ar trebui să fie la dosar sau făcute publice).
Tribunalul Bucuresti a admis azi recursul procurorilor in cazul lui Sorin Ovidiu Vantu si Ion Ilie Cezar, urmand ca acestia sa fie arestati preventiv pentru 29 de zile.
Sorin Ovidiu Vantu si Ion Ilie Cezar, care erau cercetati in libertate pentru santajarea lui Sebastian Ghita, vor fi arestati preventiv pentru 29 de zile, dupa ce Tribunalul Bucuresti a admis recursul procurorilor fata de aceasta decizie. Hotararea Tribunalului Bucuresti este definitiva, nemaiputand fi atacata, iar cei doi vor fi incarcerati.
Sorin Ovidiu Vantu si Ion Ilie Cezar au fost retinuti pentru santaj, pe 21 aprilie, de procurorii Parchetului instantei supreme. Vantu i-ar fi cerut lui Sebastian Ghita 150.000 de euro lunar, pentru ca ultimul sa "sa fie lasat in pace" de Vintu si sa ramana managerul Realitatea.
Ca garantie ca Ghita va face ce i se cere, Vantu l-a trimis pe Ion Ilie Cezar, zis Nelu Legionaru', sa fie "umbra" managerului Realitatea TV, a sustinut Parchetul, situatie confirmata de interceptarile realizate de anchetatori.
Sorin Ovidiu Vântu: "Este o înscenare creata în laboratoarele Cotroceniului. Când am ajuns dimineaţa la Tribunal, mandatele de arestare erau deja pregătite. Acest pusti, Ghiţă, este o unealta a serviciilor de informaţii ale lui Băsescu. Luni i-am pregătit şi eu o surpriza domnului Traian Băsescu, surpriza la care veţi asista cu toţii. Va doresc un weekend plăcut!
Mi-am adus aminte şi de domnul Dan Diaconescu care, după arestarea sa, a relansat cu adevărat OTV-ul.
Cât de mult poate decade societatea românească? Unde se va ajunge cu această dragoste de mass-media, vodevil şi prost-gust?
1. „Dragi prieteni, Partidul Democrat Liberal se află într-un moment de răscruce.”
Prima observaţie este că domnul Blaga şi-a conceput un preambul pentru moţiunea sa sub forma unui discurs pe care, probabil, îl va citi în momentul prezentării. Acest lucru înseamnă că domnia sa nu prea se aşteaptă ca cineva să-i citească moţiunea şi de aceea are de gând să o prezinte oral de fiecare dată.
2. „O spun răspicat: obiectivul meu principal este ca PDL să se menţină la guvernare şi după alegerile din anul 2012, astfel încât să finalizăm reformele începute şi să sprijinim creşterea economică după ieşirea din criză. Numai în aceste condiţii românii pot avea garanţia creşterii nivelului de trai. Sunt convins că acest obiectiv este pe deplin realizabil. Contrar multor păreri exprimate în spaţiul public, consider că PDL are o mare oportunitate. Culoarul de centru-dreapta al politicii româneşti este liber prin dispariţia PNL ca partid independent, odată cu participarea sa la coaliţia condusă de PSD. Electoratul nu şi-a schimbat opţiunile: majoritatea românilor îşi declară adeziunea către politicile de centru-dreapta.”
Evident că nu pot crede că „menţinerea la guvernare a PDL” are legătură cu binele românilor şi creşterea nivelului de trai. Este interesant însă că domnul Blaga nu vede dimensiunea democratică a alegerilor, anume că cetăţenii îşi exprimă voinţa politică transmiţând celor aleşi ceea ce trebuie să facă. Din spusele domnului Blaga se înţelege cam aşa. Poporul este încă preponderent de dreapta. Cum PNL este suspectat că nu mai face chiar ce vor ei, dat fiind că sunt în USL, poporul ne va vota pe noi şi noi vom conduce România după cum credem noi de cuviinţă. Domnul Blaga, în continuare, întăreşte acest punct de vedere.
„Nici PDL nu şi-a schimbat viziunea: este singurul partid de centru-dreapta angajat în lupta împotriva corupţiei şi care promovează reformele necesare pentru creşterea nivelului de trai al tuturor cetăţenilor. Alegerile interne sunt întotdeauna dificile. Suntem cu toţii membri ai aceluiaşi partid şi avem aceleaşi convingeri politice.”
Este evident că nu putem vorbi despre o luptă împotriva corupţiei dat fiind că lumea corupţiei în România pare că se acutizează, că devine o formă de exprimare socială. Despre creşterea nivelului de trai nici nu poate fi vorba, dat fiind că în acest moment creşterea preţurilor dublează efectele reducerii salariilor cu 25% şi a creşterii suplimentare a contribuţiilor pe seama pensiilor.
3. „Pentru a asigura stabilitatea proceselor democratice, PDL îşi va asuma pe lângă funcţia politică, de selectare a candidaţilor la toate nivelurile şi de asigurare a guvernării locale şi centrale, şi pe cea de educaţie pentru o societate democratică şi pentru civism. În acest sens, PDL va susţine forme de educaţie civică formale şi informale, accesibile tuturor. Pentru a oferi membrilor şi susţinătorilor săi o mai bună informare politică, partidul, prin intermediul şcolilor democraţiei pe care le va organiza, va populariza valorile, principiile şi politicile pe care le susţine.”
Extrem de interesant. Într-adevăr, misiunea oricărui partid politic este, conform Constituţiei şi a Legii Partidelor, să contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Este o dimensiune de care politica românească o cam uită, de regulă. Din păcate domnul Blaga este foarte discret în a descrie metodele de implementare ale acestui deziderat. Repet însă, este o problemă foarte bine atinsă.
4. „Construcţia politică, pentru a fi stabilă şi durabilă, trebuie să fie împărtăşită de societate. Or, tocmai acesta este rolul valorilor, de a constitui o referinţă atât pentru decidenţii politici, cât şi pentru cetăţeni. Valorile afirmate de PDL, în funcţie de care partidul se angajează să acţioneze în viaţa politică, sunt: Dreptatea, Libertatea, Egalitatea şi Solidaritatea, Persoana, Demnitatea umană, Responsabilitatea, Subsidiaritatea şi, ca o consecinţă a tuturor acestora, Democraţia.”
Domnul Blaga identifică exact „valorile” lipsă ale PDL. Acest valori ar trebui să fie caracteristice oricărui partid, ba chiar întregii societăţi, numai că ele lipsesc din PDL şi asta într-un mod vizibil. Din păcate domnul Blaga crede că valorile pot fi implementate în partid prin „etos”.
„Fără un etos care să marcheze spiritele va fi dificil, dacă nu imposibil, să reuşim să transformăm societatea şi să depăşim consecinţele unei tranziţii lungi şi traumatizante.”
Etosul, adică ansamblul de concepte morale ce transpun, ca ţintă, societatea ideală, este tocmai ce lipseşte astăzi din România. Lipseşte şi partidelor politice (prin faptul că nu există o doctrină coerentă ce defineşte societatea ideală) şi vieţii politice (pentru că războiul politic terifiant care ne înconjoare de 20 de ani dovedeşte un egoism exacerbat şi nicidecum moralitate) şi poporului român, care astăzi este în majoritatea sa cuprins de conceptul mercantilist ce doboară, şi împinge în afara normalităţii, orice fel de concept moral. Degeaba domnul Blaga dezvoltă, pe rând, aceste concepte morale când, sub imperiul evidenţei, PDL, „care va să zică”, nu le are.
TRAHANACHE: A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!..."
Au trecut atâta timp de la opera caragialească şi tot „de caragiale” este politica românească.
5. Trec cu uşurinţă peste obiectivele pe termen lung şi scurt pe care PDL şi le propune... pentru că nu sunt altceva decât nişte chestii banale de tipul „să nu fie rău şi să fie bine”, mai mult enumerări cu caracter populist decât obiecte ideologice cu caracter popular. Ajung la ceva cu adevărat important, strategia electorală.
„Pe scena politică românească: * PDL nu face alianţe politice pre-electorale; * PDL poate face alianţe de guvernare post-electorale; * prioritate în alianţele de guvernare o au membrii actualei coaliţii de guvernământ, precum şi alte formaţiuni politice cu ideologie de dreapta şi centru-dreapta; * PDL construieşte şi menţine relaţii de colaborare cu toate partidele democratice, pe obiective de interes naţional; * PDL este deschis la fuziuni prin absorbţia în PDL a altor formaţiuni politice care aderă la programul său politic, economic şi social;”
Iată un lucru foarte important afirmat, indirect, de domnul Blaga. Domnia sa recunoaşte că în România există alte partide de dreapta şi centru-dreapta, din moment ce le enumeră ca posibilă aliate. Teoria „PDL singurul partid de dreapta din România” cade deci.
6. Iată că urmează adevărata lovitură dată actualului preşedinte de partid, Emil Boc. După ce PDL a avut aproape toate alegerile din teritoriu cu un singur candidat, şi acest candidat a fost, nu-i aşa, „Omul impus de centru”, domnul Blaga spune:
„Principiile de viaţă politică internă ale PDL sunt: * alegerile în funcţiile de conducere în PDL se desfăşoară de jos în sus, în scopul selectării celor mai competenţi membri; * PDL nu stabileşte ex ante şi nu impune „ponderi” de reprezentare în organismele de conducere ale partidului la diferitele niveluri ierarhice, nici din punctul de vedere al genului, nici al vârstei, nici al profesiei; singurele criterii relevante sunt competenţa politică, profesionalismul şi integritatea morală; * deciziile politice sau cele de poziţionare politică ale PDL se iau în urma dezbaterilor în forurile statutare; odată ce decizia a fost luată, toţi membrii partidului trebuie să o respecte, să o apere şi să o aplice; * diversitatea de opinie politică este încurajată în interiorul partidului şi este descurajată în manifestările sale în afara partidului; * dialogul politic şi cooperarea dintre generaţii sunt încurajate în cadrul partidului, înţelegându-se faptul că acestea reprezintă izvoare esenţiale de înnoire a partidului, pe de o parte, şi de transmitere a experienţei politice, pe de altă parte.”
Nu pot să nu fiu de acord cu rândurile de mai sus, cu excepţia „odată ce decizia a fost luată, toţi membrii partidului trebuie să o respecte, să o apere şi să o aplice”, care mi se pare exagerată.
7. Domnul Blaga face şi o listă de mecanisme interne foarte nimerită în contextul de astăzi al PDL.
„PDL dezvoltă următoarele mecanisme interne, care să asigure dezvoltarea sa ideologică, organizatorică şi politică: * pentru fiecare membru de partid se întreţine un CV POLITIC, în care se înregistrează datele profesionale, acţiunile/activităţile, performanţele, funcţiile politice şi/sau publice ocupate etc., în scopul asigurării bazei de date pentru evaluarea oportunităţii formulării unor recomandări de carieră politică; * comisiile de specialitate ale partidului au activitate permanentă şi produc cu regularitate materiale documentare, strategii, programe, analize, evaluări, conform programului de activitate sau la cererea conducerii partidului; * comisiile tehnice de specialitate de la nivel central au corespondent în organizaţiile locale ale partidului; * elaborarea, adoptarea şi punerea în aplicare a unui Cod de conduită şi integritate politică a membrilor partidului va asigura criteriile obligatorii de competenţă şi integritate morală a tuturor membrilor de partid; * dezvoltarea cu caracter permanent a unor forumuri interne periodice de dezbateri politice, ideologice, economice, morale etc., care să antreneze, atât la nivel central, cât şi la nivel local, cât mai mulţi membri şi simpatizanţi ai partidului, în scopul creşterii nivelului de informare politică şi ideologică, dezvoltării capacităţii de comunicare şi persuasiune publică, responsabilizării politice şi morale.”
Ceea ce lipseşte în această listă este, după părerea mea, imperativul ca PDL să-şi formeze cadrele politice ce vor ocupa posturile din organigrama statului. Competenţele nu pot apărea din neant, nu există o şcoală de miniştrii, premieri, parlamentari... aceştia trebuie şcoliţi de către fiecare partid, şi încă în număr îndeajuns de mare încât să apară şi o concurenţă internă la concurarea „pe posturi”. (va continua)
"Genuine" este un cuvânt cu care cel mai mulţi dintre noi ne-am tot întâlnit în sectorul microelectronicii şi al componentelor de calcul. Nu se poate să nu fi citit că nu ştiu ce procesor sau nu ştiu ce program este "genuine". Paradoxal, dar acest "genuine" nu are o origine englezească ci latină.
genuinus, a, um (denu), dobândit prin naştere, natural, înnăscut, autentic, real, ne-contrafăcut (quam omnia fucata et simulata a sinceris atque veris - Cicero, pag. 138), ne-diluat.
Iniţial această propunere legislativă mi-a atras atenţia cu o mică ambiguitate.
1. După alineatul (1) al articolului 1 se introduce alineatul (1 indice 1) cu următorul cuprins:
(2) Prezenta lege cizează doar componetele genuine ale patrimoniului cultural imaterial, nu transpunerile în spectacol şi/sau festival.
Sigur, când spui 1 indice 1 şi apoi continui cu 2... este ceva ciudat. Ciudată este folosirea unui cuvânt atât de preţios precum "genuine". Interesant este însă că se înlocuieşte apoi definiţia marca traditionala distinctiva - elementul specific de autenticitate al expresiei culturale traditionale pe care o defineste ca fiind reprezentativa pentru un grup de creatori, interpreti ori mestesugari traditionali, pastratori sau transmitatori ai elementelor patrimoniului cultural imaterial cu cea a "zonelor protejate".
Ei bine, motivul iniţiativei legislative este clarificarea (!?!?!) noţiunilor pentru a nu exista confuzia între marca tradiţională distinctivă şi mărcile comerciale. Desigur, expresii de tipul "folclorul genuin" sunt mult mai clare pentru toată lumea.
Nu pot decât să sper că folclorul român va fi salvgardat prin această iniţiativă. Conservarea folclorului genuin, prin înregistrarea sa pe suport electronic şi, de ce nu, punerea la dispoziţia tuturor în mod gratuit (pentru a avea un reper genuin şi nu transpunerile în spectacol şi/sau festival)... aici este o chestie ceva mai grea.
... în contextul în care Eurostat pune sub semnul întrebării datele din România... şi, iată că aud domnul Lăzăroiu îşi anunţă plecarea de la Palatul Cotroceni. Chiar nu o fi nici un fel de legătură între aceste ştiri?
Toţi cei care comentează pe blogul meu poartă răspunderea afirmaţiilor lor. Se consideră implicită rugămintea mea ca afirmaţiile să fie însoţite de probe. În caz contrar, recomand celorlalţi cititori care citesc aceste comentarii să considere, la fel ca şi mine, că sunt banale elemente de propagandă fără nici un fel de acoperire.
ArtHalle One Summer Show
-
'Bucharest weather may be unpredictable,
but you can always rely on ArtHalle to bring the heat with our One Summer
Show.
F...
Inalienabilitatea teritorială
-
Tot auzim de diferite chestii inalienabile pe care apoi le observăm nu
tocmai inalienabile… Citeam o ştire care spunea aşa “Ambasadorul Italiei,
Mario Cosp...
Scrisoare deschisă către Serviciile Secrete
-
------------------------------
Doamnelor şi domnilor,
Politica vrea să vă capteze şi să vă folosească ca poliţie politică, acum
nu mai este nici o îndoială...
![[Policeman.jpg]](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEityURsB0kiFOWdu2hzT-AGP4gR49qgYfy1wFb1iHHI2J5GD2lZwuqy48znOPrpHM36kcmDcXaE4PSAuNgEZ1MxH66mNAIz1BbvANWjCAWScNO5scyp8aZ4NWEssB-9Fn3sdvv3PryM2QQ/s1600/Policeman.jpg)
