De ce nu 25%?

---

(sursa foto: http://comarion.ro/referate/index.php?value=Judecatoria%20-%20caiet%20de%20practica&detalii=Drept_htm)

R O M A N I A

TRIBUNALUL VALCEA SECTIA CIVILA

Conflicte de Munca si Asigurari Sociale

SENTINTA CIVILA NR. [...]

TRIBUNALUL

[...]

Deliberand constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata la Tribunalul Valcea, reclamantii au solicitat, in contradictoriu cu parata Comuna [...] reprezentata prin primar ca, prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea paratei: la plata diferentei dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de munca si salariile platite efectiv; incepand cu data introducerii actiunii sa plateasca salariile potrivit contractelor individuale de munca, respectiv actelor aditionale la contractele individuale de munca; sa plateasca sumele susmentionate, actualizate cu rata inflatiei de la data scadentei fiecareia si pana la data platii efective a sumelor datorate.

In motivarea cererii reclamantii arata ca, in data de 06 august, data stabilita pentru plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunostinta faptul ca le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.

Salariul reprezinta o componenta a dreptului la munca si reprezinta contraprestatia angajatorului in raport cu munca prestata de catre angajat in baza raportului de munca. Efectele raportului de munca se concretizeaza in obligatii de ambele parti, iar una din obligatiile esentiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestata, asa cum a fost el stabilit prin contractului individual de munca.

Contractul individual de munca este conventia prin care se materializeaza vointa angajatorului si a viitorului salariat de a intra intr-un raport juridic de munca. In aceasta conventie, negociata si liber consimtita, sunt prevazute in limitele stabilite de legislatie si de contractele colective de munca, toate elementele necesare pentru cunoasterea conditiilor de desfasurare si de incetare a raportului de munca, drepturile, obligatiile si raspunderile ambelor parti.

Salariul reprezinta unul dintre drepturile asupra caruia cele doua parti ale raportului juridic de munca au convenit si l-au prevazut in mod expres in continutul contractului, in conformitate cu dispozitiile art. 17 alin. 2, coroborat cu art. 3 din acelasi articol.

Un tert fata de acest contract individual de munca nu poate interveni pentru a modifica acordul partilor semnatare. Statul, tert raportat la contractul individual de munca, incheiat intre angajator si salariat, nu poate modifica ceea ce partile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora in mod direct, prin edictarea unei legi in acest sens, caci protectia juridica a raportului juridic de munca stabilit contractual este acelasi atat pentru personalul bugetar, cat si pentru cel incadrat la angajatori privati. Nu se poate vorbi de o protectie a legii mai mare in cazul angajatilor privati.

Desi nu au fost incheiate acte aditionale la contractele individuale de munca, de micsorare a salariilor reclamantilor, angajatorul a retinut o parte din salariile datorate conform contractului individual de munca, platind numai o parte din ceea ce impreuna cu salariatii sai convenise conform contractului.

In drept au fost invocate disp. art. 40 alin. 2 lit. c din Legea nr. 53/2003 si art. 110 alin. 2 si 3 Cod de procedura civila.

In dovedirea cererii reclamantii au depus la dosar inscrisuri, respectiv fluturasii de salariu din luna iulie 2010, contracte individuale de munca, acte aditionale, decizii de incadrare, dispozitii de reducere a salariului, etc..

Din analiza materialului probator administrat in cauza, instanta retine urmatoarele:

Prin dispozitiile nr.110, 112, 113, 116, 117 si 118 din 23.07.2010, aflate la filele 47-52 din dosar, reclamantilor li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, incepand cu data de 04 iulie 2010, in temeiul dispozitiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Instanta apreciaza ca reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, in temeiul dispozitiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, incalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de Romania prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protectia proprietatii.

Inainte de a trece la analiza conditiilor acestor prevederi internationale care protejeaza dreptul de proprietate, trebuie facute doua precizari.

In primul rand, potrivit dispozitiilor art.20 din Constitutia Romaniei, intitulat „Tratatele internationale privind drepturile omului”: „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”

Asadar, daca instantele de judecata constata ca legile interne incalca pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte, continand dispozitii mai putin favorabile decat acestea din urma, sunt obligate sa ignore aceste prevederi si sa faca aplicarea celor din reglementarea internationala mai favorabila. Procedand astfel, instantele de judecata nu fac altceva decat sa respecte dispozitiile art.20 din Constitutia Romaniei, precum si pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte.

In al doilea rand, constatarea Curtii Constitutionale a Romaniei, in cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 si nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate in M.Of. nr.433/28 iunie 2010, ca Legea nr.118/2010 nu incalca dispozitiile Constitutiei Romaniei, nu impiedica instantele de judecata sa faca aplicarea dispozitiilor art.20 din legea fundamentala si sa dea prioritate pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte.

Asa cum reglementarile internationale au intaietate in fata celor interne, inclusiv in fata Constitutiei Romaniei, statuarile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate fata de cele ale Curtii Constitutionale a Romaniei, fiind obligatorii pentru instantele de judecata.

Curtea Constitutionala este, potrivit dispozitiilor art.1 si 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, garantul suprematiei Constitutiei Romaniei, asigurand controlul constitutionalitatii legilor, a tratatelor internationale, a regulamentelor Parlamentului si a ordonantelor Guvernului. Chiar daca, in exercitarea atributiilor sale, Curtea Constitutionala are posibilitatea raportarii si la dispozitiile internationale in materia drepturilor fundamentale ale omului, statuarile acesteia, aflate in contradictie cu cele ale forurilor internationale competente sa interpreteze aceste prevederi, nu pot fi retinute de instantele judecatoresti sesizate cu solutionarea unui litigiu in care isi gasesc aplicarea. Dimpotriva, instantele judecatoresti sunt obligate, in temeiul prevederilor art.20 din Constitutia Romaniei si a obligatiilor pe care Romania si le-a asumat in urma ratificarii acestor pacte, conventii si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, sa ignore legile interne si interpretarile Curtii Constitutionale a Romaniei care contravin reglementarilor internationale si interpretarilor date acestora de organele abilitate.

Asadar, prin aplicarea cu prioritate fata de cele interne a dispozitii internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si a interpretarilor acestor dispozitii date de forurile internationale competente, instantele de judecata nu incalca prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit carora deciziile si hotararile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor si nici pe cele ale rt.31 din aceeasi lege, conform carora decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta in vigoare este definitiva si obligatorie, cu atat mai mult cu cat deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiectiilor de neconstitutionalitate, iar nu de admitere a acestora. In cazul respingerii obiectiilor sau exceptiilor de neconstitutionalitate este posibila formularea unor noi exceptii, iar Curtea Constitutionala poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioara, la admiterea acestora, chiar daca anterior s-a pronuntat in sensul constitutionalitatii.

In ceea ce priveste prevederile internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost incalcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului: „1. Orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura, cat si in asociatie cu altii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.”

De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de Romania prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

Cu privire la regula aplicabila in lumina art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, in numeroase cauze, ca acest articol contine 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunta principiul respectarii proprietatii; cea de-a doua, ce figureaza in cea de-a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate si o supune anumitor conditii; cat despre a treia, mentionata in cel de-al doilea alineat, recunoaste puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus mentionate nu sunt „distincte”, in sensul ca nu au nici o legatura una cu cealalta: cea de-a doua si cea de-a treia se refera la cazuri speciale de incalcare a dreptului la respectarea bunurilor si, prin urmare, trebuie interpretate in lumina principiului general enuntat in prima regula (cauza Gasus Dosier – und Fordertechnik GmbH impotriva Olandei, Hotararea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46 – 47, & 55).

Pentru a analiza daca sunt incalcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, asadar, mai multe aspecte: daca reclamantii au un „bun” in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerinte a autoritatilor publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; daca sunt indeplinite conditiile privarii de proprietate, respectiv daca ingerinta este prevazuta de lege, daca ingerinta urmareste un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publica), daca ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit, adica daca s-a mentinut un „just echilibru” intre cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronuntat in nenumarate randuri, chiar si impotriva Romaniei, in sensul ca si dreptul de creanta reprezinta un „bun” in sensul art.1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, daca este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau daca reclamantul poate pretinde ca a avut cel putin o „speranta legitima” de a il vedea concretizat (cauzele Rafinariile grecesti Stran si Stratis Adreadis impotriva Greciei, Hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene impotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. si altii contra Belgiei, hotararea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.21 si § 31; Cauza Ouzunis si altii contra Greciei, nr.49144/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotararea din 24 martie 2005 in Cauza Sandor impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotararea din 28 iunie 2005 in Cauza Virgil Ionescu impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotararea din 19 octombrie 2006 in cauza Matache si altii impotriva Romaniei – cererea nr.38113/02; Hotararea din 2 martie 2004 in Cauza Sabin Popescu impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotararea din 15 februarie 2007 in cauza Bock si Palade impotriva Romaniei – cererea nr.21740/02; Hotararea din 1 decembrie 2005 in Cauza Societatea Comerciala „Masinexportimport Industrial Group” impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotararea din 23 februarie 2006 in Stere si altii impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotararea din 21 februarie 2008 in cauza Driha impotriva Romaniei – cererea nr.29556/02; Hotararea din 6 decembrie 2007 in cauza Beian impotriva Romaniei – cererea nr.30658/05; etc.).

Mai mult, recent, in Hotararea din 15 iunie 2010 in cauza Muresanu impotriva Romaniei (cererea nr.12821/05), Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronuntat in mod expres in sensul ca salariul reprezinta un „bun” in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.

Asadar, salariul reclamantilor, la care acestia au dreptul in baza contractelor individuale de munca sau a dispozitiilor depuse la dosar, reprezinta un „bun” in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol aditional la Conventie.

Cea de a doua conditie ce trebuie verificata pentru a se vedea daca este vorba sau nu de o incalcare a art.1 din Primul protocol este cea a existentei unei ingerinte a autoritatilor publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

Reducerea salariului reclamantilor cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) si lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodata sumele de bani aferente acestui procent reprezinta, indiscutabil, o ingerinta ce a avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

In al treilea rand, privarea de proprietate trebuie sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca o cauza de utilitate publica, sa fie conforma normelor de drept intern si sa respecte un raport de proportionalitate intre mijloacele folosite in scopul vizat; privarea de proprietate trebuie sa menajeze un just echilibru intre exigentele de interes general si imperativele fundamentale ale individului, in special prin indemnizarea rezonabila si proportionala a valorii bunului, acordata titularului acestuia.

Prima conditie a privarii de proprietate este, asadar, ca ingerinta sa fie prevazuta de lege.

Aceasta prima conditie semnifica in dreptul intern legalitatea privarii de proprietate, principiu care, la randul lui, presupune indeplinirea a doua cerinte: sa existe o lege in sensul Conventiei, in temeiul careia sa fi avut loc privarea de proprietate; legea sa indeplineasca acele calitati determinate de Curte in jurisprudenta sa, adica sa fie accesibila, precisa si previzibila.

Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar indeplineste conditiile mentionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis si previzibil in sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Cea de a doua conditie a privarii de proprietate presupune ca ingerinta sa urmareasca un scop legitim de interes general, adica sa intervina pentru o cauza de utilitate publica.

In expunerea de motive a Legii nr.118/2010 se arata ca, potrivit evaluarii Comisiei Europene, „activitatea economica a Romaniei ramane slaba si, contrar asteptarilor initiale, cel mai probabil, cresterea economica s-a mentinut negativa in primul trimestru al anului 2010. [...] Pana la sfarsitul anului 2010, se asteapta ca inflatia sa scada in continuare la aproximativ 3,75% datorita cererii interne slabe si implementarii unei politici monetare prudente. Redresarea mai slaba a cererii interne a diminuat importurile, prognozandu-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% initial”.

Se mai arata ca, „din misiunea de evaluare efectuata de serviciile Comisiei impreuna cu expertii FMI si ai Bancii Mondiale in perioada 26 aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele inregistrate in ceea ce priveste conditiile specifice atasate transei a treia in valoare de 1,15 miliarde de euro in cadrul programului de asistenta financiara, a rezultat faptul ca, in conditiile politicilor curente, tinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi indeplinita, din cauza unor deteriorari ale conditiilor economice, a unor dificultati in colectarea veniturilor si derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul Romaniei si-a asumat angajamentul de a lua masuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate si implementate inainte de eliberarea de catre Comisie a celei de-a treia transe din imprumutul UE. [...] De asemenea, se precizeaza faptul ca, in cazul in care aceste actiuni nu sunt implementate pana in iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipata, vor fi implementate actiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv masuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenta bugetara anticipata”.

Solutia legislativa cuprinsa in art.1 din Legea nr.118/2010 a fost determinata, asadar, de apararea securitatii nationale, astfel cum rezulta si din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica. Nu numai existenta unei situatii manu militari atrage aplicabilitatea notiunii „securitate nationala”, ci si alte aspecte din viata statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta insasi fiinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului. Situatia de criza financiara mondiala ar putea afecta, in lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si, implicit, securitatea nationala.

Asigurarea stabilitatii economice a tarii si apararea sigurantei nationale sunt notiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” si de „cauza de utilitate publica”. In consecinta, este indeplinita si cea de a doua conditie a privarii de proprietate.

In fine, ingerinta trebuie sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit. Ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit daca s-a mentinut un „just echilibru” intre cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie sa existe, asadar, un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. si altii contra Belgiei, hotararea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 si § 38; Hotararea din 21 iulie 2005 in Cauza Strain si altii impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).

Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, in special, daca nu obliga reclamantii sa suporte o sarcina disproportionata, trebuie sa se ia in considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia nationala. In aceasta privinta, Curtea a statuat deja ca, fara plata unei sume rezonabile in raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, in mod normal, o atingere excesiva si ca lipsa totala a despagubirilor nu poate fi justificata in domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in imprejurari exceptionale (cauza Ex-regele Greciei si altii impotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski impotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).

In orice caz, dupa cum s-a pronuntat deja Curtea, daca o reforma radicala a sistemului politic si economic al unei tari sau situatia sa financiara poate justifica, in principiu, limitari draconice ale despagubirilor, atare circumstante nu pot fi formulate in detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Conventie, cum ar, de exemplu, fi principiul legalitatii si cel al autoritatii si efectivitatii puterii judecatoresti (cauza Broniowski, citata anterior, paragrafele 175, 183 si 184). Cu atat mai mult, absenta totala a despagubirilor nu se poate justifica nici macar in context exceptional, in prezenta unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Conventie (Hotararea din 21 iulie 2005 in Cauza Strain si altii impotriva Romaniei, publicata in M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).

Temeiul legal al obligatiei de indemnizare a fost gasit de Curte tot in dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia ca aceasta obligatie decurge implicit din acest text, luat in ansamblul sau. Curtea a statuat in sensul ca, in absenta unei indemnizari, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decat o protectie iluzorie si ineficace a dreptului de proprietate, in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.

Privarea de proprietate impune, asadar, statului obligatia de a despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevazut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata in cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.

Legea nr.118/2010 nu ofera reclamantilor posibilitatea de a obtine despagubiri pentru privarea de proprietate in cauza. Lipsa totala a despagubirilor nu se poate justifica, avandu-se in vedere circumstantele spetei, cu atat mai mult cu cat nicio circumstanta exceptionala nu a fost invocata de Guvern pentru a o justifica. In cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificata necesitatea luarii acestei masuri, dar nu si lipsa totala a despagubirilor. Lipsa totala a despagubirilor le-a impus reclamantilor o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si imposibilitatea acestora de a-si mai recupera vreodata sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, in defavoarea salariatilor, a justului echilibru ce trebuie pastrat intre protectia proprietatii si cerintele interesului general.

Procedandu-se in acest fel, s-a adus atingere chiar substantei dreptului de proprietate al reclamantilor, atingere care, in conceptia instantei europene, este incompatibila cu dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie.

In aceste conditii, instanta apreciaza ca, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% in baza Legii nr.118/2010, au fost incalcate dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1.

Ca urmare a acestei constatari si in aplicarea dispozitiilor art41 din Conventie, instanta apreciaza ca reclamantii sunt indreptatiti sa li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, retinute in mod nelegal.

In ceea ce priveste perioada de timp pentru care se solicita restituirea sumelor retinute nelegal, cererea de chemare in judecata are o formulare ambigua, precizand numai momentul de la care se solicita plata acestor sume, iar nu si cel pana la care se apreciaza ca ar fi indreptatiti la primirea lor. Avand in vedere aceasta formulare, in care se precizeaza ca se solicita si sume ulterioare introducerii cererii de chemare in judecata, faptul ca salariul se acorda lunar, fiind o plata succesiva ce devine scadenta la sfarsitul lunii pentru care se datoreaza, precum si ca numai sumele datorate pentru lunile incheiate sunt certe, lichide si exigibile, instanta apreciaza ca a fost sesizata cu o cerere de obligare a paratei la plata diferentelor dintre sumele datorate si cele efectiv platite pentru perioada iulie 2010 – septembrie 2010, pentru care plata salariului a devenit scadenta inainte de pronuntarea hotararii.

Avand in vedere aceste motive, instanta urmeaza sa admita cererea si sa oblige pe parata la plata diferentelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de munca al fiecarui reclamant dintre sumele incasate cu acest titlu si sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie, august si septembrie 2010 (suma aferenta reducerii cu 25% a salariilor), sume ce urmeaza a fi actualizate cu indicele de inflatie de la data scadentei si pana la data platii efective.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII

HOTARASTE:

Admite actiunea formulata de reclamantii…

Obliga pe parata la plata diferentelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de munca, dintre sumele incasate cu acest titlu si sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie – august-septembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflatie pana la data platii efective.

Sentinta definitiva si executorie.

Cu drept de recurs in termen de 10 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica astazi 14 octombrie 2010, la sediul Tribunalului Valcea- Sectia civila.

PRESEDINTE, JUDECATOR,

ASISTENTI JUDICIARI
(sursa: http://www.juridice.ro/126741/tribunalul-valcea-reducerea-cu-25-a-drepturilor-salariale.html)