13 January 2011

Disperarea împinge românii la martiriu


Poate că politicienii nu realizează ceea ce fac românilor, este însă evident că politica, în acest moment, ucide români, şi nu puţini. În fiecare zi sunt sute de morţi care pot fi trecute în contul de vinovăţie al politicienilor români.

15 comments:

mariusic said...

Două menţiuni scurte:
1) Martiriul nu este niciodată determinat de disperare. Martiriul este o consecinţă a lucidităţii în cazuri-limită. Niciodată a disperării.
2) Din ce se vede în filmuleţ, domnul în cauză este nemulţumit de justiţie, nu de politică. Păi dacă e justiţia independentă, ce treabă are politica cu decizia unui tribunal. Sau ar trebui ca politicienii noştri să rezolve şi procese, eventual să vină să ne taie şi unghiile de la picioare.
3) Diferenţa între un om care declară că vrea să îşi dea foc şi un om care îşi dă foc e destul de mare. Şi eu tot declar că mă las de fumat şi fumez în continuare. Faptul că am declarat mă face cumva nefumător? Deci nici nenea din filmuleţ nu e martir.

Bibliotecaru said...

MARTÍRIU, martirii, s. n. Suferinţă, supliciu, tortură sau moarte îndurată de cineva pentru ideile sau convingerile sale; martiraj, martir1. ◊ Fig. Suferinţă morală mare. – Din lat. martyrium.

Domnul din imagine spune că mafia imobiliară din acel oraş îl împiedică să intre de nouă ani de zile în posesia unui apartament pe care l-a cumpărat, instanţa de judecată fiind complice (eu cel puţin aşa am înţeles, poate greşit)

Acel domn era stropit de o substanţă inflamabilă iar acel domn cu care se luptă încearcă să-i smulgă o brichetă din mână pe care acesta încerca să o aprindă... (fără doar şi poate, acel domn care riscă să ia şi el foc este un erou).

Eu nu am spus că acel om este martir, eu am spus că el a ajuns la martiriu. Martir ar fi fost dacă cineva i-ar fi dat foc pentru convingerile sale şi ar fi ars...

Dacă am fost prea ambiguu în exprimare, îmi cer scuze. Acum cred că este mai clar ce am vrut să spun.

mariusic said...

Definiţia e, într-adevăr, lămuritoare. Din ce înţeleg eu, însă, domnul respectiv protestează, aşa cum spui şi tu, "că mafia imobiliară din acel oraş îl împiedică să intre de nouă ani de zile în posesia unui apartament pe care l-a cumpărat, instanţa de judecată fiind complice". Având în vedere că se bazează doar pe cazul personal, mi-e greu să discern dacă omul "îndură suferinţa" pentru apartamentul respectiv, sau pentru convingerile sale privind o justiţie corectă. Nu spun că e una sau alta, doar că existenţa acestei incertitudini ar trebui să îndemne la o prudenţă a limbajului. "Martiriu" rămâne un cuvânt mare şi e de preferat să nu-l uzăm în astfel de situaţii. Cel puţin aşa văd eu lucrurile.

Bibliotecaru said...

Domnul respectiv este navetist de Austria. Mă îndoiesc că problema în sine, anume că nu are apartament în România, este cauza gestului. Este mai probabil că frustrarea neputinţei de a intra în posesia unui lucru pe care l-a cumpărat pentru că cineva a intrat abuziv acolo şi nu-l poate da afară... l-a determinat să încerce acest gest de revoltă şi de martiriu.
Nu găsesc termenul "martiriu" deplasat. Un sistem şi un grup de oameni care aduce un individ dincolo de pragul unei sinucideri prin auto-incendiere, cred că provoacă condiţiile unui martiriu. Auto-incendierea este poate cea mai dramatică metodă de sinucidere. Spre deosebire de alte metode, o dată ce flacăra este aprinsă, rişti nu numai o moarte cumplit de dureroasă, dar, în mod evident, chiar şi dacă nu mori rişti o mutilare extraordinară care te face să-şi doreşti să fi murit. Să nu uităm că arderea de viu pe rug era considerată de societatea renaşterii forma cea mai cumplită de execuţie. Domnia voastră probabil că nu acceptaţi sensul cuvântului "martiriu" pentru contextul în care l-am folosit pentru că, până acuma, l-aţi auzit numai în contexturi violente, cum ar fi Săptămâna Patimilor sau lecţia de istorie Horia, Cloşca şi Crişan, sau morţii revoluţiei sau morţii războaielor sau în cazul mucenicilor...

Dacă dumneavoastră consideraţi că astfel se demonetizează acest cuvânt, nu e nici o problemă, consideraţi că l-am înlocuit cu ceva echivalent, mai apropiat de starea situaţiei respective.

tibi said...

"Să nu înţelegeţi că nu sunt de acord cu cele ce le spuneţi, numai că ele stabilesc un mic control civic asupra unei stări de anormalitate, nu conduc la normalitatea instituţională, aşa cum este ea definită în acest moment."
Nu cred ca ar fi un mic control civic ci unul substantial.
Sunt de acord ca nu conduc obligatoriu la normalitatea institutionala.Dar sunt indispensabile in situatia actuala si ar fi primul mare pas.Si materializarea treptata ar fi posibila.
Eu Va cred ca puneti pe primul plan ideile de democratie si de normalitate institutionala.Dar nu cred ca puteti sa explicitati o modalitate fezabila sa fie materializate care sa nu presupuna obligatoriu apriori moralitatea conducatorilor.Puteti sa formulati concret si ce ar trebui facut?
Nu pot sa inteleg in nici un fel acceptul Dumneavoastra fata de ideea ca imoralitatea conducatorilor este principala cauza a situatiei si neacceptarea ideii ca primul mare pas pentru a face ceva eficient ar fi impunerea de conducatori cinstiti.

popateapa said...

Astăzi am fost la medicul de familie, sa iau rețetă pentru medicamente! Se plângea de sistemul de coplata pentru ca i se vor împuțina pacienții! Totodată a spus ca a întocmit în luna decembrie 2010 cu suta la suta mai multe Certificate de deces decât în dec.2009. Deci murim mai multi! Te invit și pe aici !http://popateapa.wordpress.com/2011/01/13/gura-bate-curu/

Bibliotecaru said...

@ tibi
De ce am spus "un mic control", pentru că practic cetăţenii nu au, instituţional, nici un instrument prin care să ia iniţiativă publică de sancţionare. Cetăţenii trebuie întotdeauna să aştepte indefinit ca instituţiile statului să se auto-sancţioneze. Mai mult, de regulă se sancţionează "statul" şi nu funcţionarii, cu alte cuvinte cei ce plătesc sancţiunea sunt tot cetăţenii. Guvernul pierde procesele cu micşorarea salariilor, păţeşte domnul Boc ceva? Nicidecum, statul=cetăţenii plătesc despăgubiri celor care câştigă în instanţă. Domnul Boc greşeşte (de vreme ce instanţa spune astfel), dar de plătit nu plăteşte. Acest lucru se poate schimba introducând cetăţeanului instrumentul sancţiunii prin referendum auto-iniţiat de cetăţeni. În momentul în care cetăţeanul va putea demite orice funcţionar prin referendum naţional, respectiv referendum local, după caz, atunci lucrurile vor sta altfel. Deocamdată cetăţenii nu pot să iniţieze referendum în cazul premierului, miniştrilor, preşedintelui, parlamentarilor, angajaţilor din ministere... doar pentru consilieri şi primari.

După cum vedeţi, "tratarea cu HUO" nu are rezultate în România.

Repararea democratică nu poate veni decât din sânul cetăţenilor.

În primul rând ar trebui clădită o societate civilă care să fie contrapondere a societăţii politice. Asta înseamnă o organizaţie care să aibă cel puţin un milion de oameni. Aceasta ar putea să cuprindă şi sindicatele, şi ONG-urile... Ar mai fi necesari 10 milioane de români care să-şi dorească democraţia pentru ei şi nu pentru instaurarea unui regim politic sau alt regim politic.

Atunci când societatea civilă va fi formată, vor exista cei 100 de mii de oameni care să fie alternativa civilă la ocupanţii politici ai posturilor publice. În acel moment partidele politice ar avea un concurent din afara politicii şi vor fi siliţi să renunţe la interesele personale şi de grup pentru a se conforma statului de slujbaş al cetăţeanului (sau vor dispărea pur şi simplu pentru că nu vor fi aleşi).

O a doua variantă mai simplă este schimbarea mentalităţii a unui partid politic (din cele trei sau un al patrulea mai mic), şi acest partid să strângă, prin bun-simţ şi funcţionare democratică, o majoritate confortabilă de voturi din partea populaţiei... restul partidelor urmând să se conformeze la democraţie sau să dispară.

O a treia variantă ar fi o emulaţie populară care să bombardeze partidele politici, pe toate căile de comunicaţie, cu respectarea realităţii democratice... până ce acestea se conformează

Sau poate toate la un loc.

Pentru toate acestea este necesar ca populaţia să înţeleagă democraţia, să-şi înţeleagă suveranitatea şi să iasă din starea de entităţi impasibile care se căinează că politica le distruge viaţa.

Bibliotecaru said...

@ popateapa
Din păcate este numai începutul... Următorul deceniu va fi cu adevărat dramatic.

popateapa said...

Şi eu am înţeles la fel... şi nu numai pe bulgari...
Nu numai pe bulgari i-a făcut Rame sau ca omizi? :)

tibi said...

Sunt de acord cu "Repararea democratică nu poate veni decât din sânul cetăţenilor."
Nu cred ca este fezabila ideea cu "o organizaţie care să aibă cel puţin un milion de oameni." si care sa si faca ceva util.
Sunt de acord ca ar fi posibila "schimbarea mentalităţii a unui partid politic (din cele trei sau un al patrulea mai mic), şi acest partid să strângă, prin bun-simţ şi funcţionare democratică, o majoritate confortabilă de voturi din partea populaţiei..."
Nu cred ca este imperios necesara in prima faza ca " populaţia să înţeleagă democraţia, să-şi înţeleagă suveranitatea şi să iasă din starea de entităţi impasibile care se căinează că politica le distruge viaţa." Aceasta idee poate fi o consecinta a unor actiuni premergatoare.
Puteti sa fiti mai concret?
Sa explicati exact pe cateva puncte care ar fi primii pasi care ar trebui facuti.Sa optati pentru varianta care vi se pare mai buna si sa explicati in cateva randuri primii pasi.

Bibliotecaru said...

Primii paşi încerc să-i sugerez în seria...

http://bibliotecarul.blogspot.com/2010/12/14-am-nevoie-de-10-milioane-de-romani.html

...ajunsă le episodul 14.

Numărul mare de oameni se poate obţine dacă transmiterea interesului pentru funcţionarea societăţii va fi un viral, adică fiecare va transmite mesajul tuturor cunoscuţilor. Nu este nevoie ca toţi să gândească acelaşi lucru, important este ca toţi să gândească, toţi să se intereseze, toţi să fie activaţi social.

După ce o masă critică de oameni se va activa, se va sensibiliza... totul va decurge de la sine. Dacă cetăţenii nu vor înţelege însă că voinţa politică este a lor şi nu a partidelor, ei vor continua să "ţină parte" unui partid şi democraţia va fi, în continuare, eludată.

Virtualkid said...

Nu ma mira cu nimic! De patru ani de cand a murit tata ne judecam pentru ceea ce ni se cuvine de pe urma lui, indurand indolenta unui sistem prost croit, de-a dreptul ticalos prin indiferenta.
Tocmai acesta este motivul pentru care ii privesc cu greata pe toti cei pe care ii vad pe la televizor vaicarindu-se. Sunt de aceeasi teapa cu judecatorii, indiferent care le sunt motivatiile.

Bibliotecaru said...

@ popateapa
Răme, omizi... ce mai contează, tot pe acolo este ca simbol.

Bibliotecaru said...

@ Virtualkid
Uneori ascult televizor şi mă trezesc strângând din pumni... Sper să nu mă întâlnesc cu ei, faţă-n-faţă... :D S-ar putea să le spun de la obraz o mojicie... şi eu sunt o persoană bine crescuta... :D

marul said...

!!!

© Gheorghe Florescu, 2008 Acest site este un pamflet politic şi, uneori, cultural, trebuie deci tratat ca atare.