Amănuntele vin din comunicatele MEDIAFAX şi de peste tot...
Franks: Sunt semne că economia României şi-a încetinit creşterea în trimestrul al doilea
Franks: Scăderea cheltuielilor bugetare este o veste bună, nu şi în cazul investiţiilor
Franks: Modificarea dobânzii de politică monetară, necesară mai târziu, nu neapărat miercuri
Franks: Vom discuta implicaţiile reorganizării teritoriale. Sunt necesare studii aprofundate
Dar încă mai este... căci nici măcar domnul Franks nu poate spune atât de multe veşti proaste.
C.E. vrea un responsabil politic pentru gestionarea pe orizontală a fondurilor UE în România
ISP -> ORDOLIBERALISMUL SI ECONOMIA SOCIALA DE PIATA - DOCUMENT PROGRAMATIC
"sistemul public de pensii afectează grav dreptul de proprietate şi, pe cale de
consecinţă, trebuie treptat desfiinţat"
Alocutiunea domnului Emil Boc la dezbaterea despre Ordoliberalism si economie sociala de piata
În primul rând vreau să vă mulțumesc pt invitația adresată și pentru faptul că avem ocazia, într-un cadru academic elevat, să discutăm direct câteva aspecte care țin de politicile publice și de orientarea ideologică pe care trebuie să o aibă un guvern mai ales într-un context de criză. Spun asta pentru că dl Stoica spunea la începutul intervenției domniei sale că prin ceea ce am încercat în ultimii doi ani a fost să punem în centrul acțiunii guvernamentale politica prin care dependența față de stat să fie înlocuită cu o politică a inițiativei private și de orientare a cheltuielilor publice spre investiții. Spun asta în contextul în care, în ultimii 20 de ani, din nefericire, România a fost victima unui model de dezvoltare centrat pe stat și pe dependența cetățeanului față de acesta. Este esența modelului de dezvoltare promovat de PSD și Ion Iliescu - și aici nu vorbesc în termeni de adversitate politică, ci constat doar o stare de fapt. Modelul pe care România l-a ales după 1990, începând chiar cu textul Constituției din 1991 și continuând cu guvernările de după 1992 încoace, a fost acela de a fundamenta o dezvoltare societală centrată în esență pe stat și, de aici, politica actorilor publici – și mă refer aici la politicieni, în speță de a-și susține programele electorale, politice pe promisiuni sociale, de cele mai multe ori fără acoperire și pe îngreunarea facturii sociale a statului. Acesta a fost modul de politică pe care l-am avut în ultimii 20 de ani, iar criza economică care a început în 2009 a agravat această stare de fapt. Poate dacă nu era criza economică din 2009 se mai putea perpetua un asemenea model de stat, dar tocmai intervenția crizei ne-a arătat cât de păguboasă este o asemenea formulă de guvernare a statului, una centrată exclusiv pe stat și politica dependenței cetățeanului faţă de intervenţia de zi cu zi a statului. În momentul în care a venit prima furtună majoră, cum a fost criza economică începută în 2009, întreg sistemul s-a zguduit, iar toată politica promovată de politicieni în ultimii douăzeci de ani, centrată repet pe încărcarea facturii sociale a statului a arătat eşecul unui mod de a face politică. Stau în acest sens mărturie, politicile publice din 2007 şi 2008, mai ales din 2008, când, în contextul unei creşteri economice generate de intrarea României în UE, de fluxurile de capital străin, de investiţiile directe, adică un moment extrem de favorabil şi propice pentru o dezvoltare sănătoasă a României, un asemenea moment a fost ratat pentru că, în loc ca resursele publice să fie orientate spre investiţii, spre ceea ce înseamnă locuri de muncă, au fost din nefericire orientate spre pomeni electorale şi deficit bugetar. Amintiţi-vă că România a rămas în 2008 cu un deficit de 5,4% în contextul unei creşteri de peste 8%, cu fonduri de dezvoltare rezultat din vânzarea BCR-ului de peste 3 miliarde de euro cheltuiți şi complet dezarmată în faţa crizei economice care a venit. Atunci am fost obligaţi, ca stat, să ne reorientăm politica şi să o centrăm pe ceea ce înseamnă ordoliberalism şi pe principiile pe care le discutaţi dumneavoastră astăzi, aici. Adică, o politică care să pună capăt acestui mod de a face politici publice în România şi de reorientare a cheltuielilor publice cu prioritate spre investiţii, cu restrângerea cheltuielilor bugetare, chiar cu consecinţe dureroase din punct de vedere social şi chiar politic, dar care, după cum puteţi observa, s-au dovedit a fi corecte din punct de vedere economic, chiar dacă, repet, încă o dată, dureroase din punct de vedere social şi politic. România are astăzi o stabilitate macroeconomică, o creştere între 1,5% şi 2% în 2011, 3,5-4% în 2012 şi ceea ce este mai important este că poate să îşi asigure finanţarea unui deficit de 4,4%. Gândiţi-vă că, dacă nu se luau acele măsuri să asigure stabilitatea macrofinanciară, România avea un deficit de 14%, minus 14% şi întrebarea este şi o adresez şi eu celor care încă promovează în România politica deficitelor mari – pentru că am văzut foarte mulţi analişti economici cu ştaif precum şi foarte mulţi oameni politici care consideră că în vremuri de criză soluția este mărirea deficitelor. I-aş întreba în primul rând cine îi împrumută ca să îşi finanţeze deficitul şi i-aş invita să se uite la ceea ce se întâmplă pe pieţele europene şi mondiale, să vadă cât de greu se poate obţine un euro şi după aceea să mai lanseze politici de genul unor deficite excesive aşa cum, din nefericire, România este astăzi. Datorită politicii din 2008, România este încă în procedură de deficit excesiv promovată de Uniunea Europeană ca o sancțiune împotriva țării noastre și, de aceea, suntem obligați să ne restrângem cheltuielile bugetare pentru încadrarea în deficitele acceptate de Uniunea Europeană, în speță Tratatul de la Maastricht, de 3%. România, în 2012, va avea un deficit de 3%, astăzi, de 4,4% - ceea ce înseamnă o corecție economică sănătoasă pentru ceea ce înseamnă dezvoltarea economică și viitorul acestei țări. Din punct de vedere social este, încă, foarte greu să le explici oamenilor și să înțeleagă aceste politici macroeconomice că, de fapt, în esență, ele au urmărit și urmăresc, pe de o parte, salvarea țării de la colapsul care ne era pregătit și de asigurarea unei coerențe pe termen mediu și lung a politicii acestei țări.
România este extrem de bine apreciată la Bruxelles și în cercurile financiare, unde se apreciază la justa valoare politicile care au vizat ajustarea deficitelor bugetare și încadrarea lor în limite sustenabile. Va mai trece o perioadă până când și din punct de vedere social se va înțelege acest lucru, pentru că omul nu poate fi condamnat pentru faptul că este supărat întrucât beneficiile sociale pe care le avea în 2008 fără acoperire economică astăzi nu se mai pot da în integralitate și se poate oferi doar ceea ce economia ne permite, dar cu protecția, repet, necesară că vom fi feriți de viitoare furtuni, dacă nu se fac în continuare excese. De aceea, în mod firesc, concluzia care se degajă este că criza pe care am avut-o începând cu 2009 este și o consecință a rodului intervenționismului etatist, iar ieșirea din asemenea criză nu se poate face decât prin neutralizarea acelor centri nervoși ai acestui intervenționism. Oamenii nu pot fi liberi decât dacă nu mai sunt dependenți de stat, acesta este obiectivul fundamental și al Partidului Democrat Liberal și al guvernării pe care o reprezint. Un om nu este și nu va fi niciodată liber atunci când viața lui va fi dependentă de stat în fiecare zi, iar rolul statului este să asigure egalitatea de șanse, cadrul legal și stabil de manifestare a actorilor publici, de a realiza o solidaritate activă pentru cei care se află cu adevărat în nevoie și de a veghea la respectarea regulilor jocului instituțional. De aceea, eu cred că rolul statului este de a asigura libertatea individuală, funcționarea piețelor, a ordinii publice, a securității naționale. Orice extindere a funcțiilor statului îl slăbește și, totodată, afectează bunăstarea oamenilor și libertatea lor. În esență, statul intervenționist nu servește cetățenilor. Prin urmare, statul pe care îl susțin este acela de a-și restrânge intervențiile, de a lăsa libertatea de mișcare a cetățenilor, de a crea cadrul propice de manifestare și de a asigura egalitate de șansă. Ceea ce este important, tot din punct de vedere al politicilor publice, este evitarea căderii în capcana cererii sociale. Pe fond, cererea socială nu va fi niciodată pe deplin acoperită. Or, extinderea statului ca urmare a acestei cereri este costisitoare pe termen lung și constituie sursa principală a crizelor economice. De aceea, cred că această criză ne-a mai dat o lecție nouă, politicienilor. Și, anume, ca această cerere socială nu poate fi nelimitată, că promisiunile politicienilor nu pot fi infinite. De aceea, am adoptat și o lege a responsabilității fiscale care obligă orice om politic în campanie electorală, să vină cu justificarea economică a măsurii pe care o propune. Adică, aceasta este lecția pe care ne-a oferit-o criza! Promisiuni sociale fără acoperire ne duc la colaps economic. De aceea, orice program electoral trebuie să fie însoțit și de măsura economică aferentă de susținere a lui, de a arăta concret de unde, când și cum se poate susține o asemenea măsură. Dacă o asemenea lege era în vigoare, aș fi curios să văd cum ar fi argumentat guvernarea din 2008 dublarea unor beneficii sociale, mărirea pensiilor și a salariilor, fără să poată avea certitudine că dincolo de ziua de mâine, luna următoare și anii următori se pot plăti la același nivel drepturile și obligațiile sociale ale statului, pentru că atunci când se stabilește obligații sociale ale statului ea nu este doar pentru ziua de mâine, ea este pentru anii care urmează. Și s-a văzut cât de costisitoare este o asemenea decizie iresponsabilă pentru ceea ce înseamnă funcționarea statului. Social-democrații merg întotdeauna pe ideea „trebuie să împărțim ceea ce avem”. Necazul este că la un moment dat ajungi să împarți sărăcia. De fapt, asta este viziunea social-democraților. O viziune ordoliberală înseamnă, în primul rând, producerea de bogăție ca să poți să ai ce să distribui sau, într-un limbaj mai puțin academic, „înainte de a împărți tortul în felii, trebuie ca cineva să plătească tortul”, pentru că este ușor să împarți atunci când produce altcineva, dar a împărți atunci când altcineva face tortul, a împărți feliile de tort fără ca el să fie plătit, înseamnă să ai o politică care nu are corespondent în realitatea politică concretă. Și aceasta este diferența majoră între cele două optici de guvernare. Eu cred că, în ultimă instanță și ca o replică la ceea ce fac social-democrații, cea mai bună metodă de protecție socială este locul de muncă. Oamenii trebuie să fie sprijiniți în obținerea locului de muncă, pentru că, așa cum am spus, locul de muncă reprezintă cea mai bună formă de protecție socială. Din acest punct de vedere, reforma Codului Muncii cred că a fost o reușită - cel puțin din datele pe care le avem în momentul de față. Flexibilizarea legislației muncii, adaptarea acesteia la regulile din UE ne arată faptul că dacă astăzi avem - numai de la 1 mai încoace - 527.277 de noi contracte de muncă, repet, 527 de mii de noi contracte de muncă în aproape două luni, iar numărul total al contractelor de muncă active în România astăzi este de 6.365.270, cu mult peste numărul care era în decembrie 2008, care era în jur de 6.250.000, este și o consecință a faptului că modificarea legislației muncii a avut un impact favorabil pe linia flexibilizării forței de muncă. Ponderea contractelor pe durată nedeterminată rămâne regula fundamentală în economia muncii și, astăzi, din totalul celor 6.365.000 de contracte de muncă, 93% sunt pe durată nedeterminată, doar 7% sunt pe durată determinată. Este adevărat că dacă ne raportăm doar la cele 527.000 de contracte încheiate de la 1 mai încoace, ponderea contractelor contractelor determinate este mai mare: 66% pe durată nedeterminată, 34% pe durată determinată. Deci, vedeți, o simplă modificare legislativă dă posibilitatea pieței forței de muncă să fie flexibilă și să se poată adapta la cerințele vieții de astăzi și, mai ales, a celor rezultate din ieșirea din recesiune și ca prim pas pentru ieșirea din criza economică.
Ce trebuie să ştie în continuare, atât angajatorii cât şi angajaţii, că politica statului de a combate munca la negru nu a fost doar o campanie de o lună sau de două. Ea se va desfăşura în fiecare zi, pentru că nu trebuie să se înţeleagă că ai încheiat un contract de muncă pe o lună de zile, pe o perioadă determinată şi că luna viitoare statul pune puşca jos şi nu mai verifică ce se întâmplă, lasă din nou să se prolifereze munca la negru. Exclus! Un stat se respectă atunci când îşi exercită menirea de control. Un atribut fundamental al statului este atributul de control şi reglementare, evident, lăsând pe baza egalităţii de şanse şi de tratament, actorilor publici şi sociali să se manifeste. Dar dreptul de control al statului nu poate fi ignorat.
În privinţa componentei economice, salut şi eu materialul din doctrină care susţine foarte clar că stabilimentul unei adevărate democraţii este clasa de mijloc. Nu voi înceta să cred acest lucru, că o democraţie nu poate fi stabilă fără existenţa şi fundamentul unei clase de mijloc bine articulată. Ea este aceea care consolidează o democraţie. Fără clasa de mijloc, oricând suntem vulnerabili în ceea ce priveşte evoluţia unui sistem democratic şi riscurile alunecării lui în alte forme nedemocratice este oricând prezent, dacă nu este o clasă de mijloc stabilă, care să poată asigura fundamentul stabilităţii democratice. Eu cred că România are nevoie de o clasă de mijloc mai ales acum, în micile aşezări umane din mediul rural, unde nu există, în acest moment, potenţial de dezvoltare iar normele şi valorile oamenilor sunt încă precare. De aceea şi prin politica de absorbţie a fondurilor europene am direcţionat extrem de multe resurse spre ceea ce înseamnă mediul rural şi, implicit, crearea unei clase de mijloc articulate şi bine fundamentate în mediul rural, de la micii fermieri, întreprinzători, care trebuie, încetul cu încetul, să devină stabilimentul consolidării democraţiei, inclusiv în mediul rural. Iar consolidarea clasei de mijloc reprezintă un obiectiv fundamental atât al activității PDL-ului, cât şi din perspectiva acțiunii guvernamentale.
În privinţa dezvoltării economice, lucrurile sunt - din punctul meu de vedere - clare, trebuie respectate principiile liberale ce exprimă ordinea concurenţială, socială şi politică, iar statul trebuie să pună accent pe ceea ce înseamnă restructurarea companiilor de stat, privatizarea acestora, acolo unde este posibil şi, evident, conducerea eficientă a lor. Înainte de a privatiza o structură sau o societate trebuie să te asiguri că ea obţine cea mai bună performanţă pe piaţă, iar cea mai bună performanţă poate fi obţinută în condiţiile unui management performant, care din nefericire nu poate fi asigurat printr-un management influenţat politic şi de aceea am luat decizia la nivel guvernamental de a privatiza managementul principalelor companii de stat şi nu numai, ca o primă formă de eficientizare a acestora şi pentru fiecare companie de stat avem un plan foarte coerent cu ce înseamnă restructurare, privatizare, astfel încât să fie viabilă pentru ceea ce înseamnă societate. Pentru că lucrul care nu s-a înţeles până în momentul de faţă prea mult în societatea românească a fost acela că o societate de stat, o companie de stat care lucrează pe pierderi, înseamnă un furt în fiecare zi din buzunarul cetăţeanului, pentru că acolo se duc subvenţii de la bugetul de stat şi aceşti bani sunt plătiţi din bani publici.
A venit momentul ca şi aici să se facă o reformă sănătoasă pentru a curma risipa banului public, iar acele întreprinderi care sunt profitabile trebuie, evident, să-şi continue activitatea cu un management performant, acolo unde se cheltuiesc bani publici se risipesc resurse, trebuie curmată această sursă a risipei, chiar dacă este vorba de companii de stat, despre care în ultimii 20 de ani foarte puţin s-a vorbit, sau s-a vorbit doar de salariile mari care există acolo şi mai puţin de eficienţa acestora. A venit şi momentul ca acest lucru să se întâmple, cu toate costurile sociale şi politice pe care le presupune. Dar asta înseamnă să fii corect cu ceea ce înseamnă dezvoltarea economică a unui stat sănătos.
Aş mai face o referire la ceea ce înseamnă tot o dimensiune a ordo-liberalismului şi anume accentul pus pe descentralizare şi principiul subisidiarităţii. Statul, prin guvernul central, trebuie să-şi păstreze o funcţie subsidiară şi să nu intervină la nivel local decât dacă acolo este nevoie de resurse suplimentare pentru a rezolva problemele diviziilor şi comunităţilor locale, iar decizia trebuie lăsată autorităţii care este cel mai aproape de cetăţean. Iar guvernul pe care îl reprezint, cel puţin prin două măsuri luate până acum a concretizat acest lucru. Mă refer la Legea Educaţiei Naţionale, prin care şcolile au fost trecute în administraţia locală, cu participarea în activitatea de conducere a şcolilor a părinţilor, a profesorilor şi a administraţiilor locale - ei vor stabili în viitor şi conducerea şcolilor, ei vor stabili şi procentul acela de până în 20% de curriculum care este lăsat la dispoziţia şcolii pentru a putea pune accent în funcţie de specificul local de anumite discipline, în funcţie de particularităţile zonei, ei vor avea atributul central în ceea ce înseamnă finanţarea şcolilor şi a acestor obiective importante din actul educaţional.
Asta înseamnă descentralizare şi coborârea deciziei la unitatea cea mai aproape de cetăţean.
Acelaşi lucru s-a întâmplat în sănătate, când peste 350 de spitale au fost trecute în proprietatea şi administrarea autorităţilor locale. Guvernul a făcut o ierarhizare şi o standardizare naţională a acestora, astfel încât fiecare spital să ştie în ce clasă de clasificare există, iar finanţarea se dă în funcţie de performanţă, astfel încât spitalele din grupele unu, doi şi trei au, începând cu 1 iunie, o finanţare suplimentară faţă de anul trecut, tocmai pentru că sunt mai performante. Au fost închise 69 de spitale, dar sunt mai bine finanţate acelea care sunt de gradele unu, doi şi trei, clasificate ca atare de specialişti din Ministerul Sănătăţii, pentru o mai bună finanţare şi asigurarea unui confort în unităţile sanitare din România, iar prin faptul că managementul a fost coborât la nivel local dă posibilitatea unei relaţii directe între cetăţean-administraţie şi o responsabilizare a celor care conduc. Gândiţi-vă şi la şcoli şi la spitale, care-i diferenţa că cel care conduce să răspundă în faţa comunităţii locale sau să răspundă în faţa unui ministru de la Bucureşti. Până ajungea comunitatea locală să se plângă de un inspector şcolar sau de un director de şcoală la ministru sau de un director de spital să ajungă să rezolve ministrul această temă a competenţei lui, vă daţi seama că e o cale lungă. Acum, acolo, fiecare comunitate poate să-i responsabilizeze mult mai bine pe cei care exercită actul de management şi acest lucru va continua şi cu alte structuri deconcentrate ale ministerelor şi ale Guvernului în teritoriu, pentru ca atribuţiile să coboare acolo la nivelul cel mai aproape de cetăţean şi la aplicarea acestui principiu al descentralizării şi subsidiarităţii.
Nu în ultimul rând, aş face o menţiune cu privire la piaţa muncii, în sensul că ea trebuie să fie adaptată la nevoile acelora care au cele mai mari probleme pe piaţa forţei de muncă şi mă refer aici la tineri şi la cei de peste 55 de ani. Iar aici Ministerul Muncii are o politică precis orientată pentru sprijinirea firmelor care angajează şomeri din rândul acestor categorii sociale, oferind o modalitate de a sprijini aceste categorii sociale bonusuri firmelor care angajează tineri sau şomeri care mai au trei ani până la pensie sau care sunt aşa cum am spus, peste 55 de ani. Consider că o asemenea politică nu este produsul unui intervenţionism brutal al statului este produsul nevoii de a corecta în societate anumite politici atunci când ele nu funcţionează în parametrii corecţi. Rămân la ideea că rolul statului este acela de a respecta regulile jocului instituţional, de a veghea la respectarea acestora, de a le crea, în primul rând, împreună cu partenerii sociali, dar după care, în esenţă, să se rezume la funcţia de monitorizare şi control, urmând ca egalitatea de şanse să dea posibilitatea actorilor publici şi privaţi să se manifeste în concordanţă pe piaţă.
Închei mulţumind încă o dată iniţiatorilor, mulţumind domnului preşedinte Stoica pentru faptul că menţine vie dezbaterea publică pe teme extrem de importante care ţin de destinul nostru, în esenţă toate politicile publice pe care un Guvern sau un partid le promovează îşi au fundamentul într-o doctrină. Cunoaşterea unei asemenea doctrine este primul pas pentru înţelegerea politicilor publice pe care le promovăm şi, în esenţă, ceea ce se resimte în viața noastră de zi cu zi este produsul acestor dezbateri ideologice care conduc politicile publice într-o direcţie sau alta. Cred cu sinceritate că aceste soluţii despre care astăzi discutăm aici, o parte din ele şi Guvernul le implementează, sunt soluţiile care pe de o parte au asigurat ieşirea României din recesiune şi sunt convins că sunt şi acelea care vor trena în continuare viitorul României. Pentru că o revenire la ceea ce înseamnă populism, demagogie şi promisiuni fără acoperire din punct de vedere economic, aceste politici nu mai pot constitui un viitor pentru această ţară.
Aşa cum am spus la început, România este apreciată în cadrul UE prin faptul că a reuşit să-şi menţină sub control deficitul, prin faptul că avem o datorie publică în jur de 31% cu mult sub 60% limita impusă de Maastricht sau de ceea ce unele ţări care se confruntă cu derapaje majore astăzi, peste 100% sau 150%. Și pentru noi era foarte simplu să fi lăsat şurubul acesta al datoriei, să fi trecut peste 60% din PIB, probabil că mai eram aplaudaţi o zi, două, trei, o lună ca politicieni, dar am fi compromis viitorul acestei ţări şi tot aici am fi ajuns, dar cu greutăţi mult mai mari ca să iei măsuri de austeritate, aşa cum astăzi Grecia este pusă în situaţia de a lua măsuri foarte dure pentru a-şi corecta derapajele din anii anteriori. Iar când foarte mulţi spun că în aceşti doi ani nu s-au făcut sau nu s-au luat măsuri pentru ceea ce înseamnă stăpânirea crizei, faptul că astăzi suntem din punct de vedere economic pe un climat stabil, faptul că am ieşit din recesiune, faptul că trecem pe creştere economică e o dovadă a faptului că aceste lucruri au fost corecte. Iar împrumutul pe care l-am contractat de la structurile şi organismele internaţionale a fost unul care a protejat ţara de derapaje majore. Gândiţi-vă că - avem aici datele la zi cu privire la valoarea sumelor pe care România le-a luat de la Fondul Monetar, Comisia Europeană şi Banca Mondială - BNR a luat 9,7 miliarde de euro de la FMI, Guvernul României a luat 2,1 miliarde de euro de la FMI, 5 miliarde de euro de la CE şi 300 de milioane de euro de la Banca Mondială. Acestea sunt sumele pe care România le-a luat din cadrul acordurilor internaţionale, aceste acorduri internaţionale au permis printre altele şi păstrarea unui curs euro-leu stabil. Aflăm un răspuns la ce a făcut Guvernul pentru a proteja şi economiile populaţiei, mă refer la cei care au credite în euro, dar şi pentru întreprinderi și pentru firme care aveau contracte şi probleme cu euro. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu era acest acord şi s-ar fi dublat cursul euro, aşa cum s-a întâmplat cu dolarul în perioada anilor 96-97? Unde ar fi fost atunci creditele acelora care astăzi au la bănci în euro sau ale firmelor private? Şi aş vrea să pun o simplă întrebare de acest fel şi aveţi un prim răspuns la ceea ce a făcut Guvernul prin corelarea politicilor monetare al Băncii naţionale cu cele fiscale ale Guvernului de a păstra acest echilibru al ceea ce înseamnă raportul euro-leu şi de aici păstrarea unei stabilităţi economice.
Ar fi foarte multe, domnule preşedinte, de spus, chiar astăzi preşedintele Greciei este în România, urmează să ajung şi la Palatul Victoria în mai puţin de 15 minute şi cu permisiunea dumneavoastră m-aş opri aici, revenind cu mare plăcere ori de câte ori veţi organiza asemenea dezbateri pentru a vă împărtăşi gânduri şi păreri cu privire la ceea ce înseamnă atât componenta ideologică, cât şi componenţa guvernamentală. Vă mulţumesc.
(http://www.isp.org.ro/actualitate/Alocutiunea-domnului-Emil-Boc-la-dezbaterea-despre-Ordoliberalism-si-economie-sociala-de-piata-59.html)
4 comments:
:))))
Deci nu se mai cheamă chiaburi, se cheamă clasa de mijloc de la ţară...
E voie, deci, bogat la ţară. Ilicitu', cu Constituţia, cu astea, e pentru orăşeni...
Altfel, discursul îngrijit, tema interesantă.
Simt cum creşte neputinţa în mine. Dacă nu ar fi foamea să mă trezească... aş dormi somnul de veci.
Încep să nu mai pot citi ceea ce spune aceşti politicieni.
Aha! Sunt flămând, deci exist, cum ar veni...
:)
Sunt flămând, deci există doar pentru puţin timp... Cică este nişte unii care spune că flămânzii nu trăiesc mult... pe mine şi mă îngraşă. :D
Post a Comment