Scrierea Istoriei Sub Ochii Noştri

---

Iată un excelent discurs politic al domnului Preda, un discurs care nu ar trebui să se prăfuiască până ce nu vom înţelege că democraţia înseamnă servirea intereselor poporului şi nu propriul interes.

Geoană

de cpreda

Deși e în opoziție, PSD face tot posibilul să acapareze statul. Mă rog, o parte din el, dar una importantă în ordine simbolică.
O dovedește decizia de a-i interzice, sub amenințarea excluderii, lui Mircea Geoană să vorbească public despre PSD în următoarele șase luni, deși formațiunea politică îl susține în continuare pe Mircea Geoană la șefia Camerei superioare.
Pe scurt: președintele confirmat al Senatului nu e liber să se pronunțe public în legătură cu unul dintre partidele care alcătuiesc camera ale cărei lucrări le conduce.
Șeful Senatului e prizonierul unei formațiuni politice. Întâmplarea face să fie vorba chiar despre partidul căruia îi aparține. Tot întâmplarea face ca partidul respectiv să fi fost condus până mai ieri chiar de către Mircea Geoană. Cum se explică asta?
În aparență, e vorba doar despre un schimb reciproc avantajos: tăcerea de partid e prețul plătit de Geoană pentru poziția în stat. Așa vor spune cinicii autohtoni, pragmaticii, politicienii versați, oamenii cu experiență, cei care au priceperea terenului și nu se pierd în abstracțiuni sau referințe la valori.
Eu cred însă că e vorba despre altceva: decizia PSD vădește faptul că, pentru Victor Ponta și susținătorii săi, partidul e mai important decât statul.
Partidul te susține și tot el decide când poți vorbi și mai ales când trebuie să taci.
În această viziune, partidul nu mai e un vehicul public al opiniilor individuale și colective, ci un cenzor privat.
Unul care are drept unic scop să acapareze statul și să distribuie poziții și rente celor care au tăcut bine.
Președintele Senatului a acceptat situația, bolborosind ceva despre nevoia de coerență a acțiunii de partid.
Statul pleacă astfel capul în fața partidului.
Mistificarea care justifică atât presiunea asupra lui Geoană, cât și aparenta coerență organizațională poartă un nume cu rezonanță cazonă: disciplină de partid.
Interpretată tot mai des în cheie leninistă, disciplina de partid tinde să devină în România principalul adversar al libertății.
Dovada e că puțini mai știu (și încă și mai puțini vor mai ști peste 6 luni) de unde a pornit disputa Ponta-Geoană.
Opinia românească va consemna un singur lucru: șeful PSD e mai puternic decât șeful Senatului, adică decât al doilea om în stat.
(sursa: http://cristianpreda.ro/2010/08/17/geoana/comment-page-1/#comment-31776)

Am scris şi eu un răspuns la această postare...

@ Cristian Preda { 08.17.10 at 8:05 AM }
Excelent comentariul…
Nu, nu excelent e cuvântul…
Valoros şi istoric este comentariul.

Personal sper să rămână consemnat în istorie. Este ca şi cum l-aş fi spus eu.

Am totuşi două amendamente la cele ce le spuneţi. Uitaţi de reacţia inversă a intereselor, anume că interesul ca partidul să aibă un om pe postul de preşedinte, sacrifică interesele partidului “la vârf”. La fel şi pentru postul de premier. În cazul partidelor mai mici, de 1%-7%, miza scade până la primar de capitală sau primar de municipiu, eventual preşedinte de consiliu judeţean… la formaţiunile existente doar cu numele.

Nu este vorba că statul şi interesele statului, binele public, altfel spus, sunt mai puternice decât interesele de partid (eu nu am auzit de un astfel de partid în Istoria României, nu numai în România de astăzi), dar cu siguranţă cel aflat la Preşedinţie sau în fruntea Guvernului poate adopta o poziţie de forţă faţă de centrul de comandă constituit în partid.

De ce? Părerea mea este că diagnosticul este absolut corect, cheia leninistă a “disciplinei de partid”, adică conservarea intereselor “şefilor de haită” (ca să le dau o denumire mai plastică, deşi practic neelegantă).

Dimensiunea absurdului în PSD vine tocmai din faptul că domnul Ponta a fost deseori “beneficiarul” trasului de urechi “la partid”, încă de pe vremea când era “rebelul de la TSD”. Iată că domnia sa face astăzi cei i s-a făcut şi lui în urmă cu doar câţiva ani, practic susţinând logic propriile perdafuri, destul de abuzive la acea vreme…

Nu e viaţa minunată?

Aş vrea să mai adaug un pic din credinţa mea de dezvoltare a democraţiei într-un partid, luând încă un comentariu pe care l-am postat pe blogul domnului Preda.

Bibliotecaru { 08.16.10 at 9:17 AM }

@ Miruna
Am să vă răspund în detaliu, pentru a nu exista confuzii de vocabular şi, de ce nu, pentru a-l implica şi pe domnul Preda într-o astfel de discuţie interesantă, cred eu, pentru toţi cei preocupaţi de politică. Mai ales că nu este strict legată de PDL.

Întrebarea dumneavoastră este…
Care Partid din lumea asta mare, are nevoie de membri care toata ziua nu fac altceva decat sa-si denigreze permanent si PUBLIC, sefii si, implicit, propriul Partid?
Am reprodus-o ca să nu existe confuzii.

Partidul politic este un grup de oameni care se transformă în “mulţime de elemente” pe seama doctrinei. Partid înseamnă “grupare de oameni” dar, atenţie, şi “interese comune”. Cu alte cuvinte, partidul are un interes comun care îi strânge pe membrii de partid şi îi ţine legaţi (de unde analogia cu noţiunea de mulţime din matematică pe care am folosit-o mai sus). Faptul că un partid este POLITIC şi nu de altă natură, înseamnă că interesul membrilor este legat de politică, adică de componente provenite din filosofie, componente legate de ideologie… Partidul Politic reprezintă şi interese sociale, adică o anumită grupare socio-profesională în raport cu restul societăţii, un model social funcţional, un arhetip uman care constituie idealul funcţional în societatea respectivă…

Să definim acum ce înseamnă şef.
Într-un partid nu ar trebui să existe o relaţie de subordonare, în sensul că unul spune ceva şi celălalt execută întocmai şi la timp. Într-un partid toţi membrii de partid sunt egali şi luptă pentru acelaşi scop, împlinirea doctrinei şi ideologie partidului. Partidul nu este o firmă sau altceva care să aibă scopul “să fie mai bine partidului”, în consecinţă membrii de partid nu trebuie să lupte pentru a câştiga ceva pentru ei, ţinta lor este lucrul care îi leagă, credinţa în principii. Desigur, orice partid este, pe lângă o instituţie păstrătoare de principii, şi o organizaţie. Existând o organizaţia, există o ierarhie, dar această ierarhie este una funcţională şi reprezentativă, nu una autoritară. Funcţiile din interiorul partidului se obţin prin alegeri interne. Autoritatea fiecărei poziţii din partid nu este una de comandă, ci una de reprezentare. Vârful organizaţiei, “liderii”, sunt dimensiunea executivă a partidului. Nu “şefi” comandă celor de jos ce trebuie să facă, ci cei de jos impun celor de sus ce trebuie să execute în numele partidului, adică a tuturor membrilor. Logica democraţiei este exact inversă logicii structurii de comandă. În timp ce într-o organizaţie de tip militar vârful dispune şi ceilalţi execută ierarhic până la simplul soldat, într-o organizaţie democratică lucrurile stau exact pe dos, simplii membrii dispun de ţinta dorită a fi atinsă şi vârfurile execută voinţa tuturor membrilor.

În aceste condiţii, este normal ca cei care iau deciziile, cei de jos, să fie nemulţumiţi de cei de sus… Acestea sunt regulile democraţiei.

Dacă am fi vorbit, de exemplu, de fascism, de dictatură, de totalitarism, aristrocratie, despotism, oligarhie… atunci lucrurile ar fi stat altfel. În asemenea sisteme avem un lider sau un grupe de lideri care comandă într-o structură de tip militar. Liderul numeşte pe liderii mai mici şi le cere acestora să execute sarcinile respective.

Răspunsul la întrebarea domniei voastre este deci: UN PARTID DEMOCRATIC

Eu aş spune că PDL nu numai că este un partid funcţional într-o democraţie, dar este şi un partid democrat… în plus şi liberal. Doctrinar PDL îndeplineşte cele mai multe condiţii de democraţie dintre toate partidele româneşti. În plus, este şi membru în nucleul european al partidelor care aderă la principiile populare, încă un atu de democraţie din punct de vedere doctrinar.

Poate că lucrurile încep să se mişte.