Programul PNL. 14. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE

---

NOTĂ: PROGRAMUL A FOST RETRAS DIN SPAŢIUL INTERNET FĂRĂ SĂ SE ANUNŢE DE CE. Ceea ce urmează trebuie citit cu o oarecare rezervă până ce PNL lămureşte care este problema.

---

Spune-ţi părerea

14. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE

14.1. Relaţiile externe

1. În ceea ce priveşte Profilul strategic al României, considerăm că ţara noastră este un jucător de echipă, cu valoare adăugată. România nu are resursele necesare sau capacitatea, dar nici nu îşi propune în acest moment poziţii excepţionale sau roluri nerealiste de lider regional. În schimb ţara noastră poate fi un bun jucător de echipă – fie că se numeşte NATO, UE, OSCE, etc – poate aduce aliaţilor şi partenerilor săi, precum şi celorlalte state din comunitatea internaţională, valoarea sa adăugată pentru atingerea obiectivelor majore globale, instituţionale, regionale. Valoarea adăugată vine şi de la dezvoltarea unor capabilităţi de nişă pentru care avem aptitudini, acestea fiind interesante pentru aliaţii şi partenerii noştri.

2. Valori, principii şi interese. Fundamentul raportării la parteneri şi la diferitele politici publice în domeniul securităţii, apărării şi politicii externe este suma de valori ce constituie miezul instituţiilor europene şi euro-atlantice. În ceea ce priveşte relaţiile cu statele terţe, România îşi propune să fie un partener loial şi credibil pledând pentru valorile în care crede. În aceeaşi măsură, abordează pragmatic şi realist implementarea acestor valori respectând cultura şi particularităţile partenerilor săi, principiile cooperării internaţionale şi interesele naţionale, armonizate cu cele ale aliaţilor şi partenerilor, atunci cînd acestea sunt formulate.

3. Mai puţine declaraţii, mai multă acţiune. Nu de puţine ori, ţara noastră a plătit tribut pentru excesul de declaraţii publice care nu răspundeau unui imperativ al transparenţei politicilor publice din domeniu, ci făceau parte din politici de vizibilitate şi imagine ale protagoniştilor implicaţi în aceste categorii de politici. Considerăm că declaraţiile trebuie să apară la momentul oportun şi să aibă echilibrul necesar pentru a nu antrena costuri suplimentare sau a bloca aplicarea politicilor publice în acest domeniu, periclitând până şi atingerea obiectivelor stabilite. Considerăm că eficacitatea unei politici coerente externe, de securitate şi apărare, constă şi în maximizarea acţiunii în domeniu, a faptelor aferente acestor politici publice, şi mai puţin a discursurilor fără conţinut.

4. Abordarea integrată: politică externă, de securitate şi apărare. Suntem adepţii abordării integrate a politicii externe, de securitate şi apărare. Este atât un model european, cât şi o soluţie în contextul crizei economice şi financiare pe care o traversăm, care obligă la cumpătare bugetară, ponderabilitate în cheltuirea resurselor şi eficacitate în atingerea obiectivelor. Abordarea integrată a acestor domenii, coagularea complementară a soluţiilor diferitelor instituţii din această sferă, atingerea obiectivelor stabilite, sunt soluţii de economisire a resurselor în contextul unui mediu internaţional din ce în ce mai complicat care reclamă mai multă acţiune cu mai puţine resurse.

5. Aspectele securităţii: România îşi dezvoltă capabilităţile de securitate pe baza formulei de definire a securităţii având la bază Şcoala Europeană de la Copenhaga, cu 5 aspecte, definiţie acceptată încă din 1991, la summitul de la Roma, în cadrul Conceptului Strategic al NATO. Astfel, atunci cînd definim securitatea, facem referire în acelaşi timp la următoarele componente: securitatea militară, securitatea politică, securitatea economică, securitatea socială, securitatea mediului.

De asemenea, România abordează securitatea avînd în vedere trei niveluri complementare: securitatea naţională, securitatea societală, securitatea umană şi a individului (siguranţă)

Noi considerăm că accentul şi dezvoltarea strategiilor trebuie să vizeze o abordare de jos în sus:

- nivelul individual, al cetăţeanului alegător şi contribuabil

- nivelul societal, al comunităţii cu identitate şi coeziune

- nivelul naţional, nivelul statului ca produs normativ, instituţional şi funcţional

Considerăm primordial pentru viitor, abordarea temeinică şi responsabilă a noilor tipuri de securitate, aferente noilor riscuri şi ameninţări ale celui de-al treilea deceniu de după căderea zidului Berlinului:securitatea energetică, securitatea cibernetică, protecţia infrastructurii critice, protecţia infrastructurii informatice critice, securitatea apei, securitatea hranei-alimentare.

Nu în ultimul rând, la baza securităţii sta resursa umană – demografie, pregătire, capacitatea creatoare, forţă de muncă vizionară şi realistă- care-şi vede viitorul legat de România şi de calitatea de român. Deoarece România este limitată în ceea ce priveşte resursa umană, aceasta trebuie să conceapă un program de atragere a resurselor calificate din alte state, iar fiecare om trebuie să-şi găsească încadrarea potrivită în societate, conform capacităţilor, calităţilor, aspiraţiilor, realizărilor, meritelor şi experienţei personale.

La nivel european, în competiţia cu sectorul privat, sectorul public riscă să piardă capacităţi umane şi individuale importante, din cauza lipsei unui sistem adecvat de identificare a resurselor, de sprijinire adezvoltărilor individuale, de aşezare la locul potrivit a calităţilor şi capacităţilor proprii, aspiraţiilor şi voinţei de a învăţa continuu şi de a progresa. Această lipsă trebuie compensată adecvat pentru a putea promova persoanele potrivite şi cele mai pregătite în funcţiile publice de toate gradele şi nivelele, pecriteriul profesionalismului şi expertizei individuale.

Opţiunea de securitate pentru România

România a ales, în urmă cu aproape două decenii, orientarea strategică a securităţii sale. Din acest punct de vedere, securitatea României se bazează pe trei piloni majori:

- Parteneriatul Strategic cu Statele Unite (semnat în 1997)

- Calitatea de membru în Alianţa Tratatului Nord Atlantic – NATO.

- Calitatea de membru al Uniunii Europene

Parteneriatul Strategic cu SUA. Suntem pe deplin conştienţi de faptul că Statele Unite nu reprezintă forţa care va veni să soluţioneze problemele de securitate ale României. Însă, Parteneriatul Strategic este un instrument esenţial pentru dezvoltarea capabilităţilor proprii şi valorificarea experienţei şi expertizei SUA în acest domeniu. Valorificarea maximă a Parteneriatului Strategic necesită următorii paşi:

6. Relansarea relaţiei cu SUA – atât prin conţinut, sobrietate şi realism, cât şi prin seriozitate, consecvenţă şi respectarea angajamentelor asumate;

7. Adăugarea conţinutului de transfer tehnologic. România este situată într-o zonă geografică ce reclamă ca investiţiile în domeniul armamentelor să vizeze o jumătate de generaţie tehnologică, cât şi un cîştig la nivelul transferului de tehnologie cu utilitate militară şi economică. Acestă necesitate poate fi transpusă într-o prioritate a Parteneriatului Strategic;

8. Valorificarea cooperării în cadrul facilităţilor militare comune. Prezenţa acestor facilităţi trebuie valorificată cu eficienţă maximă din punctul de vedere al transferului şi câştigului de expertiză în administrarea operaţiunilor bugetare, a achiziţiilor şi a funcţionării integrate la nivel civil-militar. Valoarea adăugată poate fi dobîndită de Armata română în cooperarea directă pe teritoriul român, aşa cum s-a întîmplat în cazul operaţiunilor militare externe la care am participat;

9. Introducerea noii dimensiuni a calităţii educaţiei vocaţionale. Această dimensiune trebuie inclusă în Parteneriatul Strategic, iar dezvoltarea să reprezinte transferul de know how, organizare, administrare şi curiculă în domenii de bază ale pregătirii şi instruirii în domenii de vîrf, prin construirea acestor capabilităţi în România la standardele mondiale cele mai înalte.

NATO reprezintă o alianţă politico-militară cuprinzătoare, cea mai importantă la nivel global, care oferă posibilităţi majore de consultare cu aliaţii în domeniul securităţii, o apărare comună în faţa oricărui atac extern şi o capacitate unică de descurajare a oricărei operaţiuni împotriva României. Însă nu putem cere NATO să acopere iraţional toate categoriile de ameninţări şi riscuri. O privire realistă ne arată că Alianţa beneficiază de capabilităţi unice, dar are resurse limitate şi capacitatea de interveni global, dar nu-şi poate asuma responsabilitatea în ceea ce priveşte nevoia mondială de securitate.

România trebuie să facă pasul decisiv pentru a-şi valorifica locul, capabilităţile şi contribuţiile în operaţiunile externe din cadrul NATO. Din acest punct de vedere, putem să formulăm câteva obiective realiste:

10. Reprezentarea echilibrată, proporţională, la toate nivelele de decizie şi execuţie, a ofiţerilor şi civililor români, alături de ceilalţi aliaţi;

11. Crearea unor capabilităţi de nişă, la nivel militar, operaţional, diplomatic şi de servicii de informaţii, ca valori adăugate utile alianţei şi recunoscute ca atare;

12. Respectarea strictă, completă şi la timp a angajamentelor luate la nivelul Alianţei, în contextul pre-aderării şi perioadei de parteneriat, procesului de aderare dar şi ulterior, în timpul funcţionării ca membru cu drepturi depline.

UE. Calitatea de membru al Uniunii Europene a intervenit relativ târziu, şi este marcată de câteva elemente de diferenţiere faţă de celelalte state membre. UE este şi un pion important de securitate, cu capacităţi restrânse şi incipiente la nivel militar şi strategic, dar cu uriaşe capabilităţi la nivelul securităţii soft. Uniunea Europeană nu poate interveni în chestiunile de securitate din ţară, însă mecanismele de coeziune, solidaritate şi principiile de funcţionare ale politicii comunitare – inclusiv cele de politică externă, apărare şi securitate – au rolul lor relevant în arhitectura de securitate a României.

Valorificarea statutului de membru al UE are câteva priorităţi majore:

13. Eliminarea diferenţelor formale specifice statutului de ţară nou intrată în alianţă în ultimul val: clauze de salvgardare, mecanism de verificare şi cooperare, repartizarea echitabilă a poziţiilor la nivelul instituţiilor Uniunii. Aceşti paşi trebuie făcuţi nu prin lobby şi presiuni, ci prin respectarea angajamentelor asumate, cât şi prin funcţionalitatea corectă a mecanismelor instituţionale şi normative ale României;

14. Desenarea profilului de stat membru în UE, adaptat aspiraţiilor, capacităţii politice, resurselor şi ambiţiilor echilibrate ale României, a intereselor sale primordiale la nivelul unor politici europene şi regiuni geografice de proximitate;

15. Asumarea unor deprinderi europene la nivelul tuturor politicilor publice interne ale României.

Asumarea şi integrarea valorilor europene la nivelul comportamentului întregii societăţi, în primul rînd la nivelul politicienilor, formatorilor de opinie, experţilor şi specialiştilor, al corpului didactic şi auxiliar din educaţie, al mass media şi al funcţionarilor publici.

Excluderea naturală, la nivelul grupurilor profesionale şi al opiniei publice şi a persoanelor ce încalcă aceste norme;

16. Dezvoltarea abilităţilor de construire a alianţelor flexibile necesare promovării eficiente a intereselor României cu relevanţă europeană;

17. Îndeplinirea criteriilor Schengen şi ridicarea limitărilor şi derogărilor la libera circulaţie a cetăţenilor români. Aplicarea completă şi fără restricţii a dreptului neîngrădit la muncă al resortisanţilor români la nivelul tuturor statelor Uniunii Europene, în condiţii egale. Recunoaşterea studiilor şi diplomelor şi eliminarea barierelor administrative în vederea pregătirii si remunerarii corespunzătoare la locul de muncă, la nivelul UE;

18. Repartizarea echitabilă, potrivit nevoilor stringente, a fondurilor din politicile de combatere a crizei, cu precădere la statele cele mai expuse şi respectarea strictă a principiilor competiţiei în special în ceea ce priveşte produsele statelor cele mai vulnerabile pe piaţa europeană.

Instrumente de securitate tradiţionale indispensabile

În noul context internaţional, cu efecte secundare ale procesului de globalizare şi multiplicare a ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii naţionale, cu provocări majore în perspectiva viitorilor 10 ani, cu instabilitate cronică şi multiplicare a actorilor non-statali intraţi pe piaţa securităţii globale, România trebuie să-şi consolideze profilul şi instrumentele de securitate. Acest lucru este posibil utilizând la maxim toate organizaţiile şi instituţiile ce aduc elemente suplimentare şi concură la securitatea internaţională. În acest sens, nu ne permitem să pierdem valoarea adăugată a ONU şi OSCE sau a altor organizaţii care sînt depozitare ale instrumentelor de control al armamentelor nucleare şi convenţionale, dar şi a Tratatelor de neproliferare sau reducere a armelor de toate categoriile.

Instrumente de securitate complementare noi

În noul context regional, o valoare adăugată relevantă poate veni din desemnarea, negocierea şi realizarea unui parteneriat strategic Suedia-Polonia-România-Turcia, pe dimensiunea cooperativă NATO-UE, care poate deveni un instrument important, adăugat celor existente, pentru creşterea eficacităţii gestionării relaţiei la Răsărit.

La nivel global, o valoare adăugată consistentă pentru aliaţii şi partenerii noştri, poate fi reconsolidarea relaţiei bilaterale cu noii actori globali emergenţi relevanţi China, India, Brazilia, Africa de Sud, pe baza relaţiilor tradiţionale bune ale României cu aceste state.

Politica Externă a României. Obiective, capacităţi, resurse.

Diplomaţia, noile capacităţi umane, creativitatea şi erudiţia în politica externă au dat naştere la cea mai recentă capabilitate a politicii externe, de securitate şi apărare a României. Realizările noii generaţii de diplomaţi în cadrul procesului de la Haga împotriva Ucrainei este cea mai recentă şi elocventă dovadă a unei valori adăugate a României. Know how-ul şi consultanţa ce poate fi acordată pe baza experienţei dobândite şi a prestigiului de care se bucură această echipă trebuie valorificate la cel mai înalt nivel în relaţiile bilaterale şi multilaterale ale ţării noastre.

Ca şi componentă a abordării integrate a obiectivelor de politică externă, securitate şi apărare ale României, diplomaţia şi politica externă pot fi o variantă de utilizare eficace a resurselor care, gândită în ponderi potrivite subiectului abordat, pot face ca România să poată atinge obiectivul de a face mai mult cu mai puţin în timpul acestei crize economice. Abordarea integrată a tuturor obiectivelor din această sferă, poate permite alocări rezonabile şi cumpănite de resurse pe cele trei dimensiuni, iar rezultatul acţiunii conjugate şi sinergice să fie atingerea obiectivelor stabilite realist şi rezonabil cu eficienţă maximă.

Politica externă. Temele de relaţionare cu actori terţi

Politica externă a României a fost programată pentru a acoperi întreaga lume, toate azimuturile geografice, pe baza unei reţete tradiţionale extinse care cuprind în mod egal toate dimensiunile unei reprezentanţe: politice, militare, economice, consulare. Li s-a adăugat, mai recent, dimensiunea reprezentanţilor pentru afaceri interne şi servicii de informaţii, acolo unde a fost cazul.

În actualul context al raţionalizării obiectivelor în funcţie de resurse şi calibrării ambiţiilor în funcţie de nevoi şi interese directe, imediate, în contextul actualei crize economico-financiare, ţinta politicii externe nu mai poate fi întreaga lume, ci trebuie calibrată la nivelul obiectivelor imediate şi urgent stabilite.

În acest context, abordările, componenţa misiunilor şi structura din centrala MAE, trebuie să reflecte corect şi exact dimensiunile şi temele de relaţionare ale României cu pionii terţi. În consecinţă, am identificat următoarele direcţii şi teme:

Relaţiile la Răsărit: Rusia, Republica Moldova, Ucraina.

România a avut o serie de rezerve, limite şi frustrări, totodată, pentru abordarea politicii la Răsărit. Această dimensiune trebuie recâştigată şi prioritizată atât prin calitatea şi eficienţa personalului implicat, cît şi prin capacitatea de a genera valoare adăugată aliaţilor şi partenerilor României.

19. Relaţia cu Federaţia Rusă trebuie reconstruită cu ingeniozitate şi reţinere, având la bază o consultare permanentă cu aliaţii şi partenerii noştri, fără gesturi şi angajamente ce pot afecta eşafodajul de securitate al României;

20. România susţine suveranitatea, independenţa reală şi integritatea teritorială a Republicii Moldova şi vede relaţia bilaterală întemeiată pe principiile parteneriatului special şi identităţii comune, a drumului spre Uniunea Europeană consistent în reforme şi realist în aşteptări. De asemenea, România trebuie să încurajeze Republica Moldova astfel încât să-şi identifice o soluţie de securitate realistă, sustenabilă şi potrivită aspiraţiilor sale de consolidare a statalităţii;

21. Relaţia cu Ucraina trebuie să se bazeze pe sprijinul constant şi asistenţa pentru reforme, democratizarea şi europenizarea sistemului normativ şi instituţional, dar şi pe reforme consistente ale sectorului de securitate şi îndeplinirea criteriilor politice şi tehnice de integrare în NATO.

În abordarea substanţială şi coerentă a politicii la Răsărit, România poate valorifica parteneriatul UE-NATO pe relaţia Suedia-Polonia-România-Turcia, state interesate de această dimensiune, cu greutate specifică şi relevanţă considerabilă şi care pot juca împreună un rol esenţial în proiectarea unor politici comune la nivelul UE şi NATO.

Marea Neagră, Caucazul de Sud şi Asia Centrală. Securitatea Energetică

Marea Neagră rămâne o zonă de un real interes strategic prin prisma poziţiei geografice, dar şi a rolului pe care-l poate juca în transportul de hidrocarburi şi resurse energetice, în asigurarea securităţii energetice a României şi contribuţia substanţială, pe această dimensiune, la nivelul UE. Coordonatele şi instrumentele sunt multiple, în ciuda rezervelor şi blocajelor unor state riverane. Inventivitatea şi capacitatea de inovare a abordărilor cu geometrie variabilă sunt şansa României de a aduce o valoare adăugată importantă, pe această dimensiune, aliaţilor şi partenerilor săi.

Relaţiile, pe această dimensiune, se disting în trei grupe:

22. Parteneriat strategic cu Turcia. Relaţia cu Turcia trebuie reconstruită pe baza relaţiei militare excelente şi a susţinerii aspiraţiilor europene ale Ankarei. România recunoaşte rolul major al Turciei la Marea Neagră, în stabilizarea Orientului Mijlociu Extins, în cadrul NATO – a doua armată a Alianţei – şi ca model de stat musulman sunit secular modern. Parteneriatul trebuie să reafirme principiile fundamentale europene şi să fie dezvoltat indiferent de prezenţa la guvernare în Turcia a unei puteri politice sau alta;

23. Relaţia cu statele caucaziene este relevantă în ceea ce priveşte securitatea energetică, capacitatea de producţie şi tranzit şi poziţa geografică. România susţine suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a celor trei state caucaziene. Georgia este de importanţă majoră strategică pentru comunitatea euro-atlantică, pierderea orientării democratice şi pro-occidentale a Georgiei însemnând pierderea Mării Negre şi a culuarului de tranzit Asia Centrală-UE. Azerbaidjanul este stat pivotal relevant în producţia şi tranzitul din surse şi pe rute alternative ale hidrocarburilor, iar relaţia României cu Armenia a fost de la început foarte bună;

24. Relaţia cu statele din Asia Centrală trebuie reluată, Kazahstanul jucând un rol major de echilibru în regiune, fiind relevant prin prisma investiţiei în cel de-al doilea producător de petrol din România.Turkmenistanul are rezevre de hidrocarburi neexplorate şi neexploatate, cu relevanţă deosebită în echilibrul energetic global, iar Uzbekistanul este vecin imediat al Afghanistanului, jucând un rol relevant în securitatea regiunii, cât şi în tranzitul forţelor şi rezervelor către trupele din Afghanistan şi controlul traficului de droguri spre Europa. Resursele energetice din regiune sînt majore, iar aportul la proiectele alternative de producţie şi transport cruciale.

Vecinătate apropiată sau strategică. Diplomaţie economică

25. Balcanii de Vest sunt o regiune de instabilitate relativă şi fragilitate statală în vecinătatea României. Primirea cât mai rapidă a Macedoniei în NATO prin deblocarea afacerii numelui, relaţia strategică, democratizarea şi europenizarea Serbiei şi antrenarea în Parteneriatul individual cu Alianţa, dar şi angajarea într-o soluţie solidă de consens fezabilă şi sustenabilă în relaţia cu regiunea Kosovo, sunt obligatorii. România poate recunoaşte Kosovo doar după ce această structură politică va fi recunoscută de către Belgrad. În concluzie, România susţine o soluţie realistă şi sustenabilă la fragilitatea statală şi la lipsa de coeziune societală în Bosnia Herzegovina;

26. Orientul Mijlociu – este o zonă tradiţională a relaţiilor foarte bune ale României cu toate părţile implicate. Aici decenţa, echilibrul şi rezerva în a a aborda problemele delicate, se poate dovedi esenţială pentru capacitatea noastră de susţinere a comunităţilor de români din toate statele din zonă. Trebuie valorificate la maximum relaţiile tradiţionale şi capacitatea de a aduce valoarea adăugată în sistemul complicat al soluţionării dosarelor din regiune;

27. Asia şi Africa – Abordarea selectivă a acestor relaţii trebuie făcută prin prisma capabilităţilor şi relaţiilor României cu aceste state, a valorii adăugate pe care o pot aduce economiei româneşti, partenerilor şi aliaţilor.

Referitor la toate aceste aspecte trebuie formulate abordări stabile, conduse cu o diplomaţie economică eficientă.

Politica faţă de românii de pretutindeni: revizuirea temei.

România are constituţional responsabilităţi faţă de resortisanţii săi oriunde s-ar afla. Tendinţa de a aborda astăzi subiectul românilor de pretutindeni, a produs deja aberaţii instituţionale, efecte secundare costisitoare şi chiar tensiuni cu vecinii. România nu-şi permite construirea în afara ţării, în misiuni diplomatice, a unui guvern pentru cele 3-4 milioane de români aflaţi peste hotare, majoritatea refuzând relaţia cu ţara de baştină. Administraţia şi politicile publice se aplică în Bucureşti şi la nivelul administraţiilor statelor unde concetăţenii noştri au ales să se stabilească.

Abordarea globală şi comunitară poate crea dificultăţi şi da naştere la incapacitatea de a interveni în cazurile punctuale ce necesită asistenţa statului român. Misiunile diplomatice îşi pierd sau îşi diluează rolul de reprezentare şi aplicare a politicilor bilaterale, iar consulatele riscă să se tranforme în firme de avocatură sau antreprize de pompe funebre pentru concetăţenii noştri.

Modul în care vedem abordarea acestei teme este la nivel bilateral, cu statul gazdă – comunitar cînd e vorbă de state europene – fapt ce nu semnifică excluderea intervenţiilor prompte în cazul exceselor, manifestărilor xenofobe sau dirijate controlat pe criterii etnice. Principiile noii abordări propuse sunt:

28. Loialitate faţă de statul gazdă;

29. Utilizarea relaţiei bilaterale pentru a sprijini crearea de către statul gazdă a facilităţilor şi cadrului depăstrare a identităţii culturale şi lingvistice;

30. Sprijinirea resortisanţilor români în dobîndirea de poziţii politice în statul gazdă – fapt ce ar determina soluţionarea la acest nivel a problemelor şi ar aduce avantaje reale pentru România în relaţia cu statul respectiv;

31. Utilizarea mecanismelor internaţionale multilaterale pentru respectarea drepturilor minorităţilor în statul gazdă la nivelul standardelor europene.

Asistenţa pentru dezvoltare

Odată cu intrarea în UE, România are obligaţia de a furniza asistenţă pentru dezvoltare în state non-UE. Susţinem priorităţile actuale ale asistenţei pentru dezvoltare – Republica Moldova, Serbia, Georgia. Considerăm însă că România trebuie să-şi asume rolul de a distribui direct, instituţional, cu ţintă precisă, pentru susţinerea politicilor proprii, ajutorul pentru dezvoltare. În acest sens trebuie înfiinţata o Agenţie specializată la nivelul MAE, dimensionată proporţional cu sumele administrate, care să gestioneze pe reguli europene proiectele ce se referă la asistenţa pentru dezvoltare.

Activitatea şi serviciile de informaţii

Dezbaterea publică de după 11 septembrie a vizat revenirea la o temă clasică ce obliga la opţiune şi decizie politică: raportul dintre securitate şi libertate. Această realitate marchează şi astăzi dezbaterea publică, iar poziţia constantă a noastră a fost de a da prevalenţă libertăţilor individuale şi drepturilor omului a cărorîngrădire trebuie să fie o excepţie. Această îngrădire trebuie făcută cu temei solid juridic şi faptic, în condiţii concret determinate, care să se judece de la caz la caz, pe criterii concrete şi stricte, şi care să evite arbitrariul.

Noul mediu internaţional de securitate instabil şi turbulent, în care apar foarte des noi ameninţări neanticipate şi evenimente soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi tulburarea masivă a vieţii normale a cetăţenilor impune noi abordări ce presupun:

- avertizare timpurie;

- prevenirea conflictelor;

- decizie coerentă în momente de criză, întemeiată de informaţie reală, exactă şi la timp;

- soluţionarea competentă şi rapidă a conflictelor;

- analiza şi eliminarea cauzelor crizelor derulate;

- instituirea rapidă a sistemelor de adaptare din mers, pe baza evaluărilor solide şi a lecţiilor învăţate de la criza cu care tocmai ne-am confruntat.

În acest context, instituţiile serviciilor de informaţii au o relevanţă majoră şi un rol exact în apărarea drepturilor omului, a vieţii şi integrităţii concetăţenilor noştri, a exercitării neîngrădite a libertăţilor fundamentate constituţional. De aceea considerăm că o sinteză justă între maximizarea capabilităţilor şi mijoacelor de intelligence, cât şi apărarea şi respectarea fără excepţie a drepturilor şi libertăţilor fiecărui om este posibilă şi imperios necesară.

Dorim să asigurăm instituţiilor de securitate naţională, inclusiv celor din sfera serviciilor de informaţii, toate instrumentele necesare atingerii scopurilor strategice de mai sus, cu condiţia respectării unor criterii stricte – normative, regulamentare şi de implementare - pentru limitarea libertăţilor individuale din raţiuni de securitate, cu caracter de excepţie.

Pentru evitarea arbitrariului, dorim revizuirea consensuală şi aplicarea critică a criteriilor de limitare a drepturilor individuale. Dorim şi limitarea drastică a regulilor ce se raportează la invocarea “interesului naţional”. Dezbaterea privind elementele care necesită subsumarea interesului naţional trebuie deschisă imediat în societate, la nivelul instituţiilor interesate şi a Parlamentului României, care să tranşeze conţinutul acestui concept.

Este necesară, de asemenea, adaptarea normelor, regulilor, structurilor de securitate la realitatea mediului internaţional de securitate contemporan şi ameninţărilor, riscurilor şi provocărilor existente.Obiectivul unui asemenea proces este diminuarea oportunităţilor de speculare a fisurilor instituţional-normative şi limitarea oricăror încercări de valorificare a vulnerabilităţilor sistemului de securitate al României.

Obiectivele politicii în domeniu sunt:

- consolidarea şi profesionalizarea controlului civil asupra instituţiilor care au responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale

- transformarea şi adaptarea structurilor, normelor, misiunilor, instruirii pentru respectare strictă a principiilor democraţiei, eficienţei, transparenţei şi mai ales non-partizanatului politic. Înlocuirea relaţiilor instituţionale cu cele personale între decident şi furnizorul de informaţii, la orice nivel, trebuie condamnate cu fermitate.

- transformarea profundă a mecanismelor de proiectare, implementare, control şi evaluare integrată a obiectivelor şi cooperării instituţionale între politica externă, de securitate şi apărare

- creşterea gradului de expertiză a personalului ce realizează controlul democratic asupra instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale

- crearea unui sistem modern, eficient şi participativ de proiectare, planificare si evaluare a politicii de securitate, cu aport substanţial de expertiză şi control civil

- creşterea eficienţei, sporirea responsabilităţii şi optimizarea folosirii resurselor în combaterea noilor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Coordonarea Politicii Externe, de securitate şi de Apărare a României este atributul executiv fundamental al Preşedintelui României şi reprezintă componenta cea mai importantă a activităţii Administraţiei prezidenţiale.

14.2 Afacerile europene

Obiectivul strategic pentru România în parcursul european este adâncirea procesului de integrare simultan cu abordarea naţională a problemelor care privesc dezvoltarea socio-economică durabilă a Uniunii Europene în context global. România trebuie să treacă de la etapa de conformare specifică perioadei de preaderare şi postaderare imediată la faza de convergenţă în scopul influenţării politicilor europene. Nu trebuie uitat însă, că România mai are astăzi, încă 55 de măsuri preaderare ce trebuie îndeplinite, majoritatea implicând resurse financiare semnificative. Pe plan intern, Tratatul de la Lisabona trebuie să ducă la o întărire a procesului de control al Parlamentului României asupra ansamblului afacerilor europene şi o întărire a procesului de coordonare a acestora la nivelul Guvernului. Pe plan european, este nevoie de o racordare intensificată a membrilor Parlamemtului European la priorităţile naţionale evidenţiate prin concluziile Consiliului European şi prin evoluţiile la nivelul Comisiei Europene. În ceea ce priveşte reprezentarea României în forumurile europene, aceasta trebuie să respecte atribuţiile constituţionale ale Guvernului respectiv ale Preşedinţiei. În contextul în care afacerile europene reprezintă, pentru un stat membru, afaceri interne iar politicile publice sunt atributul Guvernului, rezultă că responsabilitatea îndeplinirii angajamentelor naţionale, în ceea ce priveşte transpunerea acestora, revine Primului Ministru. O prioritate pentru România rămâne pregătirea accelerată a resursei umane în domeniul afacerilor europene, promovarea către instituţiile europene a unor experţi care să aducă valoare adăgată culturală şi profesională acestor instituţii şi creşterea calităţii comunicării publice în domeniu.

Odată cu alegerea unui nou Parlament European şi numirea noii Comisii Europene, România a intrat pentru prima dată, ca stat membru, într-un ciclu complet de evoluţie al instituţiilor europene. Relevanţa acestei realităţi constă în faptul că, odată cu validarea Tratatului de la Lisabona de către toate statele membre, cu tot ceea ce semnifică acesta ca evoluţie politică şi instituţională, aproape toate politicile relevante în care Comisia Europeană are competenţe exclusive, şi nu numai, vor suferi schimbări esenţiale cu efect direct asupra viziunii bugetare pentru ciclul post 2013. În domeniul mediului dar şi al energiei, pachetul Energie şi schimbări climatice aprobat la sfârşitul anului 2008 va produce modificări importante în ceea ce priveşte economia emisiilor de gaze cu efect de seră, va modifica tehnologii în special în sectoarele energiei şi industriei grele şi va crea un nou cadru pentru apariţia de noi produse şi servicii. În politica agricolă comună, ca urmare a „controlului de sănătate”, este de aşteptat să apară modificări în ponderea finanţării celor doi piloni accentuându-se importanţa dezvoltării rurale. Pentru transporturi se va prezenta în anul 2010 o nouă viziune asupra culoarelor europene (TEN-T), accentuându-se importanţa transportului fluvial. Pentru politica de coeziune introducerea, prin Tratatul de la Lisabona, a conceptului de coeziune teritorială va naşte un nou tip de abordare cu privire la planificarea spaţială şi, bineînţeles, cu privire la noi tipuri de proiecte; politica de coeziune va rămâne un domeniu dificil de apărat de către CE în faţa presiunii unor state membre care, ca şi în cazul politicii comune agricole, ar dori o „naţionalizare” mai accentuată a acestora. La rândul ei, politica industrială, deşi nu se află între domeniile de competenţă exclusivă a CE, va beneficia de o atenţie sporită mai ales datorită analizei la nivel comunitar din punctul de vedere al infrastructurii industriale şi a diviziunii sale europene. Strategiile CE vor deveni din ce în ce mai exacte din punct de vedere al obiectivelor şi al monitorizării progreselor şi se va accentua responsabilitatea statelor membre de a-şi respecta angajamentele. Din acest punct de vedere este de aşteptat ca Strategia Lisabona să fie înglobată în Strategia de dezvoltare durabilă a UE. Iată cum, chiar şi printr-o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai relevante evoluţii viitoare, se observă nevoia ca România să treacă de la etapa de conformare specifică perioadei de pre-aderare şi post-aderare imediată la faza de convergenţă în scopul influenţării politicilor europene.

Criza economică a provocat în interiorul instituţiilor europene o stare de alertă ca răspuns la accentele protecţioniste din discursul politic al unora dintre reprezentanţii statelor membre. Pe fondul reducerii ritmului reformelor s-a redus şi încrederea în rolul clasic de ancoră al Comisiei Europene. Multe dintre noile state membre, dependente de economiile vechilor state membre, au constatat, după două decenii de tranziţie, care este efectul strategiilor de dezvoltare al anilor ‘90 bazate pe liberalizare şi integrare accelerată. Etapa post-criză a Uniunii Europene ridică în faţa statelor membre o dublă realitate: contracararea tendinţelor protecţioniste şi promovarea unui nou set de obiective pe care cetăţenii europeni să le accepte, astfel încât reformele să nu stagneze. Opiniile cele mai des întâlnite arată că principalele obiective imediate pentru Uniunea Europeană sunt: regândirea sistemului bancar începând cu ansamblul reglementărilor şi punerea în discuţie a unui nou mix economic cu trimitere la o nouă politică industrială în contextul pieţei unice.

Partidul Naţional Liberal consideră că obiectivul strategic pentru România în parcursul european este adâncirea procesului de integrare simultan cu abordarea naţională a problemelor care privesc dezvoltarea socio-economică durabilă a Uniunii Europene în context global.

Este evident că reformele care vor trebui realizate de către statele membre şi bineînţeles de către România în perioada post-criză vor fi influenţate de modul în care vor funcţiona instituţiile europene şi, la fel de important, de modul în care politicile europene vor fi înţelese, aplicate şi mai ales influenţate de către decidenţii români.

Parlamentul European a căpătat noi responsabilităţi prin Tratatul de la Lisabona, document care a pus bazele unei viziuni complexe asupra dezvoltării UE în special prin statuarea unor evoluţii instituţionale. Creşterea puterii Parlamentului European prin extinderea procedurii de co-decizie îl aduce pe picior de egalitate cu Consiliul European, forul reprezentativ al statelor membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei europene. Creşte, de asemenea, rolul parlamentelor naţionale care se vor pronunţa în legătură cu oportunitatea unor măsuri naţionale invocând principiul subsidiarităţii. Creşterea responsabilităţii parlamentarilor naţionali va fi un argument cu privire la legitimitatea legislaţiei comunitare. Iată de ce, calitatea prestaţiei parlamentelor naţionale este esenţială iar colaborarea strânsă cu guvernele naţionale devine obligatorie pentru promovarea intereselor proprii în context european. În România, însă, Parlamentul României îşi exercită rolul de control parlamentar asupra Guvernului în materia afacerilor europene doar în temeiul Constituţiei, neexistând o lege care să clarifice exact mecanismele prin care instituţia legislativului poate urmări şi amenda activitatea executivului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este esenţial ca Parlamentul României să se aplece cu seriozitate asupra implicaţiilor pe care abordarea pasivă de până acum o poate avea asupra procesului de legiferare la nivel european.

Consiliul European îşi găseşte, în Tratatul de la Lisabona, recunoaşterea fără a primi responsabilităţi noi. Acest for decizional, însă, va avea un preşedinte pentru a permite acomodarea punctelor de vedere dintre nivelul executiv şi cel legislativ. La rândul său Consiliul de miniştrii va beneficia de o viteză de decizie mai ridicată prin introducerea noului tip de vot cu majoritate calificată inclusiv prin extinderea domeniilor de aplicare. Iată de ce, pentru România este necesară o regândire a sistemului de cooperare inter şi intra-instituţională astfel încât prezenţa la reuniunile pregătitoare ale Consiliilor, şi nu numai, să aibă un caracter anticipativ. Creşterea vitezei procesului decizional va fi o realitate la care România va trebui să răspundă prin creşterea rigurozităţii procesului ce coordonare. Pe de altă parte, lecţia ultimilor ani a arătat că nu dubla reprezentare a Românei prin Preşedintele ţării şi Prim Ministru la Consiliul European necesită o clarificare constituţională, ci modul în care fiecare instituţie înţelege să îşi exercite pe plan naţional atribuţiile prezente în legea fundamentală.

Comisia Europeană va avea în continuare rolul de a promova interesul public european. Executivul european a avut în vedere, mai ales în ultimii cinci ani, o agendă a reformelor orientate către creşterea competitivităţii economiei statelor membre în context social. Ca obiectiv strategic pentru mandatul fostei Comisii Europene, Strategia Lisabona s-a aflat la originea Programelor Naţionale de Reformeelaborate de către fiecare dintre statele membre, a căror respectare, însă, a fost un atribut mai mult naţional şi mai puţin o asumare comună. Proiectul următor al Comisiei urmăreşte includerea obiectivelor Lisabona în Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene obţinând astfel un singur document care să includă explicit temele care definesc un model socio-economic ale cărui principii se apropie cel mai mult de nevoia de sustenabilitate sau, mai precis, de echilibrul dintre resurse şi creştere economică pentru dezvoltare. Tratatul de la Lisabona întăreşte poziţia preşedintelui Comisiei dar leagă în acelaşi timp nominalizarea acestuia de rezultatele alegerilor europarlamentare (în viitor). În plus, vocaţia globală a Uniunii Europene va creşte prin înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Nominalizarea preşedintelui şi creşterea puterilor acestuia vor aduce mai multă legitimitate politicilor comunitare şi întărirea vocii unice a instituţiei. Este de aşteptat ca viitoarea CE să aibă de susţinut o partitură dificilă fiind prinsă între priorităţile imediate post-criză ale statelor membre şi nevoia de reforme fără de care UE nu va putea să îşi atingă obiectivul primordial, acela de actor global.

Politicile comunitare au primit, prin Tratatul de la Lisabona, o serie de referinţe noi. Astfel, la cele patru libertăţi fundamentale s-a adăugat cea a circulaţiei cunoaşterii şi inovării ; în cadrul politicii regionale s-a definit conceptul de coeziune teritorială ; schimbările climatice şi energia reprezintă, de asemenea priorităţi dar şi premiere din punct de vedere al prezenţei într-un astfel de document. De asemenea, clarificarea competenţelor Uniunii Europene vis-à-vis de cele ale statelor membre sunt mai bine statuate în virtutea principiilor cooperării loiale, atribuirii, subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În acelaşi timp, pentru fundamentarea politicilor viitoare precum şi în relaţia cu statele membre, Comisia Europeană va trebui să ţină seama de noi prevederi introduse de Tratatul de la Lisabona conform cărora piaţa internă se va baza pe o economie socială de piaţă care să tindă spre ocupare deplină şi progres social. Iată de ce este nevoie de o dezbatere naţională în ceea ce priveşte particularităţile unui model românesc pe care PNL îl integrează conceptului de stat liberal, fără ca această viziune să elimine, ci doar să reorienteze atributele statului social.

În ceea ce priveşte relaţia României, în principal a Guvernului, cu Comisia Europeană rămân multe de făcut atât pe plan intern cât şi bilateral.

Una dintre problemele nerezolvate o reprezintă prezenţa cetăţenilor români în structurile CE. Astăzi, Comisia Europeană are un număr de cca. 30.500 de angajaţi (funcţionari, angajaţi temporari şi contractuali). Pentru România au fost alocate un număr de 698 de locuri (care trebuie ocupate până în anul 2011; în intervalul 2009-2011 se vor recruta cca. 360 de români) dintre care 42 funcţii de şefi de unitate (middle management), 9 de directori şi o poziţie de director general. Deşi la prima vedere ţinta pentru ocuparea a mai mult de jumătate din poziţiile înalte a fost atinsă, din păcate, în prezent numai 12 poziţii de şefi de unitate au fost ocupate (de fapt operaţionale fiind mai puţine) fără a mai discuta despre relevanţa poziţiilor. O strategie excesiv de rezervată ca cea din prezent, nu mai reprezintă o soluţie în contextul în care procesul decizional se va accelera iar în cele peste 1100 de grupuri de lucru ale CE se introduc noi teme de dezbatere. Pentru România prezenţa experţilor români în structurile Comisiei Europene este importantă deoarece aceştia vor contribui la o mai eficientă fundamentare a deciziilor tehnice, prin cunoaşterea specificului românesc, ceea ce va permite reducerea timpului de negociere. Pe de altă parte este necesară o monitorizarea mai atentă a activităţii personalului detaşat din structurile guvernamentale la CE astfel încât să poată fi utilizate rapid datele publice cu privire la evoluţiile iniţiativelor comunitare.

O altă problemă care trebuie clarificată este legată de calitatea procesului de coordonare a afacerilor europene intra şi inter-instituţional la nivel naţional. Pentru România este esenţială buna colaborare între Ministerul Afacerilor Externe şi Departamentul pentru Afaceri Europene pe de o parte, şi între acestea şi Parlamentul României pe de altă parte. Astfel, trebuie depăşită etapa actuală în care pregătirea poziţiilor ţării noastre este doar rezultatul evaluărilor CE şi să se treacă la o nouă etapă în care deciziile naţionale să fie bazate pe studii (de impact) pregătite din timp, şi care să reprezinte baza negocierilor. În acest fel se va depăşi faza de conformare la politicile comunitare şi atingerea obiectivului de convergenţă cu acestea. O astfel de abordare va permite partajarea atribuţiilor în procesul de coordonare între MAE, ca interlocutor de primă instanţă al CE, şi DAE ca şi coordonator cu rol preponderent naţional şi tehnic. În acest context Institutul European din România (aflat în coordonarea DAE) va trebui să devină o structură activă care să permită legătura cu expertiza naţională în vederea fundamentării deciziilor guvernului. Ar fi o eroare dacă, în noul context european, coordonarea afacerilor europene ar rămâne doar o însumare sectorială a opiniilor instituţiilor cu atribuţii în domeniu (în principal ministere).

O temă dificilă rămâne cea a comunicării cu publicul a problematicii europene. Această dificultate, recunoscută de toate statele membre, poate deveni un handicap cu ocazia transpunerii unor elemente de legislaţie comunitară în legislaţia internă. De aceea este important ca dialogul între guvern şi societatea civilă să fie îmbunătăţit. Mai mult, este necesar ca dialogul direct cu structurile europene să fie accentuat pentru o mai bună înţelegere a legislaţiei, a iniţiativelor sau a tendinţelor din politicile comunitare (lipsa de comunicare este relevantă dacă observăm că, judecătorii români au adresat curţii de la Luxemburg până în prezent doar 2 întrebări în scop de clarificare din care una nu a putut fi considerată în această categorie ).

România are nevoie să îşi contureze mai rapid profilul de ţară în context european în funcţie de potenţialul său, de nevoile sale de dezvoltare şi de rolul său politic în zonă.

---

[1] Scopul acestor obiective este, în esenţă pentru anul 2020, ca: cel puţin 95 % dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 4 ani şi vârsta pentru înscrierea obligatorie la şcoala primară ar trebui să beneficieze de educaţie preşcolară, proporţia abandonului şcolar timpuriu din sistemele de educaţie şi formare ar trebui să fie sub 10 %, procentul persoanelor cu vârsta de 15 ani cu competenţe scăzute de citire, matematică şi ştiinţe exacte ar trebui să fie mai mic de 15 %, proporţia persoanelor de 30-34 de ani care frecventează învăţământul terţiar să fie de cel puţin 40 %, în medie cel puţin 15 % dintre adulţi ar trebui să participe la programele de învăţare de-a lungul vieţii.

[2] În România, rata de participare a adulţilor (25-64 de ani) la educaţie şi formare profesională permanentă este de 11 ori mai mică decât nivelul mediu de participare aşteptat de U.E. în 2010, iar progresul înregistrat faţă de 2000 este, de asemenea, nesemnificativ.

[3] În Germania, spre exemplu, părinţilor care aleg să-şi trimită copiii la şcoli private le sunt eligibile pentru exonerări fiscale următoarele: cheltuieli cu cazarea copilului în campus, 30% din taxele şcolare, cheltuieli legate de transport. Deducerea fiscală este de asemenea utilizată pentru cărţi, materiale şi transport în ţări ca Franţa, Grecia, Luxemburg, Belgia, Spania, Italia, Portugalia, Olanda.

[4] Chiar dacă scepticii invocă relativitatea teoriei schimbărilor climatice, comportamentul rămâne valabil aplicând principiul prevenţiei care justifică măsuri economice pentru reducerea supraexploatării resurselor.