Programul PNL. 6. EDUCAŢIA

---

NOTĂ: PROGRAMUL A FOST RETRAS DIN SPAŢIUL INTERNET FĂRĂ SĂ SE ANUNŢE DE CE. Ceea ce urmează trebuie citit cu o oarecare rezervă până ce PNL lămureşte care este problema.

---

Spune-ţi părerea

6. EDUCAŢIA

După reforma demarată între anii 1996-2000 şi care a contribuit la negocierea cu succes a aderării României la Uniunea Europeană, educaţia din România are nevoie de o nouă reformă. Reforma în educaţie trebuie să asigure o evoluţie organică şi deci previzibilă a acestui domeniu şi trebuie privită mai întâi ca investiţie şi abia apoi ca un cost social. Sistemul de învăţământ din România trebuie restructurat pe criteriul calităţii şi în interesul beneficiarilor acestui sistem. Creşterea calităţii se va face pe de o parte prin descentralizarea deciziei în ceea ce priveşte curicula, politica de personal şi finanţarea iar pe de altă parte prin garantarea unui parcurs de carieră pentru cadrele didactice pe toată perioada de activitate în sistem.

Politica educaţională promovată de către PNL pleacă de la faptele existente şi de la evaluările făcute de cetăţeni – cadre didactice, elevi, studenţi, părinţi, beneficiari ai educaţiei, sindicate, organizaţii – şi constă în promovarea unei abordări sistematice, sincronizată cu experienţa şi nevoile ţarii noastre şi cu practicile unor ţări de referinţă.

Axul politicii educaţionale a PNL este garantarea demnităţii cadrului didactic. Valoarea şi demnitateacadrului didactic pot deveni şi în România centrul de coagulare al unei reforme cuprinzătoare şi competente a educaţiei.

Reforma în educaţie promovată de actualul guvern arată, deja, o mare confuzie în însuşirea conceptelor şi o mai mare confuzie în aplicarea măsurilor. Astfel, „descentralizarea” a dus la un centralism tenace şi fără precedent, „învăţământul centrat pe elev şi student” a dus la transformarea acestora în simple anexe ale unei birocraţii voluminoase, învăţământul orientat spre „formarea de competenţe” a dus, datorită îngustimii de concepţie şi măsurilor greşite, la scăderea nivelului de calificare, „reforma curiculară” a dus, din cauza nepriceperii şi politizării, la confuzii costisitoare în organizarea învăţământului şi la ineficienţă, aşa-zisa „întinerire a personalului” a dus, datorită politizării agresive ce se practică, la preluarea funcţiilor de decizie de către persoane incompetente şi necunoscute înainte precum şi la renaşterea categoriei politrucilor, proclamarea importanţei cercetării ştiinţifice a dus, din cauza nepriceperii şi a neglijenţei decidenţilor, la oprirea finanţării etc.

Investiţia în educaţie înseamnă o investiţie în viitor deoarece afirmarea societăţii româneşti într-o lumea modernă, o lume a cunoaşterii, nu este posibilă fără o educaţie de calitate. De aceea, sistemul educaţional, ca şi cel al sănătăţii, reprezintă spaţiul public unde interesul public se suprapune, mai pregnant decât în orice altă activitate, peste cel individual. Deficienţele actuale din sistemul educaţional sunt recunoscute atât de profesori cât şi de părinţi şi elevi şi trebuie spus că problema educaţiei nu va fi rezolvată doar prin finanţări suplimentare de la bugetul statului ori prin instituirea de reguli mai severe aplicate de la nivelul central sau local. Deficienţele sistemului educaţional s-au transformat, în timp, în deficite cronice: în primul rând deficitul în ceea ce priveşte resursa umană (cel mai elocvent exemplu fiind creşterea numărului de profesorilor suplinitori care a ajuns, înainte de marile concedieri din sistem, la aproape un sfert din totalul personalului didactic), deficitele care privesc infrastructura şcolară (de la disparităţile majore în ceea ce priveşte dotarea până la accesul elevilor la şcoală), dezechilibrul curicular în ceea ce priveşte atingerea obiectivului educaţional de formare a competenţelor, deficitele administrative create prin supra-centralizarea deciziei etc.

Centrarea procesului educativ pe beneficiar are drept semnificaţie asigurarea finanţării elevului şi nu a instituţiei şcolare.

Finanţarea de bază se va acorda tuturor şcolilor, publice şi private, dacă acestea sunt acreditate şi se supun evaluării periodice realizată de instituţiile publice autorizate. Astfel, va conta calitatea educaţiei mai mult decât tipul furnizorului acesteia. Punând puterea de decizie în mâna beneficiarului, care va fi purtătorul finanţării, instituţiile de învăţământ vor fi supuse unor constrâgeri bugetare tari şi deci forţate la creşterea calităţii procesului educaţional. Alături de schimbarea filosofiei de finanţare de bază, îmbunătăţirea calităţii actului educaţional poate fi sprijinit prin pârghii fiscale de tipul creditului fiscal sau deducerilor fiscale pentru investiţiile private în infrastructura de învăţământ ori pentru acordarea de burse.

Modernizarea infrastructurii sistemului de învăţământ trebuie însoţită de prioritizarea investiţiilor care să urmărescă păstrarea cât mai mult timp a beneficiarilor procesului educativ în contact cu şcoala, flexibilizarea curiculei şi educaţia continuă.

O prioritate rămâne adâncirea reformelor din învăţământul superior, în special în ceea ce priveşte creşterea competitivităţii internaţionale strâns legate de activităţile de cercetare. Va fi nevoie de pornirea unui proces de diferenţiere concentrare a universităţilor cu respectarea principiului autonomiei precum şi de reducere a segmentării cercetării.

Sistemul educaţional Românesc trebuie racordat la cel European în ceea ce priveşte dobândirea de competenţe, păstrându-se în acelaşi timp bunele practici consacrate în şcoala românească precum şi moştenirea culturală.

Educaţia şi formarea joacă un rol esenţial pentru modul în care societatea răspunde provocărilor economice, demografice, tehnologice sau de mediu care se manifestă permanent.

România, împreună cu statele membre ale UE, a fost de acord să continue cooperarea politică în scopul de a respecta cele patru obiective conţinute în „Cadrul strategic european de colaborare în domeniul educaţiei şi formării”[1] adoptat în luna mai 2009: îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei în educaţie şi formare, punerea în practică a învăţării de-a lungul vieţii şi a mobilităţii cursanţilor, promovarea echităţii, a coeziunii sociale şi a cetăţeniei active precum şi stimularea creativităţii şi a inovării, inclusiv a spiritului întreprinzător, la toate nivelurile de educaţie şi de formare. Deşi construcţia şi funcţionarea sistemului educaţional reprezintă atribute naţionale, viitorul României nu poate fi văzut în afara Cadrului european al calificărilor, al Spaţiului european al învăţământului superior şi a celui al cercetării. Totuşi, competiţia dintre sistemele de învăţământ din UE va continua să se manifeste iar România trebuie, chiar în dificilul proces de modernizare a educaţiei, să îşi păstreze acele avantajele competitive pe care încă la mai are.

PNL consideră că decizia politică în cea ce priveşte modernizarea sistemul de învăţământ trebuie să se bazeze pe principiul conform căruia educaţia reprezintă mai întâi o investiţie şi abia apoi un cost social.

Întârzierea reformelor din sistemul educaţional românesc a creat o mare presiune din partea întregii societăţi şi de aceea marea provocare de astăzi este legată de necesitatea simultaneităţii reformelor care să urmărească: descentralizarea administrativă, autonomia financiară, libertatea academică şi răspunderea publică.

În viziunea PNL obiectivul pe care îl urmăreşte reformarea sistemului educaţional este calitatea.

Din punct de vedere al beneficiarilor direcţi, calitatea în educaţie înseamnă ca procesul de învăţământ să asigure la fiecare nivel, competenţele necesare pe care absolvenţii acelui grad de instrucţie să le poată utiliza pentru a-şi fructifica propria competitivitate socială.

Din punct de vedere al interesului public, calitatea semnifică eficienţa utilizării resursei umane şi financiare astfel încât investiţia publică în acest domeniu să crească nivelul de competitivitate a sistemului socio-economic românesc.

Pentru a atinge acest obiectiv sunt necesare:

1. Recunoaşterea valorii şi redarea demnităţii cadrului didactic prin reorganizarea pregătirii pentru profesia de dascăl; asigurarea juridică şi consolidarea socială a autonomiei profesionale a educatorului; aplicarea recunoaşterii salariale a formării continue; fluidizarea mobilităţii personalului didactic; refacerea succesiunii naturale a generaţiilor în posturi didactice şi de cercetare ştiinţifică; sprijinirea, prin politici distincte, a personalului didactic din zonele rurale; refacerea interesului noilor generaţii pentru profesia de cadru didactic; folosirea personalului didactic şi a cercetătorilor ştiinţifici, în afara oricărei discriminări de vârstă, conform valorii profesionale a fiecăruia şi reperelor europene actuale. Acestea vor fi posibile prin garantarea unui parcurs de carieră pentru corpul profesoral prin coroborarea legislaţiei specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul asigurării predictibilităţii pe parcursul activităţii profesorilor. Această necesitate este primul pas pentru păstrarea profesorilor performanţi în şcoli şi repoziţionarea socială a acestora;

2. Asigurarea egalităţii de şanse şi modernizarea adecvată a infrastructurii sistemului educaţional.Egalitatea de şanse reprezintă o prioritate şi de aceea trebuie eliminat decalajul care diferenţiază în mod dramatic mediul rural de cel urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educaţie specifică pentru copiii cu nevoi de educaţie speciale; o necesitate specială este şi flexibilizarea curiculei în scopul asigurării de noi oportunităţi pentru elevii supradotaţi. În ceea ce priveşte infrastructura este nevoie de modernizare pentru asigurarea compatibilităţii între noile informaţii şi mijloacele de transmitere a acestora. Deşi problema infrastructurii de bază a şcolii rămâne o prioritate publică, scopul final este acela de a aduce şi păstra elevii cât mai mult timp în contact cu şcoala şi noile cunoştinţe;

3. Educaţia ca premisă a dezvoltării prin extinderea serviciilor educaţionale; sporirea suporturilor societăţii pentru educaţie; relansarea educaţiei pentru valori morale, civice, estetice; sporirea impactului educaţiei în economie, administraţie, cultură.

4. O societate a învăţării prin conceperea şi organizarea şcolarizării, studiilor, educaţiei, a formării continue ca sistem de cuprindere pe scară mare a populaţiei în forme şi niveluri diversificate de învăţare; dezvoltarea structurii didactice corespunzătoare; aplicarea unei educaţii timpurii la nivelul experienţei internaţionale; aplicarea unei noi politici a tineretului; aplicarea unei politici a sportului sincronizată cu secolul actual. Un element esenţial pentru dezvoltarea durabilă a societăţii va fieducaţia permanentă, ca program prioritar de educaţie a adulţilor pe toată durata vieţii[2]. Un astfel de program prioritar ar permite continuarea unei activităţi remunerate şi productive din punct de vedere economic de către persoanele de vârsta medie, fapt ce ar îmbunătăţi şi raportul actual, total nefavorabil, dintre numărul salariaţilor si cel al pensionarilor. Stimularea programelor de educaţie permanentă va avea în vedere deduceri fiscale aplicate mediului de afaceri pentru investiţiile în programele de formare a resurselor umane, precum şi introducerea de programe obligatorii de formare a personalului în instituţiile publice;

5. Funcţionarea pe principiul subsidiarităţii. Efectuarea descentralizărilor chibzuite şi reale; profilarea autonomiei instituţionale a şcolilor, a liceelor şi consolidarea autonomiei universităţilor, conform practicilor europene; extinderea posibilităţilor de iniţiativă şi de decizie la fiecare nivel; crearea cadrului răspunderii pentru performanţe conform practicilor din sistemele subsidiarităţii.

6. Acestea vor fi posibile prin:

• descentralizarea curiculei, prin existenţa în planul de învăţământ a unui fond de timp aflat la dispoziţia consiliului de administraţiei al fiecărei şcoli, care va decide alocarea acestuia în conformitate cu cerinţele şi nevoile specifice, particulare, ale elevilor din şcoala respectivă; în acest context se urmăreşte şi descongestionarea planurilor de învăţământ;
• descentralizarea finanţării, care va intra şi în responsabilitatea autorităţilor locale, în special în privinţa investiţiilor şi dotărilor în materie de infrastructură şcolară. Asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei unităţi şcolare înseamnă ca şcolile să fie conduse prin instituţia consiliului de administraţie, în care membrii vor fi părinţii precum şi persoane cu bună reputaţie, cu experienţă în domeniul educaţional, finanţatori – publici şi privaţi – ai activităţilor şcolare. Instituţiile şcolare vor putea să-şi construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare să fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către infrastructura şcolară, în funcţie de cerinţele specifice;
• descentralizarea politicii de personal, ceea ce înseamnă că angajarea cadrelor didactice se va decide la nivelul fiecărei şcoli, prin deciziile consiliului de administraţie cu privire la concursuri, evaluarea şi salarizarea personalului. Aceasta include şi descentralizarea conducerii activităţii şcolare, de către directori care încheie contracte de performanţă şi de management cu autorităţile locale şi consiliul de administraţie al şcolii. Angajarea sau concedierea profesorilor, desemnarea directorilor nu trebuie să reclame implicarea primarului, ca autoritate politică locală – sau a inspectorului general – ca autoritate statală centrală. Autonomia decizională impune libertatea de alegere şi responsabilizarea şcolilor în actul educativ. O autonomie reală – decizională şi financiară – reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate. Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor;

7. Învăţământ centrat pe cel ce învaţă prin reforma curiculară corespunzătoare competiţiilor de pe pieţele în curs de globalizare; mecanisme avansate de feedback educaţional; individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, studenţi, cursanţi prin sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de rute de pregătire; reorganizarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi formare profesională şi cetăţenească; reorganizarea educaţiei pentru valori; modernizarea şi stabilizarea sistemului de examene naţionale. De asemenea, este nevoie de creşterea competiţiei între furnizorii de educaţie indiferent de forma lor de proprietate prin asigurarea finanţării elevului şi nu a instituţiei şcolare. Finanţarea de bază pentru învăţământul preşcolar şi învăţământul obligatoriu se va acorda tuturor şcolilor, publice şi private, dacă acestea sunt acreditate şi se supun evaluării periodice realizată de Ministerul Educaţiei. Astfel, prin transferul elevilor de la o şcoală la alta se vor transfera şi resursele financiare alocate educaţiei sale, ceea ce justifică ideea conform căreia: calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia. Principiul finanţării elevului va naşte o piaţă deschisă a serviciilor educaţionale iar dacă părinţii sunt nemulţumiţi de anumite şcoli, ei îşi pot muta copiii la altă instituţie şcolară iar odată cu transferarea elevului, va avea loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, stimulând creşterea calităţii serviciilor educaţionale. Numai astfel, şcolile pot concura, pot rămâne pe piaţă şi se pot dezvolta. Principiul finanţării elevului este un alt instrument care contribuie la creşterea autonomiei financiare şi a libertăţii instituţionale ale organismelor şcolare şi încurajează diversitatea pe piaţa educaţiei.

8. Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele direcţionate către finanţarea unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse şcolare. Statul mai poate avea un rol esenţial pentru îmbunătăţirea situaţiei învăţământului, în afara descentralizării, prin stimularea participării private voluntare la finanţarea educaţiei, mai precis prin nefiscalizarea acestor sume. Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a fondurilor alocate în acest scop respectiv pentru acoperirea diferitelor cheltuieli generate de educaţia copiilor[3];

9. Utilizarea infrastructurii erei digitale prin corelarea infrastructurii cu nivelurile competitive de pregătire şi de calificare; racordarea la tehnologii, pedagogii şi metodici educaţionale cu randament; transformarea ameliorării infrastructurii în parte a programelor performante ale administraţiilor şcolare şi universitare, locale, regionale şi centrale;

10. Îmbunătăţirea tehnologiilor utilizate în activităţile socio-economice prin cercetare ştiinţifică.Reorientarea cercetării ştiinţifice spre un impact sporit în tehnologie, economie, administraţie, cultură; profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă; stimularea juridică şi financiară a inovaţiei; măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale; legarea cercetării ştiinţifice cu nevoile de tehnologii – de exploatare, de producţie, de organizare, de formare etc. – din societate;

11. Un sistem acordat la nevoile societăţii prin evaluarea permanentă a componentelor sistemului de educaţie, şi a rezultatelor sale din punctul de vedere al utilităţii sociale, al performanţelor şi al raţionalităţii educaţionale; încheierea macroorganizării într-un sistem competitiv în condiţiile erei globalizării; organizarea analizei specializate continue a educaţiei din ţară şi a dezbaterii publice asupra măsurilor de interes general;

12. Competitivitate prin cooperare internaţională prin punerea organizărilor din învăţământ sub exigenţa randamentului şi a performanţei competitive; expansiunea formelor avansate de cooperare internaţională (joint curriculum, joint research units etc.) în serviciul sporirii competitivităţii sistemului educativ autohton; schimbarea prezentării internaţionale a învăţământului din ţară; etalarea valorilor proprii competitive în context internaţional;

13. Educaţia europeană. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, învăţământului românesc îi revine şi sarcina de a promova valorile culturale europene, în unitatea şi diversitatea lor, fără a neglija specificul naţional, identitatea culturală românească. Un pas important îl reprezintă cursul de limba, cultura şi civilizaţie românească în Europa, demarat în anul 2007, având şi obiectivul promovării identităţii culturale româneşti în spaţiul european. Un alt obiectiv al educaţiei europene urmăreşte stimularea competenţelor în tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, la toate ciclurile şcolare;

În ceea ce priveşte învăţământul superior obiectivul care urmăreşte creşterea calităţii se traduce prin adaptarea la piaţa muncii, deschiderea către excelenţă şi consolidarea cercetării.

În viziunea PNL universitatea trebuie să îmbine caracterul antreprenorial cu priorităţi de cercetare. Autonomia financiară şi libertatea decizională de la nivelul universitar va trebui să transforme instituţiile de învăţământ universitar într-un întreprinzător pe o piaţă lărgită, a serviciilor educaţionale, de training şi de cercetare ştiinţifică. Pe de altă parte obiectivul îmbunătăţirii calitative se poate atinge în contextul creşterii reputaţiei absolvenţilor şi a vizibilităţii rezultatelor cercetării. În acest context, se impune un răspuns particularizat al României la Procesul Bolognia care să permită o adaptare mai eficientă a absolvenţilor la piaţa muncii dar şi la necesităţile unei societăţi a cunoaşterii. Modernizarea învăţământului superior şi a cercetării implică:

14. Întărirea autonomiei universitare, în ceea ce priveşte definirea diferenţiată a programelor de studii, eliminând principiul unificator prin care finanţarea se face pe un număr de studenţi. Finanţarea trebuie să urmărească relevanţa domeniului şi nu doar numărul participanţilor la programul de studii. Astfel, profesorii pot lucra mai eficient cu studenţii cu efecte benefice asupra pregătirii acestora. De asemenea finanţarea multianuală a programelor de studii este esenţială pentru asigurarea continuităţii programelor de studii (astăzi, din cauza sistemului de finanţare, pierderea unui număr de studenţi duce la stoparea programului de studii). Promovarea măsurilor de intrare şi rămânere în sistem prin întărirea suportului financiar pentru cercetătorii debutanţi şi doctoranzi;

15. Constituirea cadrului naţional al calificărilor, pentru creşterea compatibilităţii cu sistemele de educaţie din statele membre în ceea ce priveşte cunoştinţele, abilităţile şi competenţele; acesta va permite intensificarea mobilităţii. Cadrul naţional al calificărilor este o componentă care trebuie văzută ca o contribuţie a cadrului european cu efecte pozitive asupra liberei circulaţii a persoanelor şi a cunoaşterii;

16. Diferenţierea şi concentrarea universităţilor cu respectarea principiului autonomiei în scopul alocării eficiente a resurselor şi pe baza aplicării criteriilor de calitate aferente activităţii didactice şi de cercetare;

17. Promovarea culturii antreprenoriatului, prin stimularea iniţiativelor care privesc atât promovarea propriilor produse intelectuale cât şi elemente ale transferului tehnologic;

18. Creşterea calităţii activităţii de cercetare prin eliminarea fragmentării acesteia, regândirea sistemului de evaluare a granturilor de cercetare, transparenţa utilizării fondurilor. Pe de altă parte, este necesară stabilirea priorităţilor naţionale de cercetare în interiorul Programelor cadru ale UE dar şi corelarea cu priorităţile CE exprimate prin documentele elaborate de către structura specializată Joint Research Center. Stimularea procesului de “brain regain” în universităţi şi centre de cercetări. Stabilirea de facilităţi fiscale substanţiale pentru firmele care investesc în programele prioritare de cercetare naţionale şi europene.

În ceea ce priveşte domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării (CDI) este evident că în perioada 2005-2008 acest domeniu a trecut dintr-o stare de criză a resurselor şi rezultatelor într-o stare de relansare şi creştere cantitativă şi calitativă a acestora, iar începând din 2009 într-o nouă stare de criză a resurselor şi rezultatelor. Fără o susţinere cantitativă nu poate fi asigurată o accentuare a evoluţiei calitative, angrenarea profundă a cercetării româneşti în Aria Europeană a Cercetării şi în procesul de internaţionalizare a ştiinţei. Deşi la nivel european s-a accentuat interesul pentru latura inovativă a produselor şi serviciilor, acest aspect , practic, nu se regăseşte în politicile publice referitoare la CDI. Mai mult, implicarea firmelor în activităţi de cercetare este sistematic descurajată nu doar prin stoparea cofinanţărilor dar şi prin reducerea marjei de manevră a institutelor de cercetare în ceea ce priveşte implicarea în proiecte comune.

În acest context PNL consideră că obiectivele generale de creştere a competitivităţii activităţilor de CDI sunt în pericol de a fi definitiv ratate, având în vedere că orice an de stagnare în domeniul cercetării reprezintă o creştere a decalajelor cu 3-5 ani faţă de statele care nu reduc finanţarea.

În viziunea PNL obiectivele activităţii de CDI rămân:

19. Creşterea capacităţii şi a competitivităţii sistemului CDI peste media noilor state membre UE prin:

Dezvoltarea resurselor umane din domeniul CDI prin programe de stimulare a formării şi dezvoltării carierelor ştiinţifice şi a colectivelor de cercetare de înaltă performanţă având ca ţintă triplarea numărului cercetătorilor şi creşterea ponderii doctorilor şi doctoranzilor până la peste 50% din numărul cercetătorilor până în anul 2013;

Atragerea tinerilor către cercetare, asigurarea unor cariere de succes în ţară prin cooperare cu echipe de vârf din lume, atragerea tinerilor către studii doctorale, în principal către doctoratul cu frecventă, se va realiza prin acordarea de granturi pentru proiecte de cercetare doctorală, stagii post-doctorat, prin burse doctorale, prin programe de tip „brain gain”, inclusiv pentru revenirea în ţară a cercetătorilor tineri de valoare ;

Dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare în unităţile şi instituţiile componente ale sistemului naţional de cercetare, condiţie esenţiala pentru creşterea calităţii activităţii de cercetare ;

Promovarea şi stimularea drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru aceasta entităţile de cercetare din România vor fi sprijinite în protejarea proprietăţii intelectuale şi valorizarea rezultatelor cercetării obţinute din fonduri publice.

20. Stimularea generală a activităţilor CDI desfăşurate de agenţii economici în parteneriat cu unităţile şi instituţiile de CD peste media noilor state membre UE prin:

Buna utilizare a infrastructurilor, prin stimularea accesului la infrastructurile publice, prin realizarea şi operarea de infrastructuri de cercetare în parteneriat public privat sau parteneriat internaţional;

Stimularea generală a activităţilor CDI desfăşurate de agenţii economici, prin dezvoltarea schemelor de acordare a ajutoarelor de stat pentru realizarea acestor activităţi în parteneriat cu unităţile şi instituţiile de CD.

Intensificarea promovarării sistematice a culturii de inovare prin evenimente şi publicaţii promoţionale, campanii de promovare prin mass-media, târguri, expoziţii etc.

21. Creşterea resurselor financiare publice şi private alocate cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării;

22. Întărirea capacităţii instituţionale pentru formularea, fundamentarea şi implementarea de politici, pentru managementul programelor şi proiectelor, pentru valorizarea rezultatelor CDI;

23. Creşterea gradului de internaţionalizare a activităţilor de CDI în România în conformitate cu strategia Lisabona şi principiile Ariei Europene a Cercetarii prin :

Promovarea şi dezvoltarea centrelor şi a reţelelor de excelenţă ştiinţifică şi tehnologică în domeniile considerate prioritare astfel încât, până în 2013, să fie recunoscute şi integrate în parteneriate şi programe internaţionale reprezentative cel puţin o reţea pentru fiecare domeniu de referinţă şi cel puţin o platformă integrată pentru fiecare reţea de centre de cercetare de înaltă performanţă ;

Consolidarea Ariei Româneşti a Cercetării prin realizarea şi întărirea parteneriatului şi colaborării unităţilor şi entităţilor CDI prin finanţarea de programe şi proiecte dar şi reforma instituţională a unităţilor şi entităţilor CDI care fac parte din sistemul public al cercetării. Universităţile vor fi încurajate şi sprijinite să se transforme în universităţi antreprenoriale, care să permită un transfer direct şi eficient de cunoştinţe practice studenţilor, dar şi pentru construirea şi operarea de infrastructuri de cercetare, în scopul dezvoltării capacităţii naţionale de producere, asimilare şi difuzare a tehnologiilor avansate.

Pentru atingerea acestor obiective este necesar ca politicile publice în domeniu să fie caracterizate prin transparenţă în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor publice şi asigurarea criteriilor de performanţă în selectarea proiectelor precum, şi evaluarea permanentă a utilităţii rezultatelor cercetărilor finanţate din fonduri publice.