Prin martie de dinainte de revoluţie, Ion Iliescu îşi asuma o scrisoare anti-ceauşistă. Recunosc că, în cea mai mare parte a ei, nu poţi sesiza diferenţa de 20 de ani... poate doar acel limbaj de lemn care acum a fost înlocuit cu un alt limbaj de lemn. Îşi mai asumă astăzi cineva rolul de atunci jucat de dl. Ion Iliescu? Avem un Ion Iliescu al anului 2010?
(sursa: http://interbelic.metropotam.ro/Timisoreana-Povestea-merge-mai-departe/2009/07/art0277552097-Timisoreana-iti-propune-inca-trei-locuri-de-care-sa-ti-amintesti-Arcul-de-Triumf-Palatul-Cotroceni-s/)
Către toţi membrii Partidului Comunist Român!
Către toţi cetăţenii României!
Stimaţi tovarăşi,
Dragi concetăţeni!
Către toţi cetăţenii României!
Stimaţi tovarăşi,
Dragi concetăţeni!
Ţara noastră se află într-o profundă criză – politică, economică, socială şi morală – ale cărei consecinţe se repercutează asupra vieţii tuturor straturilor populaţiei, prin mizerie economică, degradare morală şi corupţie generalizată.
Nicicând, economia ţării nu s-a aflat – în condiţii de pace – într-o situaţie mai precară, în ciuda potenţialului crescut şi a resurselor antrenate în circuitul economic. O conducere incompetentă şi iresponsabilă, orbită de setea de putere, a reuşit să provoace un haos total în economie, pe care nu-l mai poate stăpâni.
Unităţile de producţie se zbat în greutăţi imense, generate de planuri nerealiste, umflate artificial, fără acoperire în balanţe materiale, în ciuda asigurărilor repetate, an de an, că “sunt asigurate toate condiţiile materiale pentru realizarea integrală a sarcinilor de plan”. De fapt, şi conducerea centrală este conştientă de lipsa bazei materiale, atunci când proclamă prioritatea care trebuie acordată exportului. De ce e nevoie de priorităţi, dacă sunt asigurate condiţii pentru toate prevederile de plan? Această prioritate devine pretext şi motivaţie pentru neonorarea contractelor interne, care provoacă reacţii în lanţ în întreaga economie. Pe de o parte se proclamă intangibilitatea prevederilor de plan – care are forţă de lege –, dar, pe de altă parte, sistematic apar “indicaţii” suplimentare, care ignoră şi modifică prevederile planului.
Proiecte ambiţioase de investiţii, lipsite de fundamentare economică, angrenând imense cheltuieli financiare şi materiale, promovate doar pe baza “indicaţiilor” şefului partidului şi statului – expresii ale unor capricii de megaloman – constituie o grea povară pentru economie.
Amestecul continuu, necalificat şi arbitrariu al conducerii politice în treburile curente ale economiei – care peste tot şi dintotdeauna şi-a dovedit ineficienţa – este sursa principală a dereglărilor, debandadei şi anarhiei care domneşte în economia naţională.
Vorbăria despre “noul mecanism economic”, despre rolul pârghiilor economice, despre “autonomia” unităţilor, despre “autoconducere, autoorganizare, autogestiune” este fără acoperire. În economie domneşte arbitrariul total al unei conduceri rigide, excesiv centralizate şi incompetente. Dar consecinţele le suportă producătorii – oamenii muncii din toate sectoarele economice –, al căror nivel de trai este în continuă înrăutăţire. Nici cuceriri fundamentale – ca ziua de muncă de opt ore şi repausul duminical – nu mai sunt respectate.
Agricultura, care a adus în cursul anilor şi aduce şi azi o contribuţie majoră la realizarea acumulărilor şi susţinerea programelor de dezvoltare economică, a suferit cel mai mult din cauza incompetenţei şi amestecului abuziv al conducerii politice, a încălcării autonomiei unităţilor, a democraţiei interne a cooperativelor. Metodele cazone, administrative de planificare şi tutelare a activităţii unităţilor agricole, subminarea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din agricultură, tracasarea continuă a micilor producători au avut şi au efecte păgubitoare asupra producţiei agricole. Măsluirea cifrelor privind producţiile agricole nu poate acoperi o realitate amară.
De altfel, este ridicolă trâmbiţarea unor cifre umflate de producţie, în timp ce piaţa este tot mai defectuos asigurată cu produse agroalimentare. Nicicând, populaţia nu a cunoscut o mai proastă aprovizionare, ca în ultimii ani – lipsesc sistematic de pe piaţă produse alimentare de bază –, cozile interminabile, la care cetăţenii sunt obligaţi zilnic să piardă ore întregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic, trist şi exasperant al realităţii româneşti.
La situaţia precară a aprovizionării cu alimente, se adaugă lipsa cronică de pe piaţă a unor produse industriale de strictă necesitate (inclusiv săpun şi detergenţi), lipsa căldurii şi energiei electrice, greutăţile imense cu transportul, ca şi aspectul total necivilizat al mijloacelor de transport, deteriorarea flagrantă a asistenţei medicale şi lipsa din farmacii a unor medicamente de bază. Mizeria materială, subalimentaţia, lipsa de căldură, tracasările continue la care sunt supuşi cetăţenii se oglindesc în înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea mortalităţii generale şi a celei infantile.
Deşi, în mod demagogic, se vorbeşte de menţinerea nivelului preţurilor, sau chiar scăderea lor, în realitate are loc o continuă scumpire a vieţii – creşterea preţurilor, a serviciilor, a diverselor obligaţii băneşti la care sunt supuşi cetăţenii. Penuria de mărfuri a generat o amplă piaţă paralelă, subterană, cu preţuri fabuloase; sistematic, de pe piaţă dispar produse ieftine şi apar altele mai scumpe. Climatul social cunoaşte o gravă deteriorare; se extind fenomenele de corupţie ale căror consecinţe se abat tot asupra cetăţeanului de rând. Nimic nu se mai poate obţine sau rezolva în mod normal, fără protecţii, “pile”, bacşiş (nici în comerţ, nici în servicii, nici în unităţile administraţiei de stat sau de gospodărie comunală, nici chiar în cele de asistenţă medicală sau de învăţământ).
Cetăţeanul este supus unor umiliri permanente. Indiferenţa faţă de problemele şi interesele publicului a devenit o trăsătură generală în activitatea tuturor instituţiilor, create pentru a sluji cetăţeanul. Este unul din simptomele degenerării sistemului, ale incompetenţei şi iresponsabilităţii unei conduceri infatuate şi mărginite, înstrăinată de popor – şi care poartă întreaga răspundere pentru situaţia grea în care se zbate ţara.
În orice regim, cât de cât democratic, un guvern care nu e capabil să asigure condiţii minime de existenţă cetăţenilor este obligat să-şi dea demisia. Numai că, la noi, conducerea politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui!
În fond, integral responsabil pentru toate greutăţile prin care trece ţara, pentru privaţiunile şi umilirile la care este supus un întreg popor este Nicolae Ceauşescu – care şi-a asumat răspunderea de a fi unicul deţinător al puterii şi de a decide de unul singur în toate problemele – iar, alături de el, camarila de lachei servili care îl înconjoară şi îl susţin în toate.
El se face vinovat în primul rând în faţa partidului, pe care l-a anihilat ca forţă politică şi l-a compromis în faţa poporului. Uzurpind puterea în partid şi în stat, el s-a substituit atât organelor statutare ale partidului, cât şi celor constituţionale ale statului, instaurând un regim de dictatură personală – specific sistemelor politice despotice, autoritare, totalitare, care nu au nimic comun cu socialismul, pe care Ceauşescu pretinde că l-ar sluji. Fenomene care au fost criticate cu 20 de ani în urmă, puse pe seama abuzului de putere al vechii conduceri, nu numai că se perpetuează, dar au căpătat dimensiuni şi înfăţişări monstruoase.
Cultul personalităţii a căpătat forme de-a dreptul caricaturale, care lezează prestigiul ţării, dar, mai ales, a devenit o plagă în viaţa societăţii, expresia cea mai flagrantă a abuzului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte şi corupte, care şi-a pierdut total simţul măsurii, al proporţiilor şi al ridicolului. Adulările şi osanalele cele mai dezgustătoare, pe care le clamează cei din jur şi cu care sunt inundate mijloacele de informare, au devenit obsedante, obositoare, jenante. Cultul personalităţii – ca practică politică – este în esenţa sa retrograd, reacţionar, antipopular şi deci antisocialist! Este, totodată, o abdicare totală de la principiile de partid, de la normele etice, pe care de altminteri le proclamă cu candoare şi cu impertinenţă Nicolae Ceauşescu. Ce au în comun Ceauşescu şi familia sa cu trăsăturile şi fizionomia morală creionate în codul de comportare al comunistului – modestie, decenţă, simplitate, bun-simţ, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului etc., etc.?
Ceauşescu confundă partidul cu propria sa familie, interesele de partid cu cele de clan, devotamentul faţă de cauza partidului cu devotamentul personal, docilitatea şi servilismul celor din jur faţă de el şi de familia sa. El tratează ţara ca pe o feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie. Partidul Comunist Român a fost transformat de Ceauşescu într-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia îi rezervă principala misiune – cultul şefului!
Norme nescrise, dar respectate în trecut în viaţa de partid – ca inadmisibilitatea includerii în acelaşi organ de conducere a unor rude apropiate (soţ, soţie, fraţi şi surori, părinţi şi copii) – au fost total nesocotite de Ceauşescu. Soţia sa – Elena – o semianalfabetă notorie, care citeşte cu dificultate chiar şi texte scrise de alţii, pentru că singură nu este capabilă – a devenit a doua personalitate în partid şi în stat, care se amestecă şi decide în probleme vitale. Însuşindu-şi abuziv titluri ştiinţifice şi academice – pentru care are o slăbiciune maladivă – pretinzând să i se atribuie (verbal) calităţi de savant pe care nu le are şi în care nimeni nu crede, Elena Ceauşescu provoacă, prin prezenţa şi intervenţiile ei iresponsabile, daune imense ştiinţei, culturii şi învăţământului, care şi aşa se află într-un declin evident.
Impostura şi parvenitismul sunt trăsăturile morale definitorii ale soţilor Ceauşescu, care se reflectă în întregul lor comportament, în aroganţa prostească cu care îşi afişează poziţia dominantă, în dispreţul şi suspiciunea faţă de toţi cei din jur, faţă de specialişti şi intelectuali, în general, în indiferenţa şi lipsa de sensibilitate faţă de suferinţele poporului, în cheltuielile sfidătoare cu construcţii şi amenajări speciale, puse exclusiv la dispoziţia clanului (începând cu aşa-zisele reşedinţe prezidenţiale din judeţe, case de odihnă şi de vânătoare în toate zonele şi terminând cu costisitorul complex al aşa-zisei “Case a poporului”!!!), în blănurile scumpe şi îmbrăcămintea luxoasă pe care madam Ceauşescu le expune public, cu stridenţă, într-o veritabilă “paradă a modei”, cu fiecare prilej oficial. Şi aceasta – într-o ţară care se zbate în lipsuri şi nevoi!
Prevederi statutare fundamentale, ca şi cele constituţionale sunt încălcate cu seninătate. Organele colective de partid, începând cu Comitetul Central şi Comitetul său Executiv, au o existenţă pur formală, nefuncţionând ca organe deliberative, fiind chemate doar să aprobe în unanimitate hotărâri şi măsuri dinainte stabilite, fără posibilitatea de a analiza, dezbate, compara diferite variante de soluţii. Guvernul, la rândul său, a devenit o ficţiune, fiind substituit de şeful statului, ale cărui decrete au devenit singurele acte valabile. Aşa-zisele forumuri ale democraţiei socialiste, cu care Ceauşescu se laudă atât de mult – ca expresii supreme ale democraţiei directe – sunt nişte creaţii efemere, mari mitinguri şi spectacole regizate şi dirijate cu stricteţe, destinate să aplaude discursurile stufoase ale “conducătorului iubit” şi să-i cânte osanale. “Alegerea” organelor de partid şi a celor de stat este un act pur formal, dirijat de conducerea centrală, de aparatul de partid şi de securitate, controlate de soţii Ceauşescu. În mod sistematic, încălcând norme elementare de funcţionare a organelor alese, sunt înlăturate persoanele indezirabile, cei care încearcă să emită păreri personale, cei care nu prezintă suficiente garanţii de fidelitate şi docilitate faţă de clanul conducător.
Folosindu-se arbitrariu de aşa-zisul principiu ciuntit al “rotirii” – care nu vizează însă tocmai funcţiile supreme – oameni competenţi şi capabili au fost înlăturaţi sau periferizaţi, fiind preferaţi şi promovaţi în poziţii-cheie nişte indivizi fără personalitate, fără pregătire, opaci, limitaţi intelectual, slugarnici şi docili, dar – în schimb – ticăloşi, lipsiţi de scrupule, răi şi ranchiunoşi cu cei din subordine. Caruselul miniştrilor, ca şi al altor cadre de conducere, a devenit în ultimii ani un spectacol hilar, care demonstrează însă, o dată în plus, uşurinţa şi lipsa de seriozitate cu care se rezolvă problemele de promovare a cadrelor în funcţii de cea mai mare răspundere, precum şi lipsa totală de consideraţie pe care o manifestă soţii Ceauşescu, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori.
În dorinţa de a-şi asigura un control absolut asupra partidului şi a organelor de stat, asupra întregii vieţi sociale, un rol deosebit a fost atribuit organelor de securitate. Din organe de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere. Pentru aceasta a fost creată o reţea specială, dotată cu aparatură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu.
Atmosfera de suspiciune şi neîncredere, de timorare permanentă şi nesiguranţă este caracteristică la toate nivelurile, în primul rând la verigile superioare. Este ceea ce şi urmăreşte clanul Ceauşescu, pentru că aceasta slăbeşte combativitatea, curajul opiniei, spiritul critic al oamenilor, dezvoltând teama, slugărnicia, docilitatea şi ploconirea faţă de şefi – fenomene caracteristice oricăror regimuri despotice, totalitare.
Dar o vorbă populară spune: “Cine seamănă vânt culege furtună”. Regimul Ceauşescu şi reprezentanţii săi au reuşit să piardă complet creditul şi să câştige ura şi dispreţul întregului popor, al tuturor straturilor populaţiei, inclusiv al cadrelor cu munci de răspundere, reduse la simple rotiţe impersonale, într-un angrenaj diabolic antipopular. Izolarea clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală.
Pe plan extern, se ştie bine, a reuşit performanţa de a fi regimul cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceauşescu a avut imprudenţa, la vremea respectivă, să-şi afişeze prietenia.
Se pune o întrebare firească: cum de e posibilă menţinerea acestui regim, nesancţionarea abuzurilor sale flagrante, acceptarea situaţiei tot mai grave a privaţiunilor şi umilinţelor la care e supus poporul întreg. Răspunsul este simplu – datorită fricii! Pentru că, dacă nimic nu funcţionează normal în acest sistem, în schimb mijloacele de control şi represiune se amplifică continuu. În plus, situaţia creată, atât la noi, cât şi în alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o viziune primitivă, cazonă despre socialism, care nu are nimic comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la instaurarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie şi transformarea statului, a puterii politice în factor atotputernic, de comandă, asupra întregii vieţi sociale. Aceasta a permis instaurarea unor regimuri despotice, de dictatură personală nelimitată a şefilor de partid, înăbuşirea oricărei vieţi democratice în partidul de guvernământ şi în stat, înlăturarea oricărui control asupra puterii, compromiţând în ochii maselor ideea de socialism – idee care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare, în care să se garanteze nu numai relaţii sociale mai echitabile, prin îmbinarea armonioasă a intereselor individuale şi de grup cu cele generale, un trai mai bun pentru toţi cetăţenii, condiţii optime pentru dezvoltarea iniţiativelor, pentru afirmarea indivizilor, a capacităţilor creatoare ale tuturor membrilor societăţii.
Viaţa a demonstrat că regimurile despotice, totalitare, sunt falimentare şi că purtătorii lor nu rămân, mai devreme sau mai târziu, nejudecaţi şi nesancţionaţi de istorie, dacă nu de contemporani.
În aproape toate ţările socialiste au loc procese înnoitoare, se desfăşoară ample dezbateri asupra problemelor de fond ale mecanismelor economice şi ale sistemului politic al socialismului, se iau măsuri de eradicare a stalinismului din gândirea şi practica social-politică.
Deşi, într-o scurtă perioadă de timp – în anii 1965-1970 – s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceauşescu străduindu-se să pozeze în susţinător al unor procese înnoitoare, de depăşire a viziunilor dogmatice şi promovare a unor principii democratice în viaţa de partid şi de stat, evoluţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decât un joc abil de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să depăşească modelele cele mai hidoase.
În legătură cu procesele care au loc în unele ţări socialiste, Ceauşescu a declarat că nu pricepe ce se întâmplă, dând de înţeles că ar fi în pericol soarta socialismului… Că nu pricepe – nu e de mirare! Nu pricepe, în primul rând, pentru că, într-adevăr, este depăşit de evenimente, de complexitatea proceselor care au loc în lumea de azi. Pregătirea lui intelectuală nu-i permite o asemenea înţelegere. În al doilea rând, nu pricepe pentru că nu vrea să priceapă, pentru că nu-i convine să priceapă! Nu-i convine să renunţe la viziunile cazone despre socialism, la modelul unei societăţi riguros dirijate şi controlate, pentru că un asemenea model îi oferă numai avantaje. Nu vrea să înţeleagă că trebuie să renunţe la monopolul exclusiv asupra puterii. Ar fi naiv să se creadă că vreodată Ceauşescu şi camarila de lachei care-l înconjoară vor accepta de bunăvoie să renunţe la putere.
Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul în prag şi să i se ceară, să i se impună, să părăsească puterea, să lase curs liber procesului de înnoire şi redresare naţională. Nu mai este timp de pierdut! Menţinerea în continuare a regimului puterii personale a lui Ceauşescu, înseamnă agravarea dezastrului naţional în care ne aflăm deja, amplificarea suferinţelor şi privaţiunilor la care e supus întregul popor.
Se impune o amplă acţiune – unită şi neîntârziată, conjugată şi solidată – a tuturor forţelor patriotice interesate în răsturnarea clicii lui Ceauşescu, care prin practica şi acţiunile sale s-a pus singur în afara legii. După ani de tăcere şi toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular, toleranţă de care acesta a profitat şi profită, a sosit momentul să se dea expresie largă profundelor nemulţumiri ale maselor indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni concertate, hotărâte pentru a determina înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.
Aceasta este în interesul tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, al clasei muncitoare, care resimte direct efectele dificultăţilor economice, al ţărănimii oprimate şi jecmănite, supusă la presiuni şi privaţiuni de tot felul, al intelectualităţii creatoare din toate sectoarele economiei, ştiinţei, culturii şi artei, învăţământului, sănătăţii publice, al publicisticii şi mijloacelor de informare în masă – care cunoaşte un regim aspru, cazon, de control, încorsetare, suspiciune şi umilire – profund ostil creaţiei intelectuale. Este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare şi să nu fie solidare cu poporul din care provin şi pe care trebuie să-l slujească.
Înlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de lachei care-l sprijină este principala îndatorire patriotică a tuturor conştiinţelor lucide, a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi, în primul rând, a comuniştilor veritabili atât din generaţiile mai vechi, cât şi a celor mai tineri, care nu pot să nu se simtă umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu, de batjocorirea idealurilor lor, de înăbuşirea vieţii de partid, de compromiterea partidului în ochii maselor populare, prin transformarea lui din forţă politică de avangardă în apendice inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu.
Aceste sentimente au fost, de altfel, exprimate public de vechi militanţi ai partidului, de reprezentanţi ai intelectualităţii, altor pături şi categorii sociale. Actul de protest al muncitorilor braşoveni nu a fost un accident întâmplător sau acţiunea unor huligani – cum s-a străduit regimul să-l prezinte –, ci o răbufnire firească, justificată a protestului popular, care mocneşte peste tot.
Trebuie înăbuşit sentimentul de frică pe care încearcă să-l întreţină Ceauşescu şi slugile lui, prin amplificarea şi înăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune. Regimul nu va putea, însă, să aresteze întregul popor.
Teamă trebuie să le fie membrilor clanului Ceauşescu şi slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi dispreţul poporului, să simtă cum le fuge pământul de sub picioare, să simtă că se apropie momentul judecăţii drepte a poporului. Aceasta trebuie să o înţeleagă şi slujitorii aparatului de represiune – şi anume că toţi cei care se mai pun în slujba clanului falimentar al lui Ceauşescu, se ridică împotriva intereselor ţării, ale maselor populare şi că nu se vor putea sustrage de răspunderea pe care şi-o asumă, solidar cu stăpânii lor. A sosit ceasul ca să-şi îndeplinească adevărata lor misiune – de apărători ai intereselor populare împotriva celor care, prin intimidare şi teroare, încearcă să-şi apere poziţiile privilegiate, să prelungească agonia unui regim compromis, privaţiunile şi suferinţele poporului.
Tovarăşi! Cetăţeni! Regimul Ceauşescu se află într-o criză ireversibilă, fără ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă socotelile – de partea cui se situează. Nu mai e de aşteptat!
Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu şi de practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol activ în procesul de înnoire al ţării. Altminteri, se va adânci şi mai mult înstrăinarea sa de popor, periferizarea sa totală, ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări socialiste. Numai că la noi acest proces este şi mai grav. Toţi activiştii responsabili trebuie să reflecteze la acest lucru, până nu e prea târziu.
Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.
Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front patriotic, popular, pentru redresarea şi reînnoirea socialistă a ţării. Nuclee de front, deocamdată în forme clandestine, evitând organele de represiune – să se constituie în toatele locurile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să însufleţească acţiunile populare îndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu şi redresarea naţională. Este de înţeles de ce lansăm această chemare din anonimat. Sperăm ca anonimatul nostru să nu dureze mult, să ieşim la confruntare deschisă. Aceasta va depinde de revigorarea mişcării de masă, care trebuie să se declanşeze cât mai curând. La acţiune, stimaţi concetăţeni, pentru a salva ţara de paraziţi şi impostori, pentru a asigura reîntoarcerea ei în rândul ţărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din România trăsăturile sale fireşti, de orânduire populară, şi regimului politic – un caracter cu adevărat democratic.
Jos dictatura! Jos Ceauşescu! Trăiască România Liberă! Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist. martie 1989
(sursa: http://ioniliescu.wordpress.com/lucrari-publicate/martie-1989-%E2%80%93-dupa-20-de-ani-iliescu-scrisoare-anti-ceausescu/)
No comments:
Post a Comment