Am citit acelaşi lucru în mai multe locuri, am ales ceea ce a scris doamna Lect. univ. dr. CARMEN LAZAR - TEORIA GENERALA A DREPTULUI pentru că este exprimat succint.
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Interpretarea%20normelor%20%20juridice.html
La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluţiile la care ele ajung neavând însă aceeaşi forţă şi valoare juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială – obligatorie – şi neoficială. Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.); ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluţionării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este şi autorul normei interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.
Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiţionată de soluţionarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de a soluţiona o speţă concretă. De aceea nici nu avem aici un act distinct. Interpretarea neoficială – doctrinară – nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care îşi exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor ştiinţifice folosite, deci este una pur ştiinţifică. Ea mai poate fi cuprinsă şi în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi. Deşi lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puţin utilă, făcând lumină asupra necesităţii reglementării respective, asupra finalităţii ei. Deşi nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.
(sursa: http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Interpretarea%20normelor%20%20juridice.html)Mai exact, http://www.svedu.ro/curs/idrept_nbaran.pdf
A. INTERPRETAREA OFICIALĂ SAU NEOFICIALĂ I. Interpretarea oficială a. Noţiune – Interpretarea oficială este forma interpretării ce se înfăptuieşte în exercitarea atribuţiilor ce revin organului de stat ce o face potrivit legii. b. Formele interpretării oficiale 1. interpretarea generală sau legală 2. interpretarea autentică 3. interpretarea cauzală 1. Interpretarea generală sau legală este acea formă de interpretare pe care o face normelor de drept puterea legislativă. Forţa juridică a interpretării este superioară celorlate forme de interpretare, ea având puterea actului normativ ce emană de la Parlament. I se spune “generală” pentru că este obligatorie pentru toţii subiecţii de drept la care se referă actul normativ interpretat şi legală pentru că are putere de lege. 2. Interpretarea autentică este interpretarea făcută unui act normativ, ori numai unor dispoziţii din actul normativ respectiv chiar de către organul care a emis acel act (supus interpretării). Dacă organul care interpretează norma de drept dintr-o lege este însuşi Parlamentul, interpretarea făcută este în acelaşi timp şi legală sau generală şi autentică. Forţa juridică a interpretării autentice este cea a legii în cazul în care interpretarea se face de către Parlament sau a actului normativ ce emană de la organul ce-şi interpretează propriul act. 3. Interpretarea cauzală este acea formă a interpretării care se redizează cu prilejul soluţionării de către organele competente a diferitelor cazuri concrete. Are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul soluţionat. Când această formă de interpretare este făcută de instanţele judecătoreşti se numeşte interpretare juridică şi are forţă obligatorie circumscrisă numai la cazul concret soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi ireversibilă. Acesta se exprimă în mod concret în autoritatea de lucru judecat. II. INTERPRETAREA NEOFICIALĂ Este interpretarea ce se dă legii de către doctrină de către avocaţi în pledoariile lor făcute în faţa instanţei. Fiind făcută de persoane (nu de organe de stat) nepurtătoare a unei părţi din puterea de stat (legislativă, executivă, judecătorească) interpretarea neoficială nu are forţă juridică obligatorie însuşirea sau respingerea ei fiind lăsate la latitudinea organului investit cu soluţionarea cauzei.
(sursa: http://www.svedu.ro/curs/idrept_nbaran.pdf)
Preşedintele poate interpreta legile numai cel mult în mod neoficial. El îşi poate spune părerea fără ca părerea sa să fie şi un punct de vedere legal oficial. Parlamentul este însă cel mai înalt for care poate să ofere o interpretare oficială a legii, interpretare care are şi putere de lege. În concluzie, nu preşedintele trebuie să spună Parlamentului ce trebuie să facă, ci Parlamentul comunică preşedintelui înţelesul legii. Preşedintele nu poate să o ţină pe a lui şi să spună că înţelege altfel legea sau Constituţia de cum spune Parlamentul.
No comments:
Post a Comment