Viaţa este ciclică. Dacă nu ne amintim unde au dus căile trecutului, vom merge mereu şi mereu pe aceleaşi căi greşite. Cuba mijlocului de secol XX a trăit aceleaşi probleme de astăzi ale României. Poate ar trebui să deschidem larg ochii la trecut pentru a nu cădea în aceleaşi capcane în viitor.
Prezint deci, într-un mini-serial, un discurs al lui Fidel Castro cu subiectul CAPITALUL PRIVAT STRĂIN NU SLUJEŞTE NICIODATĂ BINELE ŢĂRII ÎN CARE ESTE INVESTIT. Cuvântarea a fost rostită de Fidel Castro la 24 februarie 1960 în faţa conducătorilor organizaţiilor muncitoreşti. Textul l-am găsit într-o culegere de texte, "Fidel Castro - Cuvîntări Alese", Editura Politică, Bucureşti, 1961.
Episodul trecut:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a treia parte
Măsuri împotriva şomajului
Cuvântul "şomaj" este un cuvânt îngrozitor. El înseamnă că un om care trăieşte în societate — iar noi trăim în societate, deoarece oamenii nu trăiesc izolaţi unul de celalalt, ci formând o naţiune, un popor, trăiesc pentru a se ajuta unul pe celalalt —, deci cuvântul "şomer" înseamnă că un om care trăieşte în societate nu are mijloace de existenţă şi este nevoit să trăiască pe socoteala cuiva. Este o necesitate tristă şi înfiorătoare. Acest om trebuie fie să înceteze de a mai trai, fie să trăiască aşa cum se trăia mai înainte în Cuba, aşa cum trăiau şi mai continuă încă să trăiască mulţi în Cuba, să trăiască pur şi simplu printr-o minune.
Dar ce măsuri au luat împotriva acestui rău, ce remediu au găsit împotriva lui acei oameni prea inteligenţi care azi se ridică împotriva revoluţiei, ce anume au făcut ei ca să reducă numărul şomerilor — consecinţă a modului de viaţa ce a domnit în ţara noastră timp de 50 de ani şi pe care revoluţia l-a moştenit când a venit la putere? Aceasta cifră este însă şi o mărturie în favoarea noastră. De pe acum putem să opunem acestei cifre numărul oamenilor cărora le-am dat de lucru; prin urmare, putem să demonstram în mod incontestabil succesele pe care le-am dobândit în lupta împotriva şomajului, succese pe care guvernul revoluţionar le-a obţinut într-un singur an. Posedam deja cifre care dovedesc în mod incontestabil justeţea cauzei noastre, cauza care îşi propune drept scop lichidarea îngrozitoarei moşteniri ce ne-a fost lăsată.
Iată datele statistice — mai mult sau mai puţin precise — referitoare la numărul şomerilor existenţi în ianuarie 1959, adică în momentul când revoluţia a venit la putere. Ne referim la şomerii totali şi la şomerii parţiali, adică la oamenii care lucrau 20 sau 30 de ore pe săptămâna. În acel moment existau în ţară 661.000 de şomeri, dintre care 371.000 şomeri totali.
Aşadar, insula noastră, atât de bogată în resurse naturale, nu putea să asigure nici un fel de muncă unui număr de 371.000 de oameni, în timp ce vaste întinderi de pământ stăteau la noi nefolosite, utilizarea lor nefiind îngăduită celor ce voiau sa le lucreze.
Cu alte cuvinte, revoluţia s-a văzut în faţa unei sarcini dificile. Avea în faţa ei o ţară slab dezvoltată, cu rezervele valutare epuizate, cu o mulţime de datorii şi angajamente neîndeplinite, casele asigurărilor sociale în pragul falimentului, băncile inundate de bancnote depreciate, 371.000 de şomeri totali, 661.000 de şomeri totali sau parţiali. Acesta era tabloul care i se înfăţişa revoluţiei.
Pe lângă aceasta, ţara era dezorganizată, cu un aparat de stat descompus, o ţară în faţa căreia se ridicau probleme ce se ivesc în mod firesc în faţa oricărei revoluţii, de pilda îndepărtarea de ea a anumitor pături ale populaţiei, care luptau împotriva ei şi care se solidarizaseră cu regimul răsturnat. Ne-am lovit de ruina pe care ne-a lăsat-o războiul, de problema dezorganizării provocate de război. Ne-au rămas moştenire case prefăcute în scrum, familii fără mijloace de existenţa — victime ale acestui război. Pe lângă toate acestea, mai aveam o dificultate, cea mai grava: greutăţile pe care le creau revoluţiei duşmanii, obstacole pe care aceştia le ridicau în calea înfăptuirii masurilor revoluţionare îndreptate împotriva tuturor acestor rele.
Astfel, ţara se afla în faţa dilemei: ori să încerce să lichideze toate acestea, ori să lase totul aşa cum a fost. Nu mai era vorba numai de greutăţile moştenite, ci şi de cele care trebuiau să se ivească dacă am fi încercat să le rezolvam, întrucât aceasta ar fi însemnat de fapt să lezam interesele multora, interesele acelora care s-au opus dezvoltării ţării, care au împiedicat dezvoltarea naţiunii.
Aşa se prezenta situaţia ţării. Acest tablou ar putea fi completat cu multe alte elemente, ca, de pilda, lipsa de pregătire tehnica a poporului nostru pentru a putea trece la înfăptuirea acestei mari sarcini. Cu alte cuvinte, în momentul în care înfăptuirea acestei mari sarcini cerea folosirea de specialişti trebuia să ne lovim inevitabil de faptul că poporul nostru nu era pregătit s-o înfăptuiască. Căci nimeni nu s-a îngrijit înainte de acest lucru, nimeni nu a creat condiţii prielnice pentru toate acestea. În această situaţie a început revoluţia să-şi înfăptuiască sarcina, şi a reuşit numai într-un singur an să reducă numărul şomerilor totali de la 371.000 — acesta era numărul şomerilor totali în ianuarie 1959— la 237.000 în ianuarie 1960. (Aplauze.) Aşadar, numărul şomerilor s-a redus cu aproximativ 134.000 de oameni. (Aplauze.)
Ca urmare a acestui fapt, precum şi a creşterii salariilor — consecinţa a restabilirii drepturilor oamenilor muncii, nesocotite ani de-a rândul—, diferenţa dintre suma totală a salariilor primite în 1958 şi 1959 a fost următoarea: în 1958 suma totală a salariilor plătite a reprezentat 722.990.000 de pesos, pentru ca în 1959 aceasta sumă să se ridice la 1.055.538.600 de pesos. (Aplauze.) Cu alte cuvinte, salariile oamenilor muncii au sporit într-un singur an cu 332.000.000 de pesos. (Aplauze.) Acestea sunt datele statistice. Dar problemele economice ale naţiunii s-au rezolvat oare chiar atât de uşor? Înseamnă oare aceasta că problemele economice ale naţiunii au putut fi uşor rezolvate? Nicidecum. Veniturile au crescut după ce au fost restabilite şi redate oamenilor muncii drepturile lor legitime. Veniturile au crescut după ce un mare număr de oameni au căpătat de lucru. Aceste venituri au crescut după ce a sporit numărul şantierelor, după ce au fost extinse suprafeţele însămânţate, după ce a crescut productivitatea muncii în uzine. Aceste venituri au crescut după ce a fost lichidată contrabanda; după ce populaţia a devenit conştientă de necesitatea de a consuma produse indigene; după ce au fost redeschise uzinele care anterior fuseseră închise; după ce a fost sporit numărul celor ce lucrează în uzine; după ce muncitorii au început să lucreze săptămâna întreagă în loc de o zi sau doua pe săptămâna cum se lucra, de pilda, în trecut la întreprinderile textile (aplauze); după ce au fost redeschise întreprinderile de prelucrare a melasei; după ce a fost activizată viaţa economică a ţării.
Dar rezolvarea problemei s-a redus oare numai la sporirea veniturilor? O dată cu creşterea veniturilor se ridică, fireşte, şi nivelul de trai al fiecărei familii, dar creşterea veniturilor nu rezolvă încă problema economică. Problema economică nu se rezolva atât de simplu, căci, aşa cum am mai spus cândva în Consiliul Confederaţiei oamenilor muncii din Cuba, dacă această problemă ar putea fi rezolvată numai prin sporirea veniturilor, prin decretare, am fi rezolvat-o încă acum un an, am fi rezolvat problemele economice ale republicii încă în urmă cu un an. (Aplauze.)
Şi România zile de astăzi este în starea de trecere printr-un război. Un război politic nimicitor, o luptă continuă cu devalizarea acestei ţări, ba prin "jaf", ba prin "privatizare", ba prin "vânzare la fier vechi", ba prin "lăsare în paragină", ba prin "demolare"... ba prin "prostie şi nepricepere".
Mai mult, astăzi în România oamenii trăiesc izolaţi, nu mai formează o naţiune sau un popor... românii sunt o simplă populaţie mânată de colo-colo cu biciul veniturilor şi a "poterei" de tip DNA.
Cei mai înalţi reprezentanţi ai statului vorbesc nu despre necesitatea întrajutorării... ci de omul gras (asistatul social) care stă în spinarea omul slab (economia privată). În România minunile nu se întâmplă, zeci de mii de oameni devin un fel de colonie de dăunători care colcăie în clădiri de cămăruţe igrasioase şi insalubre... România secolului XXI mai îngăduie condiţii de viaţă cu toalete şi duşuri comune pe etaj... Unde este minunea care face românul părăsit de noroc să supravieţuiască uman fără să-i spună nimeni că este omul gras cocoţat pe spatele unui slab care produce PIB? Omul sărac şi sărman este profund umilit, pus să alerge după acte care să-i ateste sărăcia, să stea la cozi, să mulţumească pentru "pomana" care i se dă în numele solidarităţii.
România de astăzi, poartă încă cu urme de bogăţie naturală, are încă cu întinderi vaste de teren agricol lăsat pradă buruienilor... România de astăzi este recăzută în stadiul de ţară subdezvoltată după ce, timp de decenii, alergase spre statutul de "în curs de dezvoltare" şi visa la statutul de "ţară dezvoltată" înscrisă pe deplin în contextul ţărilor europene. Trăim astăzi într-o Românie cu rezervele valutare, dacă nu epuizate, cu siguranţă incapabile să-şi "facă treaba", altfel nu ar fi necesare împrumuturile FMI... trăim într-o Românie cu o mulţime de datorii şi angajamente neîndeplinite, trăim într-o Românie cu probleme la bugetul de pensii, la bugetul sănătăţii, la bugetul şomajului... deci cu casele asigurărilor în pragul falimentului, trăim într-o Românie care a trecut recent printr-o denominare a bancnotei şi în care băncile sunt inundate de bancnote în curs de depreciere, credite neperformante, dobânzi uriaşe, aberaţii în ceea ce priveşte condiţiile de creditare, când "cu buletinul", când deloc... Trăim într-o Românie dezorganizată, aproape total disfuncţională din cauza unui aparat de stat descompus, politizat, ce deserveşte mai mult interese particulare decât toţi cetăţenii... Trăim într-o ţară în care "specialiştii angajaţi politic" nu au nici un fel de abilitate de a duce la cap o sarcină cu o ţintă practică. În sfârşit trăim într-o Românie care, pe hârtie, merge mult mai bine decât simţim pe pielea noastră... fără ca o eventuală creştere a nivelului de trai să însemne o dezvoltare a sectorului economic. Dar despre nivelul de trai episodul viitor.
Acum aş vrea să dau nişte date despre rata şomajului în România:
| Anul | Rata şomajului la nivelul lunii decembrie |
| 1991 | 3 |
| 1992 | 8,2 |
| 1993 | 10,4 |
| 1994 | 10,9 |
| 1995 | 9,5 |
| 1996 | 6,6 |
| 1997 | 8,9 |
| 1998 | 10,4 |
| 1999 | 11,8 |
| 2000 | 10,5 |
| 2001 | 8,8 |
| 2002 | 8,4 |
| 2003 | 7,4 |
| 2004 | 6,3 |
| 2005 | 5,9 |
| 2006 | 5,2 |
| 2007 | 4,1 |
| 2008 | 4,4 |
| 2009 | 7,8 |
| 2010 | 6,87 |
| 2011 | 5,12 |
(Atenţie cu acest document... deşi este o sinteză destul de bună, are greşeli. De exemplu este introdus şomajul conjugal în loc de şomajul conjunctural... asta ce mi-a sărit mie în ochi, căci nu prea mai văd)
Nu poţi scădea şomajul apelând la munca forţată... nu poţi scădea şomajul apelând la repartiţii de stat pentru a popula locurile de muncă neatractive, poţi însă scădea şomajul constituind avantaje financiare ce încurajează munca. Fidel Castro spune aici un lucru extrem de important... Un şomaj mare (vis-a-vis de populaţia de atunci a Cubei) se constituia în condiţiile în care economic se puteau constitui locuri de muncă. La fel este şi cazul României de astăzi, contextul economic actual poate dezvolta aceste locuri de muncă, numai că nimeni nu provoacă această dezvoltare, presiunile externe (de tip Banca Mondială sau FMI) sunt pentru închiderea activităţii cu capital românesc, presiunile comercianţilor sunt pentru consumul produsului de import... De la firmele închise, vândute la fier vechi, falimentate, până la milionul de hectare de pământ arabil care nu beneficiază de o exploatare de natură economică... toate aceste oportunităţi economice abandonate şi contrabalansate de importuri... pot găzdui locuri de muncă. Cu toată dragostea pentru statul minimal, neintervenţionist, dar dacă nu ai soluţii pentru ca un milion de hectare să producă economic profitabil, ca stat nu-ţi faci treaba.
Episodul viitor:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a cincea parte
No comments:
Post a Comment