Viaţa este ciclică. Dacă nu ne amintim unde au dus căile trecutului, vom merge mereu şi mereu pe aceleaşi căi greşite. Cuba mijlocului de secol XX a trăit aceleaşi probleme de astăzi ale României. Poate ar trebui să deschidem larg ochii la trecut pentru a nu cădea în aceleaşi capcane în viitor.
Prezint deci, într-un mini-serial, un discurs al lui Fidel Castro cu subiectul CAPITALUL PRIVAT STRĂIN NU SLUJEŞTE NICIODATĂ BINELE ŢĂRII ÎN CARE ESTE INVESTIT. Cuvântarea a fost rostită de Fidel Castro la 24 februarie 1960 în faţa conducătorilor organizaţiilor muncitoreşti. Textul l-am găsit într-o culegere de texte, "Fidel Castro - Cuvîntări Alese", Editura Politică, Bucureşti, 1961.
Episodul trecut:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a şasea parte
Capitalul străin nu se investeşte din generozitate
După ce revoluţia a venit la putere, nu ne-am mai putut îngădui să micşoram rezervele de valută. Or, poporul nostru este obişnuit să importe mai mult decât exportă. În aceste condiţii, dacă ţara vrea să investească capital în dezvoltarea industriei, în dezvoltarea economiei, ea trebuie fie să-l economisească, fie să recurgă la ajutorul capitalului străin. Ce alternativă se opunea tezei noastre privind economisirea valutei în scopul dezvoltării industriei noastre naţionale? Alternativa de a se permite importul de capital privat. Dacă se pune problema capitalului privat autohton, el rămâne în acest caz în ţara. Dacă se pune însă problema importului de capital când este nevoie de capital şi se recurge la soluţionarea problemei prin admiterea capitalului privat străin, te loveşti de faptul ca el nu se investeşte niciodată din considerente filantropice. El nu se investeşte în scop de binefacere sau din dorinţa de a ajuta, alte popoare. Capitalul privat străin se îndreaptă spre alte ţări numai într-un scop interesat. El este un capital care prisoseşte într-o ţara şi pleacă în alta unde salariile sunt mai mici, nivelul de trai este mai scăzut, materiile prime sunt mai ieftine şi, prin urmare, se pot obţine la capitalul investit profituri mai mari. Proprietarii capitalului privat străin investit în alte ţări nu sunt mânaţi de considerente nobile, ci de posibilitatea de a obţine profituri mari. La noi, în trecut, se susţinea întotdeauna că este necesar să se garanteze capitalului privat străin condiţii în vederea rezolvării problemei industrializării.
Dar care a fost rezultatul? Capitalul privat nu se investea acolo unde se simţea nevoia cea mai mare, ci acolo unde se puteau obţine profiturile cele mai mari. Capitalul privat străin îşi impunea condiţiile sale. Nu le cunoaşteţi oare? Prima condiţie pe care o puneau cei ce investeau capital străin era dreptul de a-i concedia oricând pe oamenii muncii, ei înţelegând că dreptul oamenilor muncii de a avea permanent de lucru şi, în general, dreptul la munca este în contradicţie cu condiţiile ideale pentru dezvoltarea capitalului privat. Dacă la un moment dat, concediind un număr de muncitori, ei pot obţine profituri mai mari, nu vor ezita să-i concedieze. Tocmai de aceea îşi revendică ei acest drept. Ei cer de asemenea un nivel scăzut de salarii. (Rumoare.) Aşadar, condiţiile şi garanţiile cerute de capitalul privat străin se transformau în robie pentru oamenii muncii, deoarece capitaliştii străini, posedând capital şi ştiind că ţara are nevoie de el, ne impuneau condiţiile lor. Iar aceste condiţii prejudiciau interesele oamenilor muncii. Şi aceasta în primul rând.
Apoi, ei cautau să obţină profituri mari ca să-şi sporească capitalul investit şi nu ezitau în alegerea mijloacelor pentru a stoarce tot ce se poate din ţara, căci lăcomia lor nu are limita.
Cum putea admite revoluţia, în asemenea împrejurări, ca rezolvarea problemei menţionate să se facă cu ajutorul capitalului privat străin? Cum putea să accepte o asemenea rezolvare o revoluţie care s-a înfăptuit tocmai pentru a reda oamenilor muncii drepturile lor, pentru a asigura aceste drepturi care ani de-a rândul fuseseră încălcate? Putea ea să se împace cu rezolvarea acestei probleme prin mijlocirea capitalului privat străin, care se investeşte acolo unde se pot obţine profituri mari şi îndeobşte pentru producţia unor mărfuri foarte puţin necesare ţării, dar care să asigure capitaliştilor străini profiturile cele mai mari? Revoluţia nu putea păşi pe aceasta cale. Ar fi fost o cale colonialistă, o cale de exploatare a ţării. Poporului i s-a spus, i s-a băgat în cap de mii, de zeci de mii, de milioane de ori ideea ca garanţiile acordate capitalului privat străin asigură rezolvarea problemei industrializării. I se vorbea despre aceasta ca despre o condiţie obligatorie pentru rezolvarea problemei. Dar capitaliştii nu s-au bucurat oare timp de 50 de ani de aceste garanţii? N-au beneficiat ei de ele în toate ţările continentului american? Şi care a fost rezultatul? Au rezolvat ei aceste probleme grele în ţările respective? A fost oare rezolvata problema şomajului, a învăţământului, a ocrotirii sănătăţii, au început oare aceste popoare să trăiască mai bine? Sau, poate, au obţinut acest lucru popoarele Americii latine...?
La ce rezultat au dus toate acestea în decursul ultimilor 50 de ani? La noi rezultatul au fost cei 661 000 de şomeri, fără a mai socoti şomerii din toate celelalte ţări slab dezvoltate din America latină.
Putea oare revoluţia să-şi pună speranţele în acest mod de a rezolva problema, un mod care nu a rezolvat nimic în decurs de 50 de ani, un mod pe baza căruia ni se va cere îndeplinirea unor condiţii înrobitoare, apasând ca o povara grea pe umerii oamenilor muncii? Puteam noi alege aceasta cale? Şi dacă nu am putut s-o alegem, trebuia sa găsim alta. Trebuia ori sa ne întoarcem la viaţa dinainte, să ne întoarcem pentru vecie la aceasta viaţă, ori să găsim calea rezolvării reale şi definitive a acestor probleme.
Dacă revoluţia s-ar fi întors la trecut, nu s-ar fi ivit contradicţii între noi şi reprezentanţii acelor interese; nu ar fi existat contradicţii între noi şi oamenii cu privilegiile amintite; nu ar fi existat contradicţii între noi şi vreun latifundiar, între noi şi vreuna dintre puternicele companii străine care posedă mii şi mii de caballerias de pământ. Nu ar fi existat contradicţii între revoluţie şi trusturile care exploatau întreprinderile de deservire socială, precum şi companiile miniere care exportau materia noastră prima fără a plăti măcar impozite. Nu ar fi existat contradicţii cu producătorii mărfurilor pe care le importam, pentru ca revoluţia ar fi continuat sa meargă pe calea extinderii importului. Dacă ne-am fi întors la trecut, n-am fi avut nici un fel de probleme. Dar atunci n-ar mai fi fost revoluţie, şi tocmai de aceea a trebuit sa păşim fie pe calea reîntoarcerii la trecut, fie pe calea continuării revoluţiei.
Sigur, nici nu ar fi normal ca investitorii străini să facă în România opere de binefacere, numai că investitorul străin încearcă să obţină profituri cât mai mari pe seama investiţiei, profituri care, cum este şi normal, nu vor fi cheltuit în economia Românească. Nu se poate nici să impui investitorului străin să-şi "bage banii" în ceva "mai puţin profitabile"... chestiunea este că atunci când vorbim despre un capital autohton, acesta va fi investit atât în zona profitului maxim cât şi în zona profitului minim, respectiv în toate zonele economiei. Dacă statul "rezervă" politic zonele de profit maxim pentru străini, cum s-a întâmplat în ultimii ani prin permisiunea organizării de hipermarket numai pentru străini, mai ales pentru zonele din oraşe, unde aprobarea nu prea ar trebui să existe... dar şi în cazul licitaţiilor "cu adresă" la privatizările "centrelor economice de producţie socialiste".
Aţi sesizat eforturile domnului Boc de a modifica Codul Muncii în scopul uşurării procedurilor prin care patronii îşi pot da angajaţii afară. Paradoxal, domnul Boc susţinea că astfel dimensiunea şomajului se va reduce. Şi în Europa a apărut un înţeles al flexibilităţii locului de muncă care a călcat în picioare drepturile câştigate prin dreptul muncii în multe decenii de efort sindical. Iată cât de actual este ceea ce spune Castro despre dorinţa investitorului străin, "dreptul de a-i concedia oricând pe oamenii muncii, ei înţelegând că dreptul oamenilor muncii de a avea permanent de lucru şi, în general, dreptul la munca este în contradicţie cu condiţiile ideale pentru dezvoltarea capitalului privat"... e oare ceva schimbat? Mai adaugă Castro şi "Ei cer de asemenea un nivel scăzut de salarii", şi evident mişcările sindicale în faţa firmelor private cu capital străin au două probleme, salariile mici, dar şi alte câştiguri sindicale anulate, şi/sau neplata salariilor. Evident şi continuarea discursului domnului Castro, "condiţiile şi garanţiile cerute de capitalul privat străin se transformau în robie pentru oamenii muncii, deoarece capitaliştii străini, posedând capital şi ştiind că ţara are nevoie de el, ne impuneau condiţiile lor", rămâne valabilă şi astăzi.
Putem lua exemplul celor de la Daewoo care în momentul în care nu a mai avut de primit nici un fel de facilităţi date de statul român, din multele date... s-au retras din România. La fel Nokia la Jucu... Această permanentă alternativă-şantaj, îmi dai ce vreau sau plec în altă parte... este un mod de exploatare a situaţiei lipsei de capital şi a lipsei de locuri de muncă.
"Poporului i s-a spus, i s-a băgat în cap de mii, de zeci de mii, de milioane de ori ideea ca garanţiile acordate capitalului privat străin asigură rezolvarea problemei industrializării". Recunoaşteţi "poezia" pe care guvernele post-decembriste o tot spun? "Atragerea capitalului străin".
"Trebuia ori sa ne întoarcem la viaţa dinainte, să ne întoarcem pentru vecie la aceasta viaţă, ori să găsim calea rezolvării reale şi definitive a acestor probleme", această dilemă au avut-o românii şi în momentul 1989... au ales calea unei rezolvări numai că această rezolvare trebuia începută cu calitatea oamenilor politici... şi nici până astăzi această problemă nu este rezolvată. "Dacă ne-am fi întors la trecut, n-am fi avut nici un fel de probleme. Dar atunci n-ar mai fi fost revoluţie".
Episodul viitor:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a opta parte
No comments:
Post a Comment