Viaţa este ciclică. Dacă nu ne amintim unde au dus căile trecutului, vom merge mereu şi mereu pe aceleaşi căi greşite. Cuba mijlocului de secol XX a trăit aceleaşi probleme de astăzi ale României. Poate ar trebui să deschidem larg ochii la trecut pentru a nu cădea în aceleaşi capcane în viitor.
Prezint deci, într-un mini-serial, un discurs al lui Fidel Castro cu subiectul CAPITALUL PRIVAT STRĂIN NU SLUJEŞTE NICIODATĂ BINELE ŢĂRII ÎN CARE ESTE INVESTIT. Cuvântarea a fost rostită de Fidel Castro la 24 februarie 1960 în faţa conducătorilor organizaţiilor muncitoreşti. Textul l-am găsit într-o culegere de texte, "Fidel Castro - Cuvîntări Alese", Editura Politică, Bucureşti, 1961.
Episodul trecut:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a cincea parte
Problemele producţie naţionale
S-au ivit însă alte probleme. Suma totală a salariilor a crescut dintr-o data cu 332.000.000 de pesos în decurs de un an, ceea ce înseamnă că şi consumul trebuia să crească cu aceeaşi suma. Dar economia, cu alte cuvinte producţia noastră naţională corespundea unui consum de 722.000.000 de pesos. Producţia naţională şi resursele care se cheltuiau pentru import s-au pomenit deodată în faţa problemei satisfacerii unor cerinţe în sumă totală de 1 miliard de pesos. Aceasta n-ar fi fost, desigur, o problemă grea pentru o ţară cu mari rezerve valutare. O astfel de ţară ar fi putut să acopere uşor orice creştere a necesarului de obiecte de consum prin import. Dar, pe lângă alte probleme, dificultatea pentru noi consta în faptul că rezervele noastre valutare erau foarte restrânse. De aici se vede cât de greu era să se sporească consumul când producţia nu putea satisface decât un consum cu 300.000.000 de pesos mai mic decât cel necesar. Există, fireşte, articole a căror producţie poate fi sporită cu repeziciune. Există fabrici textile, de pildă, care lucrau una sau doua zile pe săptămână la o circulaţie de 700.000.000 de pesos; ele pot începe să lucreze trei, patru, cinci sau şase zile pe săptămână, ţinând seama de cererea şi de necesităţile actuale. Tot astfel pot începe să lucreze şi fabricile de încălţăminte, de bere şi cele care produc alte mărfuri. Sunt obiecte a căror producţie poate fi sporită imediat. La produsele agricole, de pildă, mărirea producţiei necesită numai un an. Voi da exemplul orezului. În decurs de un an producţia de orez a crescut cu 1.500.000 de chintale şi, deşi în acelaşi timp şi consumul de orez a crescut cu 1.000.000 de chintale, am putut reduce cu 500.000 de chintale cantitatea totală de 4.000.000 de chintale pe care o importam.
Există însă alte categorii de produse a căror producţie nu poate fi mărită dintr-o dată. Sa luam, de pilda, laptele. Producţia actuală de lapte corespunde unui fond total de consum de 700.000.000 de pesos; la un consum total de 1 miliard de pesos însă, cantitatea de lapte produsă în prezent este insuficientă. Producţia de lapte nu poate fi sporită rapid, aceasta necesită o perioadă mai îndelungată. Aşadar, creşterea gradului de folosire a forţei de muncă în ţară, ridicarea puterii de cumpărare a poporului au creat dificultăţi legate de producţia naţională, al cărei volum nu poate fi sporit peste noapte. Ne-am lovit de dificultăţi şi în legătură cu importul de mărfuri, căci în faţa noastră s-a ridicat problema industrializării ţării, ceea ce înseamnă că trebuie să economisim valuta. Dacă ne vom rezolva însă dificultăţile cheltuindu-ne valuta pentru mărfuri de consum, revoluţia va da faliment, căci trebuie sa economisim fonduri valutare pentru importul de maşini. Poporul a început să înţeleagă şi această problemă. Prin urmare, o dată cu creşterea gradului de folosire a forţei de muncă, o dată cu creşterea veniturilor populaţiei, a avut loc şi o sporire a consumului de mărfuri, însă nu poate fi realizată peste noapte o sporire a producţiei în toate domeniile. În afară de aceasta a trebuit să economisim valuta. Iată de ce ne-am adresat, la timpul său, conducătorilor oamenilor muncii, explicându-le toate aceste probleme. Le-am expus problema sporirii veniturilor, care nu se putea rezolva prin simple dispoziţii. Le-am explicat de asemenea că restricţiile, pe baza controlului din partea Băncii Naţionale, privind o parte din depunerile existente la bănci au drept scop să le transforme într-o parte a economiilor naţionale care nu pot fi transferate în străinătate, căci economiile ţării noastre trebuie să rămână în ţara noastră. Acumulările obţinute de anumite întreprinderi le păstram sub forma de economii naţionale, astfel încât aceste fonduri să nu poată fi scoase din ţară. Şi de vreme ce sunt o parte a economiilor naţionale, naţiunea le poate folosi pentru dezvoltarea sa. Cu alte cuvinte, economiile naţionale nu se mai află acum la dispoziţia proprietarilor lor, care sa poată dispune de ele după bunul lor plac sau potrivit intereselor lor egoiste. Profiturile lor au devenit acumulări naţionale. Dacă asa stau lucrurile, ele trebuie folosite în concordanta cu interesele naţiunii. (Aplauze.) Cât priveşte valuta..., nici ea nu poate fi folosita după bunul plac al acestor oameni. Valuta este şi ea un bun naţional, ea trebuie de asemenea folosită în concordanţă cu interesele naţionale.
Când a venit timpul să economisim valuta, noi n-am făcut economie la materiile prime necesare întreprinderilor, nici la produsele alimentare necesare poporului. Am sacrificat cheltuielile excesive, cheltuielile făcute pentru articolele de lux. Prin urmare s-a făcut economie de valută nu în dauna poporului, ci pe seama importului mărfurilor inutile. Economia de valută s-a realizat prin renunţarea la cheltuieli nefolositoare. Poporul n-a avut de suferit de pe urma acestei politici. Când a sosit momentul, am economisit valuta nu pe seama poporului, ci pe seama acelora care o cheltuiau pentru articole de lux, pentru călătorii, pentru cumpărarea de mărfuri inutile... (Aplauze.)
Asa s-au desfăşurat lucrurile. Şi când poporul a înţeles aceste probleme, a început chiar el sa facă propuneri în vederea soluţionării lor. Pentru ca ţara să poată înfăptui industrializarea este nevoie de ceea ce se numeşte capital. Acest capital sunt investiţiile, fondurile care trebuie cheltuite pentru maşini, pentru munca la exploatarea resurselor naţionale. Dacă ţara nu posedă acest capital, el trebuie procurat de undeva. Exista o singură soluţie: sa facem economii. Cu alte cuvinte, o parte a produselor pe care le produce naţiunea trebuie economisită. Nu ne este îngăduit să importam mai mult decât exportam. Tocmai acest lucru se întâmpla în trecut. Acesta nu era decât unul din rele: ţara noastră era obişnuită să importe mai multe decât exporta. Şi o putea face pentru că avea o rezervă de 500.000.000 de pesos în valută. Întrucât însă de-a lungul anilor importul depăşea mereu exportul cu 50 sau 100.000.000 de pesos, rezervele de valută s-au cam epuizat.
Prima idee pe care aş vrea să o subliniez în acest capitol este observaţia, absolut corectă, că o creştere a veniturilor salariale ar trebui să conducă şi la o creştere a consumului. Deci, pe de o parte, creşterea veniturilor se traduce în creşterea echivalentă a PIB-ului şi, în cazul în care producţia naţională suportă, o creştere economică. Iată cum politici economice care aparent par păguboase pentru Bugetul de Stat, cum ar fi creşterea salariului minim, poate conduce la creşterea veniturilor bugetare, creşterea PIB-ul şi creştere economică. Asta însă cu o singură condiţie, creşterea consumului să se facă pe seama creşterii producţiei interne. În măsura în care creşterea consumului se face pe seama importurilor, toate acestea sunt răsturnate, PIB-ul scade (suma importată se scade din PIB), nu există creştere economică, ba chiar sunt condiţii de scădere economică în măsura în care cetăţeanul înlocuieşte produsul intern pe care îl lua înainte cu un produs mai scump de import... evident şi veniturile bugetare nu vor creşte în aceiaşi măsură în cazul în care produsele sunt de import pentru că toate taxele şi impozitele pe care statul le primeşte pentru fabricarea bunului de consum se duce către un buget al statului în care bunul a fost produs.
Cât despre nevoia de capital, este necesar să percepem o realitate concretă, anume că nu putem să trăim mai bine decât dacă fiecare dintre noi înţelege că România are nevoie imediată (şi pe o durată îndelungată) de constituirea capitalurilor româneşti. Când vedeţi deci patroni cu maşini de o sută de mii de euro, ar trebui să huiduiţi drept atitudine anti-naţionali. Cei care au un surplus de venit nu ar trebui să-l investească într-un surplus de calitate a vieţii proprii ci în capitalul românesc, astfel încât întreaga Românie să crească odată cu bogăţia celor bogaţi. Este drept, nici guvernele României nu oferă acea facilitate de scutire la impozitare a profitului reinvestit, aşa cum ar fi normal (normal din moment ce nu se constituie ca venit de consum). Acumularea generatoare de capitalurilor româneşti se poate face, destul de uşor, prin încurajarea fiscală a constituirii capitalurilor prin înfiinţarea Societăţilor pe Acţiuni cu subscripţie publică.
Episodul viitor:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a şaptea parte
No comments:
Post a Comment