Viaţa este ciclică. Dacă nu ne amintim unde au dus căile trecutului, vom merge mereu şi mereu pe aceleaşi căi greşite. Cuba mijlocului de secol XX a trăit aceleaşi probleme de astăzi ale României. Poate ar trebui să deschidem larg ochii la trecut pentru a nu cădea în aceleaşi capcane în viitor.
Prezint deci, într-un mini-serial, un discurs al lui Fidel Castro cu subiectul CAPITALUL PRIVAT STRĂIN NU SLUJEŞTE NICIODATĂ BINELE ŢĂRII ÎN CARE ESTE INVESTIT. Cuvântarea a fost rostită de Fidel Castro la 24 februarie 1960 în faţa conducătorilor organizaţiilor muncitoreşti. Textul l-am găsit într-o culegere de texte, "Fidel Castro - Cuvîntări Alese", Editura Politică, Bucureşti, 1961.
Episodul trecut:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a patra parte
Nivelul de trai al unei familii de muncitori
Pe vremuri, când poporului i se ascundea adevărul, când exista o prăpastie între interesele celor ce căutau să exploateze resursele naţiunii şi munca poporului, care năzuia numai spre propria lui bunăstare, în acele vremuri exista iluzia că sporirea veniturilor ar fi soluţia căutată. S-a dus timp îndelungat o luptă pentru creşterea veniturilor. Aceasta însă nu era o luptă pentru interesele naţionale. Politica ce se ducea nu apăra interesele naţiunii, iar problemele economice ale naţiunii nu-şi găseau o rezolvare temeinică.
Sporirea veniturilor are limitele ei, determinate de cele ale producţiei naţionale, de volumul global al producţiei naţionale, iar volumul global al producţiei naţionale depinde de numărul oamenilor care lucrează în fabrici. Cu alte cuvinte, am avut un anumit plafon al producţiei naţionale. Acest plafon este foarte scăzut într-o ţară slab dezvoltată, unde exista peste o jumătate de milion de şomeri; aceasta înseamnă că jumătate din populaţia ţării consuma fără să producă nimic. Într-o ţară care nu are Industrie nu poate exista un nivel înalt al producţiei. Într-o ţară în care exista latifundii nelucrate nu poate exista un nivel înalt al producţiei. Cu alte cuvinte, sporirea veniturilor are o limita. Într-o ţară foarte dezvoltată, venitul depinde direct de nivelul producţiei, consumul creşte o dată cu creşterea volumului producţiei, dar într-o ţară în care principala dificultate o constituie starea de înapoiere a economiei, lipsa de uzine şi de utilaje pentru exploatarea resurselor naturale, lipsa maşinilor pentru agricultură, insuficienţa suprafeţelor cultivate — într-o asemenea ţară problema principala o constituie, fireşte, nu consumarea integrală, a produsului naţional, ci consumarea lui parţială, pentru a folosi restul venitului naţional în scopul dezvoltării economiei. Acest lucru l-a înţeles foarte bine clasa muncitoare, l-au înţeles conducătorii clasei muncitoare când le-am vorbit despre acest punct slab al dezvoltării economice a revoluţiei. (Ovaţii.) Le-am spus atunci care este principala problema a revoluţiei. Dacă noi am fi continuat să ridicam în mod greşit nivelul de trai, adică printr-o simpla decretare, dacă ne-am fi mărginit la îndeplinirea năzuinţei poporului de a consuma atât cit producem sau chiar mai mult decât producem, revoluţia s-ar fi distrus singură. De altfel, poporul nostru nu este educat în spiritul economiei: mulţi consumă nu numai tot ceea ce produc, ci chiar mai mult; există, de pildă, unii care la un venit de 100 de pesos cheltuiesc 120, iar la un venit de 120 de pesos cheltuiesc 140, sau la un venit de 200 de pesos cheltuiesc 250, cu alte cuvinte poporul nostru nu-i educat în spiritul economiei. La noi făceau economii patronii care aveau uzine proprii, dar care foloseau aceste acumulări pentru ei înşişi. Aceste acumulări se depuneau la bănci şi apoi erau folosite pentru afacerile pe care patronii le considerau necesare pentru ei. Sumele economisite pe plan naţional ar fi putut creşte dacă toate acumulările s-ar fi vărsat la un loc. Dar acumulările nu erau folosite pe baza vreunui plan, ele se aflau exclusiv la dispoziţia acelora cărora le aparţineau. Patronii investeau aceste acumulări potrivit interesului lor, acţionau potrivit propriilor lor năzuințe, potrivit propriilor lor dorinţe. Interesele poporului nu erau luate în considerare, de dorinţele poporului nu se ţinea seama. Muncitorul câştiga şi îşi cheltuia câştigul, şi adesea, de nevoie, cheltuia mai mult decât câştiga. El devenea adesea victima preţurilor mari, de speculă, victima cămătarilor, a proprietarilor de locuinţe şi a altor genuri de exploatare, ca, de pildă, victima ruletei, unul dintre numeroasele genuri de înșelăciune.
Economiile particularilor luau calea străinătăţii: uneori erau pur şi simplu imobilizate sau folosite pentru cumpărarea unor parcele de pământ, aşteptându-se apoi zeci de ani ca parcela respectivă, devenind necesară statului pentru construcţii de bulevarde sau şosele, să-şi dubleze sau să-şi tripleze valoarea. Ei investeau aceşti bani în acţiuni sau în construcţii de case, pentru a încasa chirii exorbitante, pe care poporul la plătea an de an fără vreo speranţă de a se izbăvi de aceasta calamitate. Interesele poporului nu erau luate în seamă, de altfel nu se ţinea seama nici chiar de interesele statului.
Aceasta era situaţia în ţara noastră. Ţara se dezvolta fără nici un plan. Nimeni nu ţinea seama de interesele poporului, pe nimeni nu-l durea sufletul pentru că sute de mii de oameni nu aveau de lucru. Pe nimeni nu-ş neliniştea faptul că muncitorii lucrau la recoltarea trestiei de zahăr numai trei-patru luni pe an, iar restul timpului şomau. Nimeni nu se gândea la ţăranii lipsiţi de pământ, care îşi înjghebau un adăpost pe fâşiile înguste ale haturilor sau pe marginea drumurilor. Pe nimeni nu-l îndurera soarta copiilor care rămâneau analfabeţi. Pe nimeni nu-l preocupă numărul mare al bolnavilor de tuberculoza, nimeni nu se gândea la diferite alte probleme ale vieţii cetăţenilor noştri, nu era preocupat de toate acestea, nu se gândea la rezolvarea lor.
Ce vor ei sa ne spună astăzi? Ce vor să spună astăzi despre politica justă pe care o înfăptuieşte revoluţia? Poate vor să ne spună că drumul nostru este greşit, că era just drumul care făcuse din popor victima tuturor formelor de exploatare, începând cu exploatarea din partea proprietarilor de imobile şi terminând cu tarifele ridicate plătite pentru folosirea electricităţii sau a telefonului? Poate vor să ne spună că nu este bun sistemul în care familia devine peste 20 de ani proprietara locuinţei sale şi că a fost bun acela în care aceeaşi familie a plătit timp de 30 de ani pentru aceeaşi locuinţă întreitul valorii ei, iar dacă dintr-un motiv oarecare nu plătea chiria scadentă era aruncata în strada? Poate vor pretinde ca este răau sistemul în care ogoarele se cultivă, în care tractoarele au intrat pe pământurile latifundiarilor, transformându-le într-o sursă de muncă şi de bogăţie pentru tara noastră? (Aplauze.) Poate că pentru ei era bun sistemul în care ţăranii, locuind pe plantaţiile de trestie de zahar, exploataţi de intermediari, lucrau numai câteva luni pe an pe ogoarele bogatei noastre patrii — patrie care nu este proprietatea privata a cuiva, ci aparţine întregului colectiv, adică poporului? (Aplauze.) Când ei vorbeau de patrie, nimeni nu putea pricepe ce înţelegeau ei prin aceasta, deoarece în aceeaşi patrie unii posedau mii de caballerias, în timp ce alţii nu aveau nici măcar un petic de pământ. Şi în aceste condiţii, ei voiau ca noţiunea de patrie să aibă acelaşi înţeles pentru unii şi pentru ceilalţi.
Pentru ei era bun sistemul în care latifundiile prosperau, în care pământul ţăranilor putea fi cumpărat la un preţ derizoriu şi revândut cit mai scump statului. Lor le plăcea sistemul în care infloreau jocurile de noroc, ruleta, politicianismul, sinecurile, jaful, contrabanda — toate relele pe care revoluţia le-a lichidat. Sistemul acela nu era bazat pe cinste, pe respectul legii; era un sistem în care pentru orice marfă trebuia plătit un impozit la vamă; în care gradul de folosire a forţei de muncă în întreprinderi a crescut abia atunci când a dispărut contrabanda, care se practica cu îngăduinţa autorităţilor, căci contrabandiştii nu-şi descarcau mărfurile pe ţărmuri pustii, ci de-a dreptul în porturi. Pentru ei era bun sistemul în care nimeni nu putea folosi plajele, în afara de cei privilegiaţi, în timp ce peste un milion de oameni nu aveau de loc acces la mare. Pentru ei era bun sistemul acela, şi nu cel actual, care a transformat plajele naturale ale tarii noastre în minunate locuri pentru turism de care beneficiază întregul popor. (Aplauze.) Pentru ei era bun sistemul în care funcţionarii de stat se îmbogăţeau, aflându-se în slujba claselor privilegiate, în care conflictele cu muncitorii se soluţionau întotdeauna în favoarea patronilor, în care muncitorii nu aveau nici măcar dreptul de a-şi alege conducătorii, nu aveau posibilitatea să se apere de abuzurile şi de silniciile care se săvârşeau împotriva lor. Pentru ei era bun sistemul în care soldaţii apărau interesele latifundiarilor, fiind în slujba persoanelor care reprezentau marile monopoluri, sistemul în care poliţia se ocupa cu şantajarea oamenilor simpli, iar inspectorii de poliţie urmăreau de dimineaţa până seara propria lor îmbogăţire. Pentru ei nu este bun sistemul actual, nu sunt buni funcţionarii şi ostaşii cinstiţi aflaţi în slujba poporului, căci aceşti ostaşi sunt plătiţi şi întreţinuţi de popor. (Aplauze.)
Pentru ei a fost bun sistemul în care la sate nu existau şcoli şi copiii creşteau analfabeţi, dar nu este buna revoluţia care transformă cazărmile în şcoli, care se îngrijeşte să trimită mii şi mii de învăţători la sate... (Aplauze.)
Lor le-a plăcut sistemul în care totul era subordonat intereselor străine, în care comerţul ţării era limitat, iar mărfurile cubane nu aveau acces pe pieţele mondiale, deoarece ţara îşi îngrădise posibilităţile de export. Pentru ei era bun sistemul în care noi nu puteam face comerţ în mod liber, deşi o ţară nu poate exista fără a face comerţ cu alte ţări, căci fiecare ţară are nevoie de produsele alteia; unele ţări au surplusuri de anumite mărfuri, pe care le schimba pe mărfuri ce le lipsesc, mărfuri care, la rândul lor, sunt produse de alte ţări special în vederea schimbului... (Aplauze.)
Situaţia ţării noastre nu era uşoară şi de aceea era firesc ca fiecare familie să caute să-şi sporească veniturile. Revoluţia a putut spori însă aceste venituri până la un anumit nivel, până la nivelul determinat de gradul de dezvoltare economică a ţării. Şi revoluţia a sporit într-adevăr veniturile familiilor, ale tuturor păturilor muncitoare, luând totodată măsuri pentru ca în bugetul familiilor să se reducă cheltuielile pentru locuinţe, pentru electricitate şi pentru alte necesităţi.
Dincolo de simplele sublinieri de text de mai sus, aş reţine o idee extrem de interesantă şi care se adresează unui "homo economicus" total lipsit de valenţe "homo reciprocans". Conceptul economic face trimitere către omul de afaceri cu gândire superioară care ar trebui să se gândească nu numai la câştigul imediat sau facil, ci la un câştig economic de lungă durată, pe de o parte, dar şi la dezvoltarea economică per ansamblu, pe de altă parte. Îmbogăţirea rapidă pare întotdeauna o formă de avantaj economic benefic, cu toate acestea, în lipsa unui climat economic stabil şi sigur, avantajul economic facil se transformă în dezavantaj. Este deci în interesul agenţilor economici să se constituie în actorii unui plan economic general (eventual stabilit de integralitatea politică a unei naţiuni în colaborarea cu lumea agenţilor economice) care să conducă la bunăstarea întregii naţiuni, crescând astfel implicit şi prosperitatea patrimonială a agenţilor economici. Consumul profitului prin satisfacerea unor "recompense" imediate ale agentului economic (aşa cum este obiceiul de ani de zile în România... de la primul profit patronul începe să-şi cumpere maşini scumpe şi case) fără ca profitul să fie reintrodus în circuitul productiv al economiei... nu va produce niciodată o creştere economică stabilă, economia se umflă ca o bulă de săpun şi se sparge la cea mai mică piedică de natură economică.
Episodul viitor:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a şasea parte
No comments:
Post a Comment