14 April 2011

Întoarcerea la sistemul feudal


Sistemul feudal este unul natural şi, în consecinţă, este normal ca el să existe ca un punct de echilibru stabil în dezvoltarea societăţii omeneşti.

Sigur, reflexul este să vedem feudalismul ca pe o societate dominată de multe generaţii definite consangvin, proprietare de avuturi imobiliare exploatabile agricol şi industrial în jurul castelului sau al conacului familiei.

Nu este vorba însă de un feudalism de secol XV, este vorba de un nou timp de feudalism care înlocuieşte persoana nobiliară cu persoana înavuţită şi influentă. Dacă priviţi spre teritoriul României, veţi observa cu uşurinţă "baronii locali" şi pe cei care servesc baronilor locali pe salarii mari, apoi mâna de lucru ieftină... Se poate observa cu uşurinţă şi tendinţa spre economie naturală, închisă. marile averi se strâng, orice drum ar parcurge, numai în anumite buzunare. De îndată ce a început tăvălugul retrocedărilor, proprietatea pământului şi, în general, a proprietăţii de orice tip, a devenit o dominantă a vieţii sociale. Avem din ce în ce mai puţine spaţii publice, românii au împrejmuit cu gard cam orice se putea îngrădi. Mai mult, există o realitate a autorităţii paralele cu autoritatea statului democratic, care construieşte o piramidă de tip feudal.

Cum spuneam, feudalismul reprezintă o stare naturală pentru o societate. Cu alte cuvinte, dacă un sistem social este părăsit instituţional, el va involua natural spre originile sale, relaţiile de tip feudal suplinind zonele în care sistemul instituţional oficial nu produce efecte. Democraţia, prin faptul că raţiunea politică a guvernării statului nu mai reprezintă atuul unei singuri minţi sau a unui grup restrâns de elemente decizionale, oligarhia care concepe totul, ci valenţa auto-determinată a întregului popor, este un tip social foarte greu de implementat. Iată de ce, nu este surprinzător pentru mine când recunosc astăzi atitudini descrise cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă.

Radu Mihai CRIŞAN, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice, a scris o carte numită DRUMUL DOINEI, ARMA CUVÂNTULUI LA MIHAI EMINESCU.

Aş vrea să citez un pic din ea.

„E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, sau înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”.

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor cemi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”
„Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.

„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (nici nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse”.

Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând întrun stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”.

Urmare aplicării ei vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”.

Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”…

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”…

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”…

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”…

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”.

Şi, întrucât, „se-înţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă.
Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele „este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât [pe] o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”.
„Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”… „Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce „patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar „miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile”.

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.

„Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.) ”… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui”…„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”, iar
autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să
se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, „sărăcia şi urmările ei morale - adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”…

„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, nare nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”… „Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”… „Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.
„Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, „că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că „secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”… „Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.
„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci „demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”…„Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”… „De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism”…„În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat (e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”…
„Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (statele netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.


Dacă interesul domniilor voastre a fost trezit, şi sunt convins că este aşa, puteţi citi şi restul pe link-ul: DRUMUL DOINEI - ARMA CUVÂNTULUI LA MIHAI EMINESCU
După ce citiţi veţi avea şi dovada că România are tendinţa de a se întoarce spre statul feudal. Iată adevărata reformă a politicii actuale, anul 1800.

3 comments:

JL F said...

Reactionati!

Un articol foarte interesant de Gabriela Cretu

http://www.gabrielacretu.ro/reactionati.html

Bibliotecaru said...

:)
Am comentat deja acolo.

Bibliotecaru said...

Domnule Jose Luis Forneo reacţia civică într-o societate democratică nu este posibilă decât într-o societate care funcţionează democratic. La noi democraţia nu este decât simulată, de aceea cetăţeanul nu poate avea nici un fel de reacţie care să conducă la rezolvarea problemei apărute. Cel puţin nici un fel de reacţie civilizată.

© Gheorghe Florescu, 2008 Acest site este un pamflet politic şi, uneori, cultural, trebuie deci tratat ca atare.