Cotele salariilor din România, Guvern plus 5%, FMI staţionează

---

Am două analize ale "creşterii cu 5%" sub atenţie şi vreau să le reiau şi aici. Mai întâi analiza domnului Marin Pană:

Legea 291/2011, apărută în M.O. 900/19 decembrie 2011 stabileşte, în baza legii responsabilităţii fiscale nr.69/2010, plafoane obligatorii pentru cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, exprimat ca procentaj din PIB, la 7,2% în anul 2012 şi la 7,1% în anul 2013.

Dacă privim evoluţia cheltuielilor în perioada 2008 – 2011, observăm că guvernul Boc a traversat vârful de cheltuieli de personal, atât raportat la PIB cât şi în valoare absolută din 2009, după care a forţat reducerea salariilor şi diminuarea personalului, până a ajuns “să depăşească planul” în 2011.

Evoluţia cheltuielilor cu personalul în perioada 2008 – 2011

Tocmai acest mic succes punctual, obţinut cu preţul nemulţumirii populare, a lăsat ceva spaţiu pentru o majorare salarială modică. Modică, dar în ton cu inflaţia anuală preconizată, pentru a păstra puterea de cumpărare şi, odată cu ea, şansele de redresare economică.

Altminteri, din moment ce aproximativ 70% din producţie este destinată pieţei interne şi numai 30% unei pieţe externe care se anunţă a fi în declin, nu există nici o şansă pentru a avea creştere economică.

Chiar dacă s-ar lucra mai mult, nu ar avea cine să cumpere producţia realizată.

Cert este că, matematica elementară arată că o majorare a cheltuielilor salariale de 0,2% din PIB, la un punct de plecare de 7% din PIB ar putea echivala din start cu o creştere salarială de 3%, dacă toate celelalte elemente de calcul rămân neschimbate. Adică 5% dacă se socotesc banii începând din luna mai ( cu şase luni înainte de alegeri) şi nu se ţine cont de ce ar urma în 2012.

Condiţia esenţială a majorărilor salariale, ce ar putea duce prin impozitare şi la majorarea fondului pentru plata pensiilor, este păstrarea încasărilor bugetare cel puţin la nivelul din 2011 şi acoperirea plăţilor restante aferente anului trecut.

Aceste consideraţii explică jocul complicat care se desfăşoară în negocierile cu FMI, care vede clar necesitatea unei stimulări moderate a cererii interne, absolut necesară pentru a prelua din scăderea celei externe, şi poziţia oscilantă a primului-minstru, îngrădit de legea responsabilităţii fiscale.

Reducerea cheltuielilor de personal cu aproape 20% din 2010-2011 a fost necesară parţial pentru a acoperi creşterea transferurilor de la bugetul de stat la bugetul asigurărilor sociale, parţial pentru acomodarea creşterii cheltuielilor cu dobânzile (+46% în acelaşi interval de timp).

Evoluţia transferurilor de la bugetul de stat către bugetul asigurărilor sociale:

Interesant este, dacă vă mai amintiţi, că o tranşă luată de la FMI a fost „dedicată” plăţii pensiilor în 2009, iar dobânzile au rămas de plată, pe lângă principalul aferent. De unde se vede că banii „s-au mâncat” de mult, dar consecinţele le simţim şi astăzi.

Şi mai interesant, diferenţa dintre 9,1% din PIB şi 7% din PIB la cheltuieli de personal – şi 0,27% din PIB, respectiv 2,43% din PIB subvenţii către bugetul asigurărilor sociale (a se citi pensii) se regăseşte, cu destulă precizie dar cu semn schimbat, între anii 2008 şi 2011.

Cine a suportat dezechilibrul financiar creat devine evident, o singură precizare fiind necesară. Din salarii mai mari, impozitate, se pot obţine şi servicii mai bune şi pensii mai mari. Redistribuirea exagerată spre beneficii sociale din economii la salarii nu prea funcţionează.

P.S. Capitaliştii cu mentalitate comunistă care consideră că activitatea la stat ( sănătate, învăţământ şi alte servicii publice) nu produce nimic sunt rugaţi să studieze structura de formare a PIB şi să mediteze asupra rolului de market-maker al statului pe piaţa muncii.

(http://cursdeguvernare.ro/dedesubturile-economice-si-politice-ale-unei-cresteri-cu-5-a-salariilor.html)

Cea de a doua analiză este a unui specialist, fost ministru de finanţe, domnul Varujan Vosganian.

Să începem, cum se spune, cu începutul. Dacă în anul 2009 s-ar fi luat câteva minime măsuri de corecţie, în faţa căderii PIB cu 7%, nu ar fi fost nevoie ca în 2010 salariile bugetarilor să fie reduse cu 25%. Cum asta e deja istorie, să spunem, totuşi, că respectivele venituri ar fi trebuit reîntregite, căci reducerea a funcţionat, potrivit declaraţiilor de atunci ale guvernanţilor, numai în anul 2010. Aşadar, comentariul meu de astăzi, care vorbeşte de iluzia celor 5%. nu e îndreptat împotriva drepturilor legale ce se cuvin salariaţilor, şi care le-au fost luate din cauza erorilor Guvernului. Salariul e unul din modurile în care un om se raportează la lumea din jur, e un drept câştigat într-o viaţă, locul său în societate. De aceea i-i lua cuiva din salariu e ca şi cum i-ai lua din viaţă.

La fel de imoral este să te joci cu speranţele oamenilor, transformându-le, vorba lui Balzac, în iluzii pierdute. Să promiţi, atunci când ştii că nu te poţi ţine de cuvânt.

Să vorbim, aşadar, despre ipotetica sporire a salariilor în 2012 cu 5%. Iată ce spune Legea responsabilităţii fiscale:

„Art. 9 (2) Cheltuielile de personal totale ale bugetului general consolidat nu pot fi majorate pe parcursul anului bugetar cu ocazia rectificărilor bugetare. »

Cu alte cuvinte, pentru a majora veniturile salariale cu 5%, trebuie să reduci personalul cu 5%, ceea ce înseamnă, pentru România, să dai afară, până la 1 aprilie a.c. cam 60 000 de persoane. Aşa ceva este imposibil. Sau dacă asta e maniera în care Guvernul vrea să majoreze salariile, atunci cred că salariaţii înşişi îi vor spune să se lase păgubaş.

În orice altă situaţie, nu se va încălca doar legea responsabilităţii fiscale, ci şi legea bugetară. O majorare cu 5% a veniturilor salariale pe nouă luni înseamnă cam 1,5 miliarde de lei. Dacă adăugam la asta faptul că reajustarea, în minus, a creşterii economice cu 0,8% duce la amputarea cheltuielilor cu 1 miliard de lei, înseamnă că, pentru a acorda majorarea de 5%, în condiţiile menţinerii deficitului bugetar de 1,9% din PIB, Guvernul trebuie să aducă de-acasă 2,5 miliarde de lei sau să reducă alte cheltuieli. Dacă adăugăm la asta şi creşterea cu 5% a pensiilor, altă promisiune deşartă, suma pe care va trebui s-o scoată din pământ, din iarbă seacă Guvernul se ridică la peste 4 miliarde de lei, adică vreun miliard de euro (cam 0,75 % din PIB). Iar dacă totuşi operează aceste creşteri, fără să existe sursă de finanţare, atunci deficitului bugetului consolidat se va apropia ameninţător de
3% din PIB.

Iar pentru ca FMI să accepte toate acestea, nu cred că sindrofiile puse la cale de ANAF pentru delegaţii Fondului, oricât ar fi ele de suculente, vor fi de ajuns.
(http://vosganian.ro/?p=2222#comments)

Important este nu să fie 5% daţi în plus, important este să fie bani mai mulţi care să poată produce o creştere sustenabilă. Din punctul meu de vedere, 5% nu ar fi nici măcar cât este inflaţia.

Interesant este însă că aceşti 5% au provocat o asemenea dispută publică deşi... este evident că este o ciozvârtă aruncată celor care îşi riscă sănătatea ca să protesteze.