Vi se pare ciudată supuşenia Guvernului şi Preşedinţiei şi dorinţa de a se subjuga total Fondului Monetar Naţional? Vi se pare extraordinar că până şi cei din UE se miră cum de pot înghiţi românii, cu atâta umilinţă, aceste "reforme" mai "cu tupeu" aplicate decât în ţările din lumea a treia? Chiar preşedintele a recunoscut, deschis şi public, că o ţară care nu poate să plătească salarii şi pensii este o ţară de mâna a doua.
"In faliment esti cand nu mai ai lichiditati, iar noua inca ni le asigura piata, FMI, UE, bancile. Trebuie sa intelegem ca avem nevoie sa fim solidari pentru a fi respectati ca tara, trebuie sa luam bani pentru investitii, nu ca sa mancam"
"O tara care se imprumuta pentru salarii si pensii e o tara de mana a doua"
(citate preluate din http://www.ziare.com)
"Sunt de acord ca medicii pleaca in strainatate pe salarii mai bune. Cel mai bun lucru a fost liberalizarea pietei muncii. Sa nu mai facem o drama din faptul ca plecam. Statul roman nu poate sa isi plateasca medicii si profesorii cum merita, asta-i realitatea"
(citat preluate din http://www.ziare.com)
Ei bine, iată un fragment istoric. Prin voinţa unor contexte benefice ale vieţii, începând cu plugarul din satul Valea Ţapului, com. Tudor Vladimirescu, Jud. Constanţa, domnul Constantin Nicoară, în anul Domnului 1926, şi încheind cu domnul Dan Toma Dulciu care a făcut posibilă aflarea acestui document de către domniile noastre, putem analiza istoria de astăzi a României prin prisma istoriei de ieri.
Despre ce fragment de istorie vorbim?
“Această carte a fost întocmită de scriitorul Dimitrie Cantemir după bucăţile scrise de turci, găsite într-o odaie secretă din arhivele lor.
Dimitrie Cantemir a scris-o în anul 1704 (1122 H.), sub titlul: KITAP
“Biringii Mearabea Otoman Memlechet Mihai ‘a Molduvanian”
“Primele Războaie ale Ţării Otomane cu Domnul român Mihai”
(Scrisă în limba turcească cu litere arăbeşti vechi.)“
Ce spune această carte...
În popor se spunea că Împăratul Rudolf al Germaniei, împreună cu Austria, zise Ţările din Apus, voiau să declare război (Turciei). Dar nu a fost nimic ci numai spaimă şi frică.
Sfătuindu-se cu vizirul său, Sinan Paşa, Sultanul Mehmet - fiind nou conducător- l-a întrebat: Cum ar putea completa golul de bani în visteria statului ? I s-a răspuns de către vizir să ia haraciul pe trei ani din Valahia şi Muntenia: 300 de pungi cu galbeni.
Muntenia era cârmuită de Alexandru, care cumpărase cu bani scaunul acestei ţări de la Sinan Paşa. Plus birul pe un an: o sută de pungi cu galbeni.
Alexandru Vodă nu plătise de trei ani suma ce era dator, de aceea a fost poreclit (“nafilea adamaa”) Alexandru cel Rău.
Sultanul, cum a auzit de cele 300 de pungi cu galbeni, a trimis trei soli, cărora le-a dat un firman, întărit prin pecetea ţării şi iscălitura sa, pentru a lua haraci de la Alexandru cel Rău, Domnul Munteniei.
Solii au ajuns la domnul Munteniei în luna august 1592, arătându-i firmanul pentru ridicarea sumei datorate.
Domnul le-a spus că nu a putut strânge suma ce era datoare ţara către sultan, dar că sunt liberi să ia de la locuitori ori ce-ar găsi, în schimbul datoriei: vite mari, vite mici, până şi copii (băieţi şi fete din cei mai frumoşi), de la 10 ani în sus.
Slujbaşii turci care se aflau în Ţara Românească au şi început rechiziţia birului (“beilicul”). Numeroase convoaie de vite au fost trecute pe malul drept al Dunării, în Dobrogea de astăzi, iar copiii i-au pus în caice, luând drumul spre Stambul.
După terminarea beilicului, solii au răspuns la timp Înaltei Porţi că birul a fost luat din Valahia, chiar mai mult decât trebuia, iar ei sunt în drum spre Stambul.
Recunoaşteţi în Sultan pe domnul Barack Obama? Dar în rolul vizirului Sinan Paşa îl recunoaşteţi pe Jeffrey Franks. Cine este Alexandru cel Rău... asta nu vă mai spun... dar e rău de tot, "nafilea adamaa".
(imagine trucată)
5 comments:
Cu turban pe cap!! :))
Tare de tot!! :))
Postarea Dvs. mi-a amintit de ceva. Constantin C. Giurescu in Istoria Romanilor, vol. II, Partea I, Editia a IV-a, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti 1943 are un capitol intitulat foarte sugestiv: Decaderea politica a Tarii Romanesti pana la Mihai Viteazu, capitol care incepe cu prima domnie a lui Mircea Ciobanu. Rastimpul care desparte suirea pe tron a lui Mircea Ciobanu de aceea a lui Mihai Viteazu este de aproape 50 de ani... Giurescu spune ca, sub raport politic, aceasta perioada a fost una din cele mai intunecate epoci ale istoriei Tarii Romanesti. Interesant este motto-ul cu care incepe acest capitol si pe care il reproduc intocmai:
""Azi suntem si maine nu suntem dupa voia lui Dumnezeu si ne aflam in mana Turcului si nici noi nu stim unde vom fi pana la capat"(Scrisoarea din 24 Fevruarie 1578 a doamnei Ecaterina, mama lui Mihnea al II-lea, catre sora ei Marioara Vallarga)"
(continuare)
Nu a fost vorba numai de domnia lui Alexandru cel Rau, ci de o intreaga perioada istorica de aproape 50 de ani. Dar este interesant de vazut cum caracterizeaza, pe scurt, marele istoric aceasta perioada:
"In relatiile cu strainatatea, domnii nu mai au nicio initiativa, multumindu-se sa execute ordinele ce le primesc de la Poarta. In cea interna, ambitiile si patimile boieresti determina o stare de turburare aproape permanenta. Intrigile si comploturile nu mai inceteaza; de aceea si pribegiile si executiile se tin lant. Fiscalitatea se accentueaza; biruri noi se pun asupra tarii provocand saracirea paturii de mici proprietari; tot mai multi dintre acestia isi vand pamanturile, sporind astfel numarul rumanilor. E o vreme de progresiva scadere; in Moldova intalnim macar episodul glorios a lui Ioan Voda Viteazul; dincoace in Tara Romaneasca, nimic. O singura domnie linistita: a lui Patrascu cel Bun; un scurt ragaz, de patru ani, intr'o jumatate de secol de framantari"
La capitolul intitulat Mihai Viteazul, Giurescu citeaza din Memoriul lui Mihai Viteazul catre imparat, din anul 1601:
"In tara mea asi fi putut sa raman linistit si sigur, fara nicio teama, daca nu m-ar fi chemat credinta mea fata de crestinatate".
Interesant este ce spune si despre Ioan Voda Viteazul:
"Scriitorul polon Gorecki povesteste ca inainte de a lua o hotarare, domnul convocase pe toti membrii divanului si le aratase situatia. Le spusese sa aleaga intre plata haraciului indoit - dupa care ar fi urmat cu siguranta alte cereri - si lupta impotriva paganului; adaogase ca, personal, n'are interes, deoarece el nu plateste suma ceruta, dar ca il doare inima de tara. Le fagaduise apoi sa lupte, cu pretul vietii si-i asigurase ca - impreuna fiind - vor izbandi. "Asa Ion Voda umpland pre toti cu nadejde, cu glas mare strigara ca langa dansul vor peri toti" si jurara credinta pe Sfanta Evanghelie." Dar cand a fost lupta de langa iezerul Cahulului, in ziua de 10 iunie 1574, a fost tradat chiar de catre ai sai, chiar in timpul luptei... Lupta a fost pierduta de moldoveni, domnitorul a avut un sfarsit tragic. Dezastrul in tara, care a urmat, a fost cumplit:
"Pe deasupra, se ingadui Tatarilor sa prade "de n'au fost niciodata mai mare pustietate in tara decat atuncea"; dupa sapte decenii (este scris cursiv, n.m), erau inca multe sate pustii intre Prut si Nistru."...
@ Motanul_Incaltat
Ceea ce m-a impresionat pe mine este că adevărul istoric este astăzi pierdut prin neînţelegere. Din foarte multe cărţi de dinainte de primul război mondial am aflat o lume cu totul şi cu totul alte înţelesuri. Faptul că şi o carte atât de veche, precum a lui Cantemir, confirmă această impresie, îmi acordă o cvasi certitudine că astăzi nu se mai înţelege istoria corect.
Prima realitate mare care m-a şocat a fost că otomanii nu erau atât de răi pe cât se povestea în cartea de istorie pe care am învăţat-o la şcoală. La început rămăsesem cu impresia că, din când în când, turci, când nu aveau ei ce face prin Imperiul Otoman, veneau să ne cotropească ţara noastră de români şi încă cu atâta violenţă încât săracii de românii trebuiau să pustiască ţara. Iată că aici începem să vedem o cu totul altă faţă a turcilor. Nu ei veneau la noi, ci câte unul cu pretenţii la domnie se ducea să cumpere protecţia pentru a se înscăuna. Era deci un fel de afacere. Plăteai o şpagă unde trebuie şi otomanii veneau de te ţineau de mână să ajungi pe tron. După aceea plăteai pentru acest serviciu şi ca să nu vină cu altul de mână să-l pună pe el pe tron. Este logic că şi sultanul îşi proteja apoi investiţia şi îşi cerea banii, ca orice "afacere" modernă.
Nu mai mi se par deplasaţi turcii, ci cei care să zbăteau să ajungă domnitori. Nu este şocant acest tip de reacţie?... Băi nea turcule, n-am bani să-ţi dau... dar ia tu ce vrei din ţară că mai vedem noi pe urmă. Şi-n istorie nu rămâne Alexandru care vinde ţara, ci turcul care lua grânele, vitele, copii... din bătătura românului.
Al doilea aspect, de mare actualitate...
Zilele acestea ne tot preocupăm de un nou val de "ungurii vor Ardealul înapoi".
Istoric însă "ungurii" nu au avut niciodată Ardealul. Nici românii nu au avut Ardealul înaintea ungurilor... De ce spun asta? Pentru că înainte de secolul XX şi apariţia statului modern, ţările acestei părţi de Europa nu aparţineau poporului, nu exista o determinare biunivocă între teritoriul unui stat şi locuitorii unui stat. Statul feudal aparţinea celui care îl câştiga prin forţă sau moştenire. Istoria scrie modern, Imperiul Austro-Ungar (sau Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn, respectiv Osztrák Birodalom és Magyar Királyság), numai că suveranitatea acestui teritoriu aparţinea celui aflat în poziţia de împărat, respectiv Casei de Habsburg. Este deci inutil să vorbim astăzi despre o moştenire lăsată de cineva pe la 1600 sau 1800... pentru că nu mai contează, astăzi sunt cu totul alte criterii de definire a statului. Lupta pentru "câştigarea Ardealului" este un traumatism istoric perpetuat.
Astăzi am trecut de la teritoriul deţinut de Sigismund Báthory sau Mihai Viteazu la teritoriul deţinut de popor. Cu alte cuvinte Ardealul nu este nici al Ungariei, nu este nici al României, este al poporului. "Lupta POLITICĂ pentru Ardeal" nu se duce deci pentru întoarcerea teritoriului la popor, pentru că el este al poporului fără să conteze statul care are jurisdicţie peste teritoriu, ci o luptă pentru cine încasează taxele şi impozitele, cine numeşte prefect, cine supune, nedemocratic, acea zonă pentru a exercita controlul şi a face diferite matrapazlâcuri. Iată imoralitatea politică.
Păcăleala este că poporul în loc să lupte să-şi smulgă drepturile de la clasa politică a ajuns să lupte pentru clasa politică şi în folosul clasei politice.
Post a Comment