Economia de paiaţă

---

Paiaţa este ceva care spui că este, chiar seamănă, dar plânge rău, deşi ar trebui să fie un moment mai mult vesel (că aşa scrie la dicţionar).

Recitar! Mentre preso dal delirio
non so più quel che dico e quel che faccio!
Eppure... è d'uopo... sforzati!
Bah, seti tu forse un uom?

Tu sei Pagliaccio!

Vesti la giubba e la faccia infarina.
La gente paga e rider vuole qua.

E se Arelcchin t'invola Colombina
ridi, Pagliaccio e ognun applaudirà!
Tramuta in lazzi lo spasmo ed il pianto;
in una smorfia il singhiozzo e 'l dolor...

Ridi, Pagliaccio, sul tuo amore infranto,
ridi del duol che t'avvelena il cor!

Am semnalat deseori că statul intervine abuziv asupra domeniului asigurărilor de stat, fie că vorbim despre sistemul de pensii, fie că vorbim despre sistemul asigurărilor de sănătate. Aceste două instituţii ar trebui să fie autonome şi conduse de preşedintele Casei de asigurări.
De această dată aş dori să spun câteva cuvinte despre intervenţia statului în economia de piaţă.

(sursa foto http://www.animationlibrary.com/animation/29322/Trumpeting/)

Sistemele economice s-a dezvoltat antagonist. Economia de piaţă are drept "celălalt capăt" economia centralizată, după cum şi economiei de schimb i se opune economia naturală. Economia de piaţă ar trebui să fie forma cea mai evoluată a economiei, dat fiind că marile economii mondiale folosesc o economie de piaţă, pe de altă parte nici economia de piaţă nu este lipsită de contradicţii, mai vizibile sau mai ascunse.

Sigur, gândindu-ne la economia de piaţă, mai toţi ne ducem cu gândul la piaţa de zarzavat şi le clasica negociere de acolo. Şi chiar aşa şi este, piaţa este dimensiunea comercială care pune în funcţiune mecanismul de stabilire a preţului într-un mod negociat, rezultând o legătură între obiectul tranzacţionat, vânzător şi cumpărător. Acest mecanism ar trebui să conducă la determinarea unor atribute ale obiectului tranzacţionat, precum calitatea sau preţul lui. Desigur, noi suntem obişnuiţi să nu vedem astfel de atribute ale unui obiect-marfă drept variabile în momentul achiziţionării. Produsul este în raft, are o etichetă cu preţul... nu negociază nimeni. Per ansamblu însă acest preţ este rezultatul unei negocieri după principiile rentabilităţii.

Aceste lucruri sunt însă principii, în spaţiul adevărului lucrurile stau altfel. Nu numai ţările foste socialiste au încă o problemă cu implementare 100% a economiei de piaţă, dar chiar şi ţările occidentale, cele spre care privim cu înţelegerea faptului că au o economie de piaţă avansată... nu prea respectă principiile economiei de piaţă. Peste tot există o graniţă care naşte protecţionism. Scopul acestui protecţionism este de a ţine departe concurenţa din afara spaţiului protejat şi, implicit, se protejează producţia de bunuri şi servicii din "interior". De exemplu, prin intervenţia asupra politicii vamale, o ţară (sau un spaţiu protejat, cum este Uniunea Europeană) permite şi încurajează trecerea spre interior a mărfurilor benefice economiei, cum ar fi materiile prime, şi încurajează trecerea spre exterior a mărfurilor că valoare adăugată mare. "Liberul schimb" nu este deci atât de liber... dimpotrivă, este folosit într-un mod protecţionist. Cunoscând astfel de lucruri, cei puşi să conducă guvernarea României pot gândi mult mai profund totul stabilind, cu uşurinţă, atunci când cineva din exterior nu vrea altceva decât să ne păcălească.

Al doilea mijloc de protecţionism naţional este încurajarea unei concurenţe sănătoase, chiar în interiorul graniţelor, care să conducă la un preţ scăzut şi o calitate superioară. Astfel, un producător extern va pătrunde mult mai greu în interior.

Există însă şi un revers. Dacă protecţionismul este foarte accentuat, concurenţa din interiorul spaţiului protejat nu se va mai afla în concurenţă cu spaţiul exterior, condiţii propice de a slăbi funcţionarea concurenţei rezultând efecte contrare preţului scăzut şi al calităţii ridicate.

Schema tranziţiei româneşti de la economia centralizată la economia de piaţă cuprinde trei etape:
1. schimbarea conceptului economic, apariţia dorinţei politice de trecere la economie de piaţă √
2. acţiunea de liberalizare a preţurilor şi a comerţului exterior concomitent cu apariţia sectorului privat, parţial obţinut prin privatizarea societăţilor cu capital de stat" √
3. definitivarea sistemului instituţional astfel încât să fie eliminate blocajele economice şi să avem o economie de piaţă funcţională

Este evident că în România încă se mai lucrează la această tranziţie. Finalitatea tranziţiei ar trebui să fie observată prin stabilizarea macroeconomică şi prin controlarea inflaţiei. Poate că schimbările se pot face mai repede, ceea ce însă nu pare a se lăsa modificate cu nici un efort sunt mentalităţile celor care conduc România şi ocupă funcţii precum, preşedintele României, premierul României, ministrul României, parlamentarul României, înalt funcţionarul României. Evident, dacă la acest nivel nu vorbim despre o schimbare de mentalitate, nici nu poate fi vorba despre o altă mentalitate la "simpli cetăţeni" sau la "patronii" care stabilesc preţuri fără nici un fel de politică a preţului.

Preţuri prohibitive la carnea de miel

Românii se aşteaptă la noi majorări de preţuri din cauza unor posibile creşteri de taxe şi impozite

BNR poate scăpa inflaţia din frâu din cauza ţiţeiului

Mugur Isărescu: Preţul alimentelor nu ar trebui să crească în România

Scumpiri în lanţ la carburanţi. Isărescu susţine că majorarea preţului nu este justificată

Guvernul vrea sa taie din accize ca sa scada pretul carburantilor

Rompetrol vrea sa reduca productia daca Guvernul ingheata pretul benzinei

Guvernul Boc, pasiv în fața creșterii prețului benzinei

Guvernul şi-a angajat răspunderea pe uniformizarea salariilor dascălilor

"Prima Casă" mişcă preţurile pe piaţa imobiliară

Ne-am obişnuit cu astfel de titluri prin presă şi nici nu concepem că fiecare dintre ele reprezintă încălcări flagrante ale economiei de piaţă în forma ei perfectă. De exemplu, impunerea unei forme de salarizare prin elaborarea unei legi de salarizare unică şi, mai ales, lipsa unei negocieri de orice fel (nici măcar o negociere de tip parlamentar, dat fiind că pe această lege Guvernul şi-a angajat răspunderea) este o trimitere clară asupra mentalităţii celor care conduc guvernarea României, şi care se tot prezintă drept singura forţă "de dreapta" a României, asupra economiei de piaţă.

Din acest motiv am ales titlul "economia de paiaţă".

În timp ce înalţii reprezentanţi ai statului român îşi clamează o politică de dreapta (care ar trebui să conducă, nu-i aşa, la un liberalism total şi un stat minimal... măcar ca ţintă), politica efectivă a actului de guvernare este dimpotrivă, puternic intervenţionistă, cât se poate de paternală şi o lovitură a conceptului propriu care înlocuieşte principiile economiei de piaţă.

Dacă auzim o ştire conform căruia creşterea preţului la energie conduce la creşterea preţurilor la alte produse, avem o dovadă clară că preţul acestor produse nu se stabileşte ca urmare a cererii/ofertei, concept dominant al economiei de piaţă, respectiv ca raritate a sa în raport cu dorinţa celor care participă la piaţă. Teoria marginalistă dezvoltă acest concept al rarităţii bunurilor, spunând că preţul este o măsură în care obiectul tranzacţionat satisface, direct sau indirect, o nevoie socială. Preţul apare în acest context ca un indice de raritate.

Desigur, orice absolvent de o instituţie superioară de natură economică ştie câte ceva despre diferenţele dintre teoria obiectiva a valorii şi teoria subiectiva a valorii, probabil că aceste diferenţe au ajuns şi la cunoştinţa celor care ne conduc.

Se poate apela la o dimensionare generală a preţului atunci când îl definim, indiferent de sistemul în care acesta se formează... Preţul este un instrument complex de măsurare economico-bănească care reflecta în mărimea lui atât cheltuielile de munca efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea, precum ţi alte variabile, economice sau ne-economice.

De ce este importantă această discuţie despre preţuri? Pentru că numai aparent preţul este doar un cost al celui care cumpără şi un venit al celui care vinde. Într-o realitate economică complexă preţul foloseşte la multe alte lucruri, de exemplu prin preţ şi evoluţia preţului se stabileşte deziderabilitatea unor resurse în raport cu alte resurse, se stabileşte ce produse sau servicii sunt cerute de consumatorii finali, dar şi calea tehnologică de a furniza un produs mai ieftin. Preţul şi evoluţia preţurilor contribuie la estimările jucătorilor economici relative la câştig, reprezentând, de exemplu, un stimulent sau un inhibitor pentru investiţie (vezi, de exemplu, efectele căderii preţurilor din domeniul imobiliar stimulent pe tenta ascendentă, inhibitor pe tenta descendentă). Investitorii vor urmări dinamica preţurilor pentru a investi în ceea ce se cere (acolo unde preţurile au o dinamică ascendentă). Chiar şi consumatorii sunt influenţaţi de preţuri în sensul că preţul şi dinamica preţurilor indică unde anume este risipa resurselor astfel încât resursele rare sunt folosite mai eficient.

Nimeni nu poate nega că aşa numita "concurenţă perfectă" este "perfectă" numai în sfera idealului. Este evident că în România, şi oriunde, concurenţa este imperfectă. Această imperfecţiune se manifestă prin un control al preţului (fie direct de către firmă, fie centralizat, de către stat). Preţul liber format este înlocuit astfel cu preţuri "administrate", adică stabilite de cel care controlează piaţa în regim de concurenţă imperfectă, dar şi cu preţuri stabilite de stat în condiţiile în care există bunuri pentru care statul controlează piaţa. "Paradoxul" economiei de piaţă este că aceasta este totuşi dominată de "preţuri administrate" şi nu de preţuri libere. Diferenţele sunt fundamentale. În timp ce preţurile libere sunt fixate în exteriorul firmei şi se produce "adaptarea la piaţă", respectiv se ajunge la modificarea cantităţii de bunuri oferite şi la modificarea cererii, preţurile fixate de firmă, în interiorul acesteia, oferă firmelor un control mult mai mare.

Dacă în cazul unei firme este destul de clar cam ce înseamnă acest joc "preţ administrat" vs. "preţ liber", care este dimensiunea intervenţiei statului. Am să iau ca exemplu recenta "criză a pâinii" care s-a produs la trecerea din iarnă spre primăvară. Pe piaţa grâului din România avem o situaţie previzibilă de fluctuaţie a preţului pieţei. Cum grâul se recoltează într-o perioadă relativ scurtă din an, avem situaţia unui aport masiv de marfă (grâu) în perioada imediat recoltări. Acest lucru conduce imediat la micşorarea preţurilor. De asemenea, la nivelul finalului de iarnă, preţul creşte, iarăşi previzibil, mult sau foarte mult, din cauza penuriei pe piaţa internă şi aprecierii preţul de import ca gest speculativ.

Cum poate interveni statul într-o asemenea situaţie? Păi să vedem câteva dintre măsurile aplicate de domnul Boc.
- Stabilirea la grâu al unui preţ de intervenţie (singurul instrument de intervenţie permis de UE). Statul român nu poate lua, legal, măsuri administrative în stabilirea preţului de piaţă, dar poate fi jucător pe piaţa de grâu. Preţul de intervenţie ar trebui să reprezinte un preţ, mai mare decât cel al pieţei, acordat de stat producătorilor pentru achiziţionarea unui grâu în vederea stocării şi eliberării pe piaţă, la un preţ ceva mai mic decât al pieţei, în momentul penuriei. Ce se întâmplă însă... Pe o piaţă al cărui preţ este undeva pe la 300 de euro tona de grâu, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură face acest joc al preţului de intervenţie cu un preţ de 101,31 euro/tonă. Cu alte cuvinte, APIA nu numai că zdrobeşte din temelie sensul preţului de intervenţie, dar, la o adică, jupoaie şi mai mult ţăranul aflat în dificultate (pentru că acesta nu are unde să-şi pună grâul până la stabilizarea preţului în zona maximală). În timp ce statul ar trebui să intervină pentru a păstra preţul grâului până la o anumită limită, folosirea unui preţ de intervenţie atât de mic conduce la scăderea preţului şi mai mult. S-a ajuns iată ca cei care se ocupă de import/exportul de cereale să vândă românilor grâu românesc după ce l-au achiziţionat cu un preţ de trei ori mai mic cu câteva luni în urmă.
- Programul "Primul Siloz" este o modalitate de a combate motivul scăderii preţurilor la grâu imediat după recoltă. Se pleacă de la motivul scăderii preţurilor, anume că agricultorul are nevoie imediat de banii pentru recoltă pentru a-şi achita datoriile contractate cu termen de plată la închiderea procesului de producţie. Mai mult, agricultorul nu-şi permite să aştepte un preţ mai bun pentru că nu are unde să-şi depoziteze efectiv produsul recoltei, în cazul nostru grâul. Această deficienţă ar trebui să fie rezolvată de acest program, "Primul siloz". Mai exact, agricultorul îşi depune grâul într-un siloz autorizat participant la acest program. Va primi un certificat unde este notată cantitatea şi calitatea produsului predat. Acest certificat va avea valoarea cantităţii depuse înmulţită cu valoarea unui preţ mediu al produsului respectiv. Cu acest certificat fermierul se poate duce la una din băncile participante la acest program şi, pe baza certificatului, poate împrumuta până la 70% din valoarea certificatului, fie pentru reluarea procesului de producţie, fie pentru investiţii. Garantarea împrumutului se face prin Fondul de Garantare a Creditului Rural. La un moment dat preţul va creşte şi fermierul îşi vinde produsul obţinând banii necesari achitării creditului. Programul, deşi absolut folositor fermierului şi în total dezavantaj pentru "samsarii cerealelor" nu prea a funcţionat. În plus, deşi există practic o garanţie a cerealelor în siloz, deşi există o garanţie suficientă a Fondului de Garantare a Creditului Rural, deşi împrumutul este pe termen scurt (maxim un an)... dobânzile practicate de bănci pentru acest program sunt foarte, foarte ridicate, nicidecum preferenţiale cum sunt, de exemplu, la programul "Prima Casă". România este mai interesată de construcţii decât de producţia agricolă. Preţurile speculative pe piaţa imobiliară sunt mai atractive decât combaterea speculaţiei la cereale şi alte producţii agricole. Cumva am impresia că cineva nu vrea că "samsarii" pieţei cerealiere să dea faliment.

Cum spuneam, în economia de piaţă statul nu poate să intervină agresiv asupra preţurilor, cum ar fi să impună un mercurial, astfel încât să se anuleze total legile economice funcţionale, obiective. Statul are însă posibilitatea de a interveni pentru a elimina sau atenua anumite influenţe negative în vederea acordării unui sprijin în afara pieţei, în special cu ţinta numită global "interesul public", fie că vorbim despre consumator (limitarea creşterii preţului), fie că vorbim despre producător (împiedicarea scăderii lui).
Funcţie de interes, unii critică aceste intervenţii pentru că le limitează acţiunea speculativă, altele laudă aceste intervenţii pentru că le produce venituri suplimentare. Logica statului nu trebuie să se ghideze însă decât după interesul general.
Cert este însă că orice intervenţie a statului înseamnă o intervenţie asupra raportului cerere-ofertă.

Cam ce ar însemna o politică de preţuri care să constituie o intervenţie a statului.
Putem vorbi despre preţuri avantajoase la materii prime, achiziţionarea unor cantităţi mari de bunuri la preţuri convenabile, acordarea de subvenţii pentru a induce astfel un preţ mai mic pentru anumite produse, acordare unor credite preferenţiale pentru ciclul de producţie al unor anumite produse, acţiuni de limitare a unor profituri sau, dimpotrivă, de încurajare a creşterii lor, îngheţarea preţurilor la o limită minimă sau maximă în scopul protejării consumatorilor, respectiv producătorilor. Se observă că statul poate acţiona prin trei grupe de acţiuni, asupra cererii şi ofertei, asupra parametrilor care stabilesc nivelului preţului şi controlul direct al preţurilor.

Încă o dată vreau să menţionez că, în condiţiile economiei de piaţă nu se admit procedeele economiei centralizate. Statul nu poate interveni astfel încât să înlocuiască mecanismele pieţei. Statul intervine numai în procesul de formare şi mişcare a preţului (numai şi asta şi putem considera că este prea de ajuns).

Mai multe despre aceste politici puteţi găsi pe...
Fixarea autoritară a preţurilor
sau
Capitolul 4, pagina 68

Să analizăm puţin trei intervenţii ale statului asupra preţului devenite deja clasice.

Prima intervenţie este BARIERA COMERCIALĂ. Acest tip de intervenţie este definită ca o reţinere artificială creată în cadrul schimbului liber de bunuri şi servicii între naţiuni. Cele mai frecvente tipuri de bariere comerciale sunt tarifele, cotele şi controlul valutar. Creşterea sau scăderea nivelului acestor acţiuni-intervenţie au drept scop protejarea produselor naţionale şi limitarea concurenţei străine, respectiv reducerea şomajului intern, echilibrarea balanţei de plăţi. Evident este necesar un echilibru, pentru că nici reducerea excesivă nu este bună. În general, bariera comercială reduce volumul schimburilor comerciale, produce scăderea concurenţei, protejează preţul intern (menţinându-l mare). La nivel global se traduce, în consecinţă, cu o alocare ineficientă a resurselor şi scade nivelul de producţie, în consecinţă şi veniturile provenite din producţie.
Revenind la intervenţia statului român prin intermediul barierei comerciale, statul poate să protejeze numai anumite industrii interne. Dacă vă aduceţi aminte, ca măsură de protecţie a investitorilor străini de la Dacia, s-a jucat acum câţiva ani sistemul taxei de primă înmatriculare. Deşi aparent este vorba despre colectare a unor fonduri către stat, astfel de măsuri au repercursiuni puternice în rândul societăţilor comerciale româneşti. Există însă şi bariere netarifare, cum ar fi prezenţa sau eliminarea între două sau mai multe state ale unor tarife specifice sau ad-valorem (aplicabile la valoare, cum este, de exemplu, taxa pe proprietate, taxa pe valoarea adăugată, redevenţele).
Deşi în mod oficial aceste bariere comerciale sunt, în mod declarativ, introduse pentru a conduce la efecte economice de tipul stimulării industriei interne sau creşterii competivităţii, este evident această cădere accentuată a industriilor cu capital românesc reprezintă dovadă că ele "nu lucrează" aşa cum se stabileşte prin manualele de economie. "Păcăleala" naţiunii române are un dublu sens, pe de o parte politicienii care stabilesc soluţiile de guvernare capătă o aură de "apărător al dreptei", "instigator" (în sensul bun al cuvântului) la economia de piaţă, pe de altă parte face tocmai pe dos, pentru că vorbim totuşi de o intervenţie a statului pe piaţa liberă, fie ea şi protecţionistă. Succesul acestui tip de guvernare nu numai că nu este de dreapta, dar destabilizează şi reprezentarea parametrilor economici folosiţi pentru determinarea funcţionării economice, aruncă în aer principiile cererii şi ofertei, dizolvă efectele benefice născute din concurenţă, mai ales în zona naşterii produselor competitive. Aparent economia merge mai bine, parametrii cresc (de exemplu producţia industrială cu care se tot laudă domnul Boc), per global însă lucrurile merg din rău în mai rău.
România este dominată mai ales de bariere comerciale de tip netarifar.

Aş începe cu contingentele tarifare. Deşi sunt practic acelaşi lucru din punct de vedere economic, legislaţia românească diferenţiază termenul de "cotă" tarifară pentru contingentele administrate de autoritatea vamala română şi "contigente" tarifare pentru contingentele administrate pe bază de licenţă şi eliberate de alte organisme guvernamentale (controlate de autoritatea vamală română în momentul vămuirii mărfurilor).
În principiu, cotă tarifară defineşte un anumit volum de mărfuri (valoric sau cantitativ) ce poate fi pus în liberă circulaţie în condiţia reduceri taxelor vamale sau chiar cu exonerarea (eliberarea de răspundere) taxelor vamale.
Conform cu legile europene, cea mai mare parte a cotelor tarifare comunitare sunt administrate de Direcţia Generală Taxare şi Uniune Vamală (DG TAXUD, cu sediul la Bruxelles), în cooperare cu administraţiile vamale ale statelor membre. Un anumit număr dintre cotele tarifare sunt administrate de Direcţiei Generale Agricultură şi Dezvoltare Rurală (DG-AGRI) prin mijlocirea unui sistem de certificate de import. Acestea nu fac obiectul administrării de către autoritatea vamala română.

Depozitele prealabile la import reprezintă o barieră netarifară specifică ţărilor dezvoltate. Specific acestora sunt reglementările prin care cel care realizează un import este obligat să depună în contul organelor vamale o parte din plata viitorului import, cu cel puţin înainte de 6 luni înainte ca importul să se realizeze efectiv. Această cotă poate fi chiar şi jumătate din valoarea importului. Odată depuse în cont, aceste sume nu produc dobândă (ca într-o formă comercială bancară). Din acest motiv, acest instrument al depozitelor prealabile la import conduce la o modificare a preţului, fie prin ridicarea preţului la produselor de import, fie prin scăderea preţului de achiziţie. Depozitele prealabile la import reprezintă deci un instrument de descurajare a importurilor, printr-o presiune asupra preţurilor produsului importat. Pe de altă parte, acest instrument poate fi privit şi ca un credit acordat statului, pe termen scurt, lipsit de dobândă, necesar statului pentru a echilibra balanţa de plăţi.

Evaluarea mărfii în vamă reprezintă un alt mijloc de barieră comercială de tip netarifar. Acest sistem reprezintă stabilirea unei valorii a mărfii în vamă, care să fie baza de calcul al taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import. Cum anume se determină valoarea în vamă este stabilit de art. VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ. Acest articol prevede că evaluarea vamală trebuie să se facă pornind de la preţul facturat (CIF), sub condiţia ca acest preţ să fie real. Dacă nu, există o succesiune de raportare la un preţ de referinţă. Aceste prevederi au stat la baza "Convenţiei Internaţionale cu privire la evaluarea vamală" de la Bruxelles.

Achiziţiile guvernamentale sau piaţa publică reprezintă ceea ce statul, prin intermediul departamentelor, ministerelor şi a altor instituţii centrale, achiziţionează bunuri şi servicii. Sigur, nu toate achiziţiile reprezintă bariere netarifare, ci doar în măsura în care există reglementări prin care firmele naţionale au prioritate la achiziţie faţă de cele străine. Orice favorizare înseamnă, automat, şi o defavorizare... adică o intervenţie în sistemul concurenţial. Există o reglementare, "Acordul cu achiziţiile guvernamentale” de la finalul Rundei Tokyo care stabileşte condiţiile în care formele naţionale sunt obligatoriu pe picior de egalitate cu firmele străine. Comisia Europeană a lansat la începutul anului o consultare publică privind reforma regulilor în domeniul achiziţiilor guvernamentale, consultare care tocmai s-a încheiat (guvernul României nu a catadicsit să o mediatizeze pentru ca şi românii să-şi spună părerea). Motivul este legat de faptul că s-a observat că achiziţiile guvernamentale deţin o pondere importantă din întreg PIB-ul UE (aproximativ 17%), în concluzie este necesară o eficientizare a utilizării fondurilor publice în acest tip de achiziţii care să ducă, deopotrivă, la creştere economică şi ocuparea forţei de muncă.

Monopolul de stat asupra anumitor produse înseamnă limitarea, prin autoritatea statului, a importurilor acelor produse. Consecinţa acestui monopol este că statul trebuie să stabilească preţul de vânzare pentru aceste produse şi, evident, el va fi mai mare cu scopul restrângerii consumului. Nu este o barieră comercială efectivă atunci când monopolul de stat se instituie pentru produse ce afectează sănătatea populaţiei, a animalelor, a mediului...
Deşi el este, de regulă, cu un caracter permanent, pentru anumite produse poate fi temporar.

În sfârşit, aş vrea să închei cu barierele netarifare care decurg din standardele produselor importate şi indigene. Acestea sunt "obstacole" de natură tehnică definite de reglementări internaţionale (standarde internaţionale) sau naţionale (standarde naţionale), şi stabilesc diferite caracteristici tehnice şi de calitate care sunt comune produselor indigene şi de import. Scopul declarat ar acestor bariere este, în general, securitatea sănătăţii, protecţia fito-sanitară şi/sau protecţia publică. Prevederile internaţionale, fiind uniforme, sunt pe deplin justificate şi nu pot fi obstacole în calea schimburilor comerciale. Prevederile naţionale, sau statele care nu respectă prevederile internaţionale, pot reprezenta obstacole pentru că, nefiind uniforme de la stat la stat, induc o diversitate ce poate deveni obstacol în calea schimburilor comerciale.

Ca o concluzie, toate barierele comerciale de tip netarifar sunt forme care intervin în stabilirea preţurilor, în sensul ieftinirii bunurilor şi serviciilor protejate politic, şi costisitoare în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile "concurenţei" celui protejat politic. Evident, de bun simţ este apărarea economiei naţionale. De regulă însă atât consumatorul şi antreprenorul român va avea acces pe o piaţă denaturată de astfel de intervenţii şi costurile sunt oricum mai mari.

Să trecem la cea de a doua intervenţie definită de SUBVENŢII.

Subvenţiile sunt un mijloc relativ ocult şi cu efecte majore asupra pieţelor. De regulă subvenţiile par a fi măsuri benefice care sprijină economia, dar nu este întotdeauna aşa.
Subvenţiile sunt destul de greu de definit, pentru că pot îmbrăca mai multe forme. Se consideră că există subvenţii în următoarele situaţii:

- atunci când există o contribuţie financiară a puterilor publice sau a oricărui organism public din competenţa teritorială a unui stat, respectiv în cazul în care o practică a puterilor publice presupune un transfer direct de fonduri (donaţii, împrumuturi sau participare la capitalul social), sau transferuri directe potenţiale de fonduri sau de pasiv (de exemplu, garanţii de împrumut), încasări publice exigibile în mod normal la care se renunţă sau nu sunt percepute (stimulentelor fiscale, creditarea impozitelor), puterile publice furnizează bunuri sau servicii altele decât cele de infrastructură generală, sau achiziţionează bunuri, puterile publice efectuează vărsăminte către un mecanism de finanţare sau însărcinează un organism privat să execute una sau mai multe din tipurile de funcţii enumerate mai sus
- dacă există orice formă de sprijin a veniturilor sau a preţurilor, în sensul Articolului XVI al Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ 1994
- dacă, astfel, este conferit un avantaj.

Subvenţionarea se face sub mai multe forme, dar, într-un fel sau altul, subvenţionarea reprezintă un transfer de fonduri de la Bugetul Statului spre agenţii economici, fie ei publici, fie ei privaţi, plecând de la conceptul conform căruia aceştia reprezintă elemente esenţiale economiei naţionale. Subvenţionarea are deci ca principal scop declarat creşterea bunăstării economice. Putem vorbi despre
- subvenţiile fixe sau granturi
- finanţările cu dobânzi reduse
- creditele acordate în condiţii speciale pentru finanţarea programelor de investiţii.

Sfera cea mai importantă pentru subvenţii este, fără doar şi poate, agricultura. Pentru Uniunea Europeană, subvenţiile pentru agricultură se acordă conform cu Politica Agricolă Comună a U.E. Domeniile de subvenţionare sunt: stimularea mecanismului de asigurare a riscurilor în agricultură; stimularea investiţiilor pentru fondarea plantaţiilor multianuale; subvenţionarea investiţiilor pentru producerea legumelor pe teren protejat (sere, solarii, tuneluri); stimularea investiţiilor la procurarea tehnicii şi utilajului agricol, a echipamentului de irigare, şi, în premieră, a instalaţiilor împotriva îngheţului.

Subvenţii se acordă însă şi sectoare de activitate care nu au legătură cu agricultura, cum ar fi regiile autonome, furnizorii de energie, în zona investiţiilor în energii alternative, a energiilor "verzi", construirea locuinţelor şi achiziţionarea locuinţelor, sectoarele care creează locuri de muncă... etc.

Este evident că aceste subvenţii afectează piaţa concurenţială. Aproape sigur statul nu este cel ce poate decide alocarea resurselor astfel încât să apară soluţii care să optimizeze acest domeniu mai bine decât însăşi piaţa. Iată că piaţa românească este invadată de produse agro-alimentare subvenţionate care sufocă producţia de profil românească prin practicarea unor preţuri de dumping.
De altfel, de cele mai multe ori, companiile de stat sau private sunt subvenţionate tocmai pentru că nu deţin un avantaj comparativ pe piaţă.

În sfârşit aş vrea să vorbesc despre o ultimă intervenţie care, de regulă, nici nu pare o intervenţie a statului. Este vorba despre instrumente salariale, de tipul salariului minim.
Definiţia salariului minim este destul de complicată într-o reprezentare reală a societăţii româneşti dintr-un motiv simplu, salariul minim este legat de noţiunea de salariu şi nu în general, de venitul de tip salarial. În concluzie salariul minim este o noţiune destul de abstractă, mai mult un argument contabil, economic, decât unul real, palpabil. Salariul nu trebuie privit drept o remuneraţie a muncii, ci ca un preţ pe piaţa muncii. Iată de ce salariul capătă mai multe dimensiuni care trebuie să fie explicate în fiecare caz particular, salariul direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv, salariul minim garantat...
O definiţie de manual ar fi ceva de tipul Salariul minim reprezintă salariul fixat legal pentru a garanta angajaţilor din categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistenţă, determinat în raport cu mediul social. Iată că acest salariu minim brut are o dimensiune a protecţiei sociale. El ar trebui să reprezinte limita la care un om poate să trăiască, adică să aibă unde sta, să poate mânca, să poate să-şi satisfacă condiţiile minime care să-i permită să meargă la muncă.
După revoluţie, salariul minim a fost introdus prin legea 68/1993: persoanele juridice şi fizice care angajează personal salariat cu contract de munca sunt obligate sa garanteze în plata un salariu brut lunar cel puţin egal cu nivelul salariului de baza minim brut pe ţară. Această lege este abrogată astăzi de prevederile Codului Muncii.

Directiva 96/71/CE din 16 decembrie 1996 a Parlamentului European prevede, la art. 3, alin. 1, lit. “g”, că noţiunea de salariu minim este definită de legislaţia şi practica naţională a statelelor membre.
În sensul prezentei directive, noţiunea de salariu minim, menţionată la litera (c) al doilea paragraf este definită de legislaţia şi practica naţională a statului membru pe teritoriul căruia este detaşat lucrătorul.

Nu există însă o definire a salariului minim brut în legislaţia românească. Codul muncii "se face" că oferă o definiţie, dar de fapt oferă o reglementare:
ART. 159 - Definire
(1) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului normal de munca, se stabileste prin hotarare a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor. In cazul in care programul normal de munca este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de baza minim brut orar se calculeaza prin raportarea salariului de baza minim brut pe tara la numarul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.
(2) Angajatorul nu poate negocia si stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul de baza minim brut orar pe tara.
(3) Angajatorul este obligat sa garanteze in plata un salariu brut lunar cel putin egal cu salariul de baza minim brut pe tara. Aceste dispozitii se aplica si in cazul in care salariatul este prezent la lucru, in cadrul programului, dar nu poate sa isi desfasoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu exceptia grevei.
(4) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata este adus la cunostinta salariatilor prin grija angajatorului.

Chestiunea este că deşi salariul este definit prin noţiunea de venit, în înţelesul de zi cu zi între "salariul tarifar de încadrare" şi "venitul brut" este o diferenţă importantă, dacă nu colosală, de nivel. Această diferenţă este dată de foarte multe sporuri... de producţie, de vechime, de fidelitate, de noapte, de muncă grea... şi aşa mai departe. Majoritatea ţărilor europene (20 din 27) au acest salariu minim obligatoriu. Spre deosebire de România, ei oferă şi definiţia.

Salariul minim stabileşte un prag a remuneraţiei. Cum spuneam mai sus, acest prag este legat de o dimensiune socială. În România a apărut însă o dihotomie între salariul minim pe economie în domeniul privat şi cel public (de stat), de parcă nivelul de subzistenţă diferă.

Impunerea unui salariu minim are o dimensiune a protecţiei sociale. Salariatul este apărat de o exploatare fără limite din partea angajatorului. Cu alte cuvinte statul spune... măi angajator, oricât ai călca drepturile salariaţilor în picioare, măcar să supravieţuiască prin acest salariu minim. De fapt însă statul este prins într-un cleşte. El şi-ar dori ca salariul "la privat" să fie cât mai mare pentru a scăpa de grija protecţiei sociale pentru cât mai mulţi dintre angajaţi, pe de altă parte, salariul minim mare "deranjează premierul" pentru că trebuie să plătească "mai mulţi bani de la buget" salariaţilor "plătiţi de la buget". În sfârşit un salariu minim mare dezechilibrează bugetul şi pe baza faptului că nivelul salariului minim brut influenţează metoda de calcul a impozitului pe salarii, va chiar intră în calculul altor plăţi pe care statul le face către cetăţeni.

Şi mai departe, deşi valoarea mare a salariul minim pe economie pare în ajutorul angajatului, nu se poate nega că el este o intervenţie a statului pe piaţa muncii. Un salariu minim pe economie foarte ridicat conduce, în mod evident, la restrângerea pieţei muncii în zona angajării sub valoarea salariului minim pe economie... adică creşte şomajul. Salariul minim pe economie stabileşte, în consecinţă, o limită a productivităţii muncii. Sub un anumit nivel al productivităţii un angajator nu mai poate angaja salariaţi pentru că plătindu-i cu valoarea salariului minim ar însemna că angajatorul merge în pagubă. Rezultatul poate însemna fie falimentul, fie munca "la negru", fie alte modele de "eludări ale legii" (înregistrarea unui program de muncă redus, de exemplu, deşi nu este cazul).

(sursa foto: http://www.colectiva.tv/wordpress/lang/en-us/money-origami-2/)

Ei bine, de acum încolo, atunci când urmăriţi ştirile din zona guvernamentală şi vedeţi o astfel de măsură luată de Guvernul României, vă puteţi gândi că ea foloseşte cuiva anume, că este "cu dedicaţie", şi mai puţin în sprijinul sensibilei economii de piaţă din România.