Să nu demiţi!

---

Este parcă o poruncă biblică dată unui concediator...

„Sînt sătul de simpozioane de condamnare a comunismului“

Interviu cu Marius OPREA

Autor: Ovidiu ŞIMONCA

Cum ai aflat de înlocuire, de demitere?
M-au sunat colegii de la Institut, care au găsit, întîmplător, în Monitorul Oficial, această informaţie. Nu mi s-a comunicat nimic, nu am avut nici o informaţie de la Guvern sau de la premierul Boc, n-am fost chemat să dau explicaţii. Domnul Dinu Zamfirescu şi cu mine am aflat din Monitorul Oficial că din 27 februarie nu mai sîntem angajaţii IICCMER. Pur şi simplu, demiterea mea s-a făcut ca pe vremea Guvernului Năstase, în perioada sa de glorie. Erau aşa-numitele demiteri de weekend, care duceau la pedeserizarea ţării. Acum, tot în aceste weekenduri de pomină, avem de-a face cu o pedelizare a ţării.

În timpul guvernului Năstase erau demiterile de weekend, dar erau şi arestările de weekend.
Pe mine mă miră graba cu care se iau măsuri, se decid schimbările din funcţie.

Dacă sînt în concediu, pot să fiu demis?

De la ce dată nu mai eşti în funcţie?
Contractul meu încetează în momentul în care decizia de înlocuire este publicată în Monitorul Oficial. Prin urmare, din 27 februarie nu mai sînt angajatul IICCMER. Totuşi, sînt într-o situaţie paradoxală. Eu am fost plecat la Praga, unde am pregătit şi supus atenţiei publicului din Cehia expoziţia Numitorul comun: moartea. Cazurile pe care le-am supus atenţiei, în cadrul expoziţiei, cuprind persoane executate prin împuşcare. Sînt obiecte, fotografii, imagini video şi interviuri cu rudele celor împuşcaţi. Expoziţia a fost prezentată în ţară la Bucureşti, Cluj, Giurgiu şi Alexandria. În perioada 22 februarie-5 martie, expoziţia este deschisă la Praga, cu sprijinul Ambasadei României în Cehia şi a Institutului pentru Studierea Regimurilor Totalitare din Cehia. Tot la Praga, am participat la conferinţa „Crimes of the Communist Regimes“, care are drept scop să prezinte crimele comunismului din ţările Europei Centrale şi de Est, să evalueze natura acestor crime potrivit legislaţiei internaţionale şi să găsească soluţii pentru pedepsirea vinovaţilor. Eu m-am aflat la Praga din 21 februarie. Înainte de plecare, am făcut o cerere de concediu care este înregistrată la secretariat. Din 26 februarie, eu figurez în concediu. Nelămurirea mea este următoarea: eu sînt în concediu sau sînt demis? Dacă sînt în concediu pot să fiu demis?

Pînă cînd eşti în concediu?
Pînă pe 8 martie. Eu nu înţeleg această procedură, să fiu demis în timp ce sînt în concediu. Mi se pare o procedură la limita legii. Dar nu vreau să mă agăţ de funcţie, poate că ştie Guvernul mai bine cum să mă demită.

Sînt cîteva lucruri dubioase. Anunţul de schimbare devine public, pe baza lecturii Monitorului oficial, într-o zi de sîmbătă. Acum aflăm că eşti şi în concediu. Sînt nişte neclarităţi care ar putea să facă obiectul unei contestaţii prin invocarea Codului Muncii.
Vă mai reamintesc un fapt. Hotărîrea de Guvern privind reorganizarea IICCMER, din 23 februarie 2010, a fost dată tot într-un moment cînd nu mă aflam în ţară, eram la Praga. Eu nu puteam să apăr instituţia, nu puteam să-mi spun punctul de vedere. Eu respect hotărîrile Guvernului, sînt un slujbaş la Guvernului, dar sînt mirat de aceste decizii care sînt luate în absenţa mea din ţară. Nu înţeleg de ce aceste decizii nu mi se comunică personal. Eu cred că am fost un slujbaş onest al Guvernului, care şi-a dovedit eficienţa în materie de investigare a crimelor comunismului. În noua Hotărîre de Guvern, dispare din atribuţiunile Guvernului latura de investigare. Se schimbă filozofia instituţională a Institutului. De acum înainte, trebuie să mutăm morţii în bibliotecă.

Din punctul tău de vedere, de ce ai fost înlocuit?
Ce a deranjat foarte mult este faptul că am trecut la munca de teren.

Să o luăm metodic. Ştiu că aţi pregătit nişte dosare, la Institut, despre cei care au comis atrocităţi în vremea comunismului. Au fost ele trimise către Parchetul General?
Noi am lucrat mereu într-un paradox. Actualul regim, pe de o parte, a condamnat comunismul, pe de altă parte, tot acest regim nu vrea să vadă nici un activist sau securist în puşcărie. La toate dosarele pe care noi le-am înaintat spre Parchet, dosare bazate pe expertize diverse, de natură arheologică, medico-legală, i-am identificat şi pe cei care au ucis, torturat sau răpit. I-am identificat cu nume, prenume, funcţia de atunci, am prezentat faptele. Şi, în toate cazurile, ni se dau soluţii de NUP (neînceperea urmăririi penale) şi SUP (suspendarea urmăririi penale). Asta înseamnă fie că autorităţile judiciare nu înţeleg că în ţara asta a fost condamnat comunismul, fie că această condamnare a comunismului a fost una de faţadă. O condamnare politică, fără consecinţe, fără vinovaţi care să răspundă în faţa legii.

Cînd ajungem la oameni concreţi, care ar trebui pedepsiţi, totul se blochează

Cîte dosare aţi trimis către Parchetul General, în ultimii ani?
Am făcut peste 400 de sesizări.

Vreun rezultat?
Nici un rezultat, nici o cercetare, nici o condamnare. Am să vă dau un caz concludent. Cu mare greutate i-am descoperit pe securiştii care l-au răpit şi torturat pe Vasile Paraschiv, celebrul disident al regimului comunist, cel care a creat primul sindicat liber din România, neafiliat PCR-ului. Soluţia dată de DIICOT, de departamentul din Parchetul General care se ocupă de aceste cauze, a fost SUP, suspendarea urmăririi penale. Fapta la care au fost încadraţi cei care l-au torturat pe Vasile Paraschiv a fost „abuz în serviciu“, apoi s-a dat SUP. Prin aceasta, DIICOT dă liber la răpirea oricui în România. Actul în sine este un simplu „abuz în serviciu“. Nu mi se pare normal. Noi vorbim de situaţii cînd destinul unui om a fost pus grav în pericol. Este o problemă de fond: noi, Institutul, ca o agenţie guvernamentală, am lucrat, prin aceste demersuri ale noastre, împotriva Statului. De aici cred că vin represaliile de care avem parte. Cînd ajungem la oameni concreţi, care ar trebui pedepsiţi, totul se blochează. Asta e condamnarea comunismului pe care o lăudăm atîta? Pe urmă, cum ne uităm la victime, cît respect le arătăm, la modul concret?

Poţi să ne dai un exemplu? Înţeleg că s-au dat NUP şi SUP la securişti, dar nici victimele să nu poată fi reabilitate pînă la capăt?
Legea 221/ 2009, promovată împreună cu regretatul Constantin Ticu Dumitrescu, cred că a supărat foarte mult. Pe baza acestei legi, toţi deţinuţii politici au fost reabilitaţi de iure, prin lege. Din Codul de Procedură Penală dispăruse recursul în anulare. Au fost foarte multe situaţii în care deţinuţii politici au murit condamnaţi, n-au mai fost reabilitaţi. Condamnările lor n-au fost şterse de nimeni. Asta în timp ce securiştii care îi condamnaseră mor liniştiţi, beneficiari ai unor pensii foarte mari. Am gîndit, în acest sens, un pachet de legi care să le facă dreptate deţinuţilor politici. Banii, pentru a li se face dreptate, trebuie luaţi de la foştii securişti. Foşti securişti şi activişti, în momentul în care se descoperă că au comis acte împotriva drepturilor şi libertăţilor omului, trebuie să li se reducă pensiile la pensia medie pe economie. Reducerea pensiilor foştilor securişti ţine tot de voinţa Guvernului. Cînd vorbesc de reabilitarea foştilor deţinuţi politici am în vedere şi condamnările care au dus la confiscarea totală sau parţială a averii. Nu îi am în vedere doar pe foştii deţinuţi. Am extins dreptul de a se adresa justiţiei, împotriva Statului, şi pentru urmaşii lor. Asta deja supără foarte mult. Eu am pornit de la o premisă morală: dacă Statul român este un stat moral, care a condamnat comunismul ca un regim ilegitim şi criminal, primul lucrul spre care trebuie să se îndrepte sînt victimele. Apoi, trebuie găsiţi şi condamnaţi torţionarii.

Nu mai eram dorit de domnul profesor Tismăneanu

Această problemă a fost mereu în discuţie: ce facem după condamnarea comunismului? Şi altă întrebare: sînt aproape patru ani de la condamnarea în Parlament a comunismului, de ce securiştii sînt liberi, de ce au pensii babane? De ce nu-i aducem în faţa justiţiei pe cei care au ucis, au torturat, au afectat vieţile oamenilor nevinovaţi?
Noi, la IICCR, am făcut dosare referitoare la torţionari, le-am înaintat justiţiei, le-am trimis la Parchetul General. Din nefericire, nici unul dintre cei prezentaţi de noi în dosare cu probe serioase nu este adus în faţa instanţei. Şi nici nu cred că va fi adus. De acum încolo, din cîte am înţeles eu din spusele domnului profesor Tismăneanu, Institutul se va ocupa de condamnarea comunismului în latura ei ideologică. Aici este o diferenţă clară de opinie între mine şi domnul profesor Tismăneanu. Eu nu cred că o ideologie poate fi adusă în faţa instanţei judecătoreşti. Eu cred că oamenii care au comis crime pot fi aduşi în instanţă. Şi nu sînt aduşi, deşi noi furnizăm probe, dosare, mărturii. Eu cred că asta a supărat, că am arătat, împreună cu toţi colegii mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, inconcreteţea măsurilor practice de condamnare a comunismului. Comunismul este condamnat la nivel teoretic, în simpozioane. Eu sînt sătul de simpozioane de condamnare a comunismului. După ce ţii în mînă oasele celor ucişi şi-ţi închipui lacrimile lor înainte de a fi ucişi nu mai poţi judeca doar după o paradigmă epistemologică. Ce au morţii şi ce are moartea cu epistemologia? Toţi cei care organizează simpozioane, care vorbesc judicios şi eclatant despre ideologii, ar trebui să se îndrepte spre aceste poveşti adevărate. Pentru mine, atunci cînd dezgropăm morţi ucişi în comunism, este impresionantă solidaritatea comunităţilor locale, a primarului, ne ajută cu toţii. Aceste dezgropări, care se puteau extinde în toată ţara, ar fi arătat faţa ascunsă a unei alte Românii despre care nu s-a vorbit. Eu nu cred că trebuie să vorbim numai despre marii activişti de partid, despre Leonte Răutu, de pildă, sau să spunem ce s-a întîmplat în alcovurile puterii. Trebuie să vedem rezultatele în teren ale acestor discuţii, atfel nu vom şti ce e dreptatea faţă de victime. Dacă condamnăm comunismul şi spunem că a fost criminal şi ilegitim, atunci trebuie să arătăm în ce a constat caracterul lui criminal. Înţeleg că nu se mai doreşte acest lucru. Noua Hotărîre de Guvern mută centrul de greutate spre studiul teoretic. Şi atît. Nu mai vorbim despre Securitate şi despre securişti, despre faptele lor, nu-i mai cercetăm.

Marius Oprea, ai simţit vreo presiune politică, ai avut semnale că vei fi schimbat din funcţie?
Da. Am citit în ziare şi pe bloguri că nu mai sînt dorit.

De către cine nu mai erai dorit?
Nu mai eram dorit de domnul profesor Tismăneanu, de apropiaţii domnului Tismăneanu. La noi, în lumea intelectuală, este o scindare aproape de pragul schizofreniei. Mi s-a dat de înţeles că nu mai sînt bun, pentru că sînt liberal. Am şi fost apostrofat pentru că nu înţeleg mersul politicii. Mi s-a spus de la obraz: ce mai vrei? Chiar nu înţelegi că trebuie să fii schimbat? Unele persoane, pe care le-am respectat şi cu care am fost prieten, cum este domnul Ioan T. Morar, pe care îl respect în continuare şi cu care sper că mai sînt prieten, deci asemenea persoane îmi explicau logica politică a înlocuirii mele. Ei apără o cauză, a acestui Guvern, e punctul lor de vedere. Domnul Ioan T. Morar căuta să mă convingă de necesitatea înlocuirii mele. Nu ţine! Nu e convingător invocînd schimbarea mea pe criterii politice! Altădată, Ioan T. Morar se revolta cînd Guvernul Năstase făcea înlocuiri pe criterii politice, acum e de acord cu această practică. PDL nu a cîştigat ieri alegerile şi n-a descoperit astăzi că eu sînt membru PNL. Eu nu mi-am ascuns niciodată opţiunile politice. De ce acum, după cîştigarea alegerilor prezidenţiale de către domnul Băsescu, eu trebuie să fiu schimbat?

Pentru că avem un guvern care îşi numeşte oamenii săi în funcţii publice.
Explicaţia aceasta nu ţine. Domnul Băsescu a cîştigat alegerile cu ajutorul voturilor din exil. Cetăţenii din exil au fost mobilizaţi de mesajul anticomunist al domnului Băsescu. Intelectualii care au construit acel mesaj, inclusiv eu, care am făcut parte din Comisia Tismăneanu, ar trebui răsplătiţi. Acum, ce se întîmplă? Doar unii sînt răsplătiţi. Cei care vin la conducerea IICCMER mai au şi alte slujbe. Noi, cei demişi, nu mai avem altă sursă de venit şi de existenţă. Pentru mine, slujba de la Institut n-a fost o sinecură. Eu de aici mi-am cîştigat salariul şi mi-am susţinut familia. Acum, am luat în calcul foarte serios, după demiterea mea, să merg în şomaj.

În acest moment eşti demis şi orice legătură cu Institutul a încetat.
Exact aşa este situaţia. Mă întreb dacă mi se mai dau banii de concediu. Eu figurez în concediu pînă pe 8 martie. Pe 27 februarie am fost demis. Cred că ar trebui să-mi fac actele de şomaj... altă soluţie nu am. Asta pentru că am încercat să arăt cine sînt victimele şi cine sînt călăii.

Nu vrei să conteşti măsura Guvernului Boc?
Aş putea să o contest, măcar în termenii Codului Muncii, dar nu vreau să o fac. Nu vreau să se interpreteze că mă cramponez de funcţie.

Discursurile nu ne lipsesc în ţara asta, ne lipsesc faptele

Ţi se reproşează că n-ai fost suficient de cooperant cu Vladimir Tismăneanu şi că nu ai colaborat cu Comisia Prezidenţială Consultativă, condusă de acesta. De ce n-ai colaborat mai mult cu Vladimir Tismăneanu şi de ce nu l-ai acceptat în Institut?
Domnul profesor Tismăneanu încearcă să arate opiniei publice că nu aş fi un om al dialogului. Această idee este vehiculată de domnul profesor Tismăneanu şi răspîndită de apropiaţii săi. Eu am vrut să colaborez, dar cererile sale, formulate încă din martie 2009, erau imposibil de acceptat. În opinia mea, a colabora înseamnă, în primul rînd, să nu te compromiţi. Sînt adeptul compromisurilor fără compromitere. Am ţinut cu dinţii să nu mă compromit ca persoană şi să nu compromit instituţia pe care o conduceam. Mi se poate cere orice, dar nu se poate să se schimbe natura instituţională a instituţiei. Domnul profesor Tismăneanu, cu Hotărîrea de Guvern alături, ar trebui să schimbe titulatura instituţiei, cu domnia sa în fruntea institutului nu se vor mai face investigaţii, se va discuta teoretic despre comunism, va fi un institut care nu va mai deranja pe nimeni, vor face multe, multe simpozioane, seminarii, iar ucigaşii, deşi avem probe pentru aducerea lor în justiţie, se vor plimba liniştiţi printre noi. Aici se va ajunge. Iar eu înţeleg să spun aceste lucruri, să nu tac, chiar dacă voi ajunge muritor de foame. Sigur, pot fi freelancer, cum am mai fost în vremea Guvernului Năstase, nu aveam nicăieri carte de muncă, trăiam din scris. Dar e o meserie foarte grea, trebuie să scrii mereu. În plus, eu locuiesc într-un apartament de serviciu. Acum va trebui să mă mut. O voi face, sper să-mi găsesc o garsonieră rezonabilă pentru soţia şi băiatul meu.

Domnul Vladimir Tismăneanu, prin acele întîlniri începute în martie 2009, a încercat să-şi subordoneze Institutul, să-ţi direcţioneze şi să-ţi influenţeze activitatea?
În mod evident, da. El pune în practică acum, cu ajutorul Guvernului Boc, tot ce ne anunţase în martie 2009. Eu nu am dorit să fiu slujbaşul lui Tismăneanu, subordonatul său, şi am tergiversat şi temporizat orice schimbare de statut a Institutului. Atunci, atuul meu a fost că scriu o carte despre Băsescu, a fost un fel de şah la Putere. Ei erau speriaţi că voi publica acea carte înainte de alegeri şi m-au lăsat în pace. Eu n-am publicat-o pentru că n-am dorit să intru în jocurile politice. Cum au trecut alegerile, am ajuns Nebunul înghiţit de Rege.

Pe domnul Ioan Stanomir îl cunoşti, ai lucrat cu el, îl ştii profesional?
Am discutat o singură dată cu el, la un colocviu organizat de Facultatea de Ştiinţe Politice. Era pe vremea cînd domnul Cristian Preda, acum europarlamentar PDL, era decan. La acel colocviu, domnul Stanomir mi-a făcut o impresie foarte bună, echilibrat, matur, cu un discurs extrem de bine construit. Problema e că discursuri bine construite avem suficiente. Discursurile nu ne lipsesc în ţara asta, ne lipsesc faptele. Noi, la IICCR, am trecut la fapte. Ăsta a fost „viciul nostru de procedură“. Eu n-am nimic cu domnii Tismăneanu şi Stanomir, ca persoane. Au susţinut puterea, i-au furnizat atuuri în lupta electorală, acum aşteaptă o răsplată. Eu n-am vrut să fiu pro-putere, să fac elogii, m-am împotrivit puterii, chiar pe banii puterii.

Noii şefi de la IICCMER sînt răsplătiţi de Guverul Boc pentru serviciile aduse în campania electorală?
Da. Ce vi se pare atît de greu de înţeles? Trăim într-un sistem clientelar. Acest sistem clientelar este susţinut de foarte mulţi intelectuali.

Chiar aşa să fie? De ce să-şi dorească domnul Vladimir Tismăneanu, atît de mult, cea mai importantă funcţie în IICCMER, cea de preşedinte al Consiliului Ştiinţific? De ce şi-a dorit o funcţie permanentă în România?
Pentru că au cîştigat alegerile.

Marius Oprea, asta nu este o explicaţie! Poţi să cîştigi alegerile, să fii susţinător onest, fără să aştepţi sinecuri, fără să primeşti funcţii.
În România, există o concurenţă absolut abjectă, la care nu vreau să particip. E vorba de concurenţa în a fi anticomunist. Este o concurenţă care creează şi labilitatea condamnării comunismului. Sînt amestecate aici prea multe orgolii, prea multe personalităţi puternice.

N-au vrut, la Institut, să discut despre şuetele de la Comitetul Central

Concurenţa aceasta, cine este cel mai anticomunist din ţară, se vede şi în concurenţa pentru funcţii?
E o problemă de timing. Pe 31 decembrie 2009, a expirat mandatul Comisiei Prezidenţiale Consultative, conduse de Vladimir Tismăneanu. Cei care au fost în Comisie trebuiau să primească o răsplată. Şi li s-a oferit capul meu pe tavă. Şi s-a creat această nouă structură, la IICCMER, pentru a avea o activitate permanentă în România. Eu înţeleg că trebuie să mă dau la o parte ca să le fac loc celor din Comisia Prezidenţială Consultativă. Dar nu mă dau la o parte, tăcînd. Eu bănuiam că se va căuta o altă funcţie pentru domnul profesor Tismăneanu şi pentru sprijinitorii săi. Am şi spus-o de o lună încoace, fiind acuzat de mania persecuţiei. Tot ce am anticipat s-a adeverit. Am fost schimbat din funcţie, cînd sînt în concediu, plecat din ţară, crezînd că nu mă pot apăra. Mă apăr oriunde aş fi, voi reveni în ţară pe 8 martie şi voi continua să spun ceea ce gîndesc. Nu-mi este frică de ei, nici de Guvernul Boc, nici de domnul profesor Tismăneanu.

Cum crezi că se va încheia această dispută cu Vladimir Tismăneanu?
Dacă domnul profesor Tismăneanu vrea să aibă această satisfacţie să mă vadă înlocuit, printr-o măsură politică a Guvernului Boc, îi ofer această bucurie. Dacă vrea să fie campionul anticomunismului, îl las să fie pe primul loc. Nu vreau să sufere din cauza mea, acum poate face orice doreşte la institut, nu-l mai încurc, e liber să se instaleze deplin într-un institut pe care eu l-am gîndit şi l-am creat.

Te dai la o parte?
Eu voi căuta un suport instituţional pentru a continua cercetările practice de investigare a comunismului. Voi încerca la Universitatea Bucureşti, unde aş vrea să propun un Centru de Arheologie Contemporană şi de Investigare a Crimelor Comunismului. Nu voi cere bani, voi aduce bani de la organizaţii şi fundaţii interesate să sprijine cercetările practice de aflare a vinovaţilor, de deshumare a victimelor. Domnul profesor Tismăneanu vrea să transforme crimele comunismului în istorie. Problema mea este că eu discut cu victimele, cu familiile celor care au avut enorm de pătimit, discut cu cei care au avut părinţi sau bunici executaţi. Sînt familii despărţite, cu părinţi trimişi la Canal şi copii – în orfelinate. Ţara asta este încă plină de suferinţă, suferinţă provocată de securişti, de activişti. Pe mine mă interesează cum pot fi ajutate victimele şi urmaşii lor. Eu nu vreau, n-au vrut, la Institut, să discut despre şuetele de la Comitetul Central. Asta nu este cercetare şi investigare a comunismului. Eu vreau să discut cu victimele şi să le ajut. Vă mai dau un exemplu: cînd am ajuns la Palatul Victoria, consilier al fostului premier Tăriceanu, indemnizaţia pentru un an de puşcărie politică era de 50 de lei. Nu mai crescuse de vreo şase ani, era deja cu mult în urma inflaţiei. Am propus Guvernului Tăriceanu mărirea acestei alocaţii la 200 de lei, propunere adoptată imediat. Sigur, şi atunci Ministerul de Finanţe zicea că e cam greu, dar nu trebuie să te laşi. Acum, deţinuţii politici primesc 200 de lei pentru un an de puşcărie. Trebuie să ai grijă de victime la modul concret, nu doar exprimîndu-ţi compasiunea. Am obţinut, tot în acea vreme, pensii viagere pentru cei arestaţi la Braşov, pe 15 noiembrie 1987. Şeful lor, al Asociaţiei „15 noiembrie 1987“, domnul Florin Postolachi, este senator PDL. Îmi pare bine că i-am ajutat, este o formă de respect al Statului român faţă de acel protest anticomunist, prin acordarea acelor pensii viagere. Sînt iniţiative legislative, în care m-am implicat, găsind înţelegere la Guvernul Tăriceanu, în a susţine victimele şi din punct de vedere financiar.

Pe domnul Boc nu l-am văzut niciodată la faţă

Eşti în concediu, lumea nu te va întîlni personal pînă pe 8 martie, cînd revii la Bucureşti. Îţi propun să transmiţi cîteva mesaje, un fel de cărţi poştale. Ce i-ai spune premierului Emil Boc?
Sînt dezamăgit că, de cînd a devenit premier, de la primul guvern pe care l-a condus, în decembrie 2008, nu a catadicsit să vorbească măcar cîteva minute cu mine, deşi ne cunoaştem din studenţie. IICCR a fost şi este în subordinea directă a premierului Boc, iar eu nu l-am văzut niciodată la faţă. I-am trimis rapoarte şi documente despre funcţionarea Institutului, l-am invitat la acţiunile noastre, dar n-am primit nici un răspuns.

Ce mesaj i-ai trimite domnului Vladimir Tismăneanu?
Ce-aş putea să-i spun? Are o misiune extrem de grea. Multă lume îl va judeca pentru că şi-a dorit această funcţie, care înseamnă, în opinia mea, o formă de politizare a istoriei.

Ce le spui angajaţilor de la Institut?
Să nu demisioneze şi să nu protesteze. Poate ne vom mai întîlni, poate vom mai lucra împreună. Roata se mai întoarce. Nu spun că voi reveni pe cai mari. Sentimentul meu, la demiterea decisă de Guvernul Boc, este că parcă mi s-ar fi răpit copilul. Institutul a fost creaţia mea, eu l-am luat de la zero, nu aveam nici sediu... Le mulţumesc tuturor pentru colaborare, cum le mulţumesc şi celor care m-au susţinut public în aceste săptămîni. Susţinerea tuturor, protestele publice declanşate de demiterea mea m-au încredinţat că am procedat corect cîtă vreme am condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Iar victimelor ce le-ai spune?
Să aibă încredere că ce-am făcut pentru ei voi face şi în continuare. Victimele trebuie să înţeleagă faptul că, în momentul de faţă, Guvernul Boc cheltuie bani pe prestigiu şi nu pe dreptate.

(sursa: http://www.observatorcultural.ro/Sint-satul-de-simpozioane-de-condamnare-a-comunismului*articleID_23317-articles_details.html)