Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, prima parte

---

Viaţa este ciclică. Dacă nu ne amintim unde au dus căile trecutului, vom merge mereu şi mereu pe aceleaşi căi greşite. Cuba mijlocului de secol XX a trăit aceleaşi probleme de astăzi ale României. Poate ar trebui să deschidem larg ochii la trecut pentru a nu cădea în aceleaşi capcane în viitor.

Prezint deci, într-un mini-serial, un discurs al lui Fidel Castro cu subiectul CAPITALUL PRIVAT STRĂIN NU SLUJEŞTE NICIODATĂ BINELE ŢĂRII ÎN CARE ESTE INVESTIT. Cuvântarea a fost rostită de Fidel Castro la 24 februarie 1960 în faţa conducătorilor organizaţiilor muncitoreşti. Textul l-am găsit într-o culegere de texte, "Fidel Castro -  Cuvîntări Alese", Editura Politică, Bucureşti, 1961.

Tovarăşi conducători ai organizaţiilor muncitoreşti din Cuba!

S-ar putea ca adunarea de astăzi să devină cea mai grandioasă acţiune revoluţionară a etapei actuale a revoluţiei. Importanţa ei este cu atât mai mare, cu cât aceasta adunare are loc la 24 februarie.

Cu 65 de ani în urmă, în acestă zi compatrioţii noştri au lansat chemarea lor la unire, chemarea de a porni la ultima bătălie pentru eliberarea patriei.

Noi nu uitam acea memorabilă dimineaţă, nu-i uitam pe oamenii care în urmă cu o jumătate de veac au izbutit să realizeze atât de mult pentru patria lor, jertfind pentru aceasta tot ce aveau.

Aspiraţiile revoluţionarilor din 1895

Ce idei i-au însufleţit pe acei revoluţionari? Ce speranţe i-au animat? Ce visuri au nutrit gândindu-se la fericirea patriei? Ce-i drept, ei n-au înţeles cât de departe erau aceste visuri de înfăptuirea lor, căci independenţa şi libertatea deplină a patriei, suveranitatea republicii, năzuinţa ca poporul să devină stăpânul destinelor sale erau atunci doar un vis, care începe să devină realitate abia astăzi. De aceea adunarea aceasta are o semnificaţie profundă nu numai sub aspectul sentimentelor patriotice, bazate pe idei înalte, a sentimentelor revoluţionare, ci şi din punctul de vedere al numeroaselor trăsături noi, proprii timpului nostru, care n-au existat înainte; tocmai prin aceasta ea reprezinta începutul realizării visurilor revoluţionarilor din 1895.

Noi ne număram printre cei pe care îi entuziasmează toate aceste simptome ale noului, care ştiu să preţuiască toate acestea. Luând în discuţie problemele actuale ale ţării, noi ne aducem aminte de Cuba de ieri, de ziua de ieri a republicii, dar totodată vedem şi problemele noastre de astăzi, viaţa de azi a Cubei. Toate acestea ne insuflă speranţă şi mândrie; niciodată încă, noi - cărora ne revine uriaşa răspundere de a lua hotărâri de care depinde încrederea profundă în guvernul revoluţionar şi speranţele puse în el — n-am mai simţit o mândrie atât de profundă pentru poporul nostru. Ajunşi la etapa actuala a revoluţiei noastre, ar fi nedrept sa nu devenim optimişti, să nu încercăm o satisfacţie la gândul că tot ce s-a făcut n-a fost în zadar. Ar fi greu să-şi închipuie cineva un sprijin mai ferm şi mai deplin decât acela pe care poporul îl acordă astăzi revoluţiei. Poate că mulţi încep abia acum să înţeleagă ce este revoluţia, în ce constă importanţa şi măreţia ei, căci în trecut cuvântul "revoluţie" era un cuvinţel la modă, care se repeta des, iar pentru mulţi nu era decât un cuvânt de efect. Era o noţiune cât se poate de vagă; orice eveniment era supranumit revoluţie şi fiecare îşi spunea revoluţionar. Revoluţia părea un lucru uşor. În realitate, însă, nu-i de loc asa. Revoluţia nu este un eveniment simplu în istoria unui popor. Ea reprezintă o sarcină grea şi complexă. Dar totodată ea este un mare dascăl. În cursul desfăşurării ei, revoluţia ne învaţă, întăreşte conştiinţa poporului, şi pe zi ce trece noi înţelegem tot mai mult esenţa ei. Pentru aceasta a fost însă nevoie de timp. Şi cu toate că n-am avut timp — căci la noi revoluţia a repurtat victoria abia în urmă cu 14 luni —, aceste 14 luni ne-au învăţat multe. Cea mai mare satisfacţie ne-o da faptul că revoluţia se desfăşoară bine. Ea păşeşte înainte, în pofida tuturor piedicilor, în pofida tuturor obstacolelor, a tuturor calomniilor şi uneltirilor. Şi se poate spune că pe zi ce trece ea se desfăşoară din ce în ce mai bine.

Sarcina care stătea în faţa noastră la 1 ianuarie 1959 era pentru noi, deci şi pentru popor, mare şi complexă. În ziua aceea, pretutindeni oamenii fremătau de bucurie, de bucuria pe care le-a pricinuit-o sfărâmarea lanţurilor, a lanţurilor ruşinii, nedreptăţii şi crimei, a lanţurilor înroşite de sânge care ţinuseră poporul în umilinţă, îl sugrumaseră, îl osândiseră la mizerie şi mai cu seamă la desperare.

În acele zile a domnit bucuria generală, deşi nu ne dădeam încă seama precis ce ne aştepta în viitor. Revoluţia nu căpătase încă o forma bine determinată. Revoluţia era încă ceva nedesluşit, ceva care nu se conturase încă limpede în conştiinţa poporului. Era doar ca o speranţă, iar bucuria nu ne îngăduia încă pe atunci să ne gândim la ceea ce va trebui sa facem mai departe. Nu ne-a dat prin gând că ruperea lanţurilor nu reprezenta decât începutul, începutul unui drum greu şi complex. După lupta de mai bine de un secol pe care poporul nostru a dus-o până aici fără succes, noi, reprezentanţii generaţiei de astăzi, am căpătat, pentru prima oara în istoria patriei noastre - căci în alte vremuri factori mai puternici decât dorinţele, aspiraţiile şi visurile poporului nostru ne-au lipsit de o asemenea posibilitate —, am căpătat, în sfârşit, posibilitatea de a medita la toate cele petrecute.

Îşi aduc aminte politicienii români de aspiraţiile poporului român în momentul revoluţiei din 1989. Revoluţiile fac schimbări de la un sistem social la altul, nu-i vorbă, aspiraţiile poporului însă sunt, de regulă, aceleaşi... o speranţă de mai bine, demnitate personală şi naţională, preţuire din partea liderilor societăţii...

Iată cât de bine seamănă aspiraţiile poporului român din decembrie 1989 cu aspiraţiile cubanezilor din 1895...

Ce spuneţi însă despre "...căci în trecut cuvântul revoluţie era un cuvinţel la modă, care se repeta des, iar pentru mulţi nu era decât un cuvânt de efect. Era o noţiune cât se poate de vagă; orice eveniment era supranumit revoluţie şi fiecare îşi spunea revoluţionar...". Nu este exact ce se întâmplă acum cu "revoluţionarii" şi "îndreptăţiţii"? "Noi suntem singurul partid de dreapta", "adevăratul partid de dreapta", "noi suntem singurii care luptăm împotriva structurilor PCR şi ale Securităţii"... tot felul de sloganuri menite să facă din dictatură democraţie... Nici nu mai contează astăzi cine eşti, important este împotriva cui lupţi, asta abia te defineşte.

Prima întrebare care mă frământă este dacă poporul va aştepta (şi dacă popoarele vor aştepta), secol după secol, ca visele lor să fie împlinite de nişte politicieni care, deşi conceptual (prin cuvinte rostite în discursuri) sunt total diferiţi, intrinsec sunt identici de la începuturile politicii în lume.

Episodul viitor:
Un discurs la care politicienii ar trebui să ia aminte, a doua parte