Mandatul incomplet "nu se pune"

---

Ştiţi cântecul...

Am înnebunit şi nu mai pot
Trag pistolul nu ia foc
Am să-l dau la o vecină
Să mi-l frece de rugină.

"Vecina" din cântec pare a fi domnul senator (fost PDL, acum independent) Iulian Urban. Domnia sa spune că de vreme ce mandatul exercitat nu este de 5 ani, atunci "nu se pune" la socoteală şi domnul Băsescu "mai poate o dată".

Cum oare domnul Băsescu "mai are dreptul la un mandat"?

Păi să citim constituţia:

ARTICOLUL 81 - Alegerea Presedintelui
(4) Nici o persoana nu poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei decat pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi si succesive.

Deci scrie acolo "două mandate".

Cât durează un mandat? Mai întâi data de început a mandatului...

ARTICOLUL 83 - Durata mandatului
(1) Mandatul Presedintelui Romaniei este de 5 ani si se exercita de la data depunerii juramantului.
(2) Presedintele Romaniei isi exercita mandatul pana la depunerea juramantului de Presedintele nou ales.
(3) Mandatul Presedintelui Romaniei poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de razboi sau de catastrofa.

Aceasta este limitarea normală, de la depunerea jurământului până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales... 5 ani bătuţi pe muchie.

Să vedem limitarea extraordinară... ce spune Constituţia? Ea spune că mandatul poate fi încheiat prin una din situaţiile de vacantă a postului, respectiv mandatul se termină înainte de depunerea jurământului viitorului preşedinte dacă...

ARTICOLUL 97 - Vacanta functiei
(1) Vacanta functiei de Presedinte al Romaniei intervine in caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor sau de deces.
(2) In termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanta functiei de Presedinte al Romaniei, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Presedinte.

Eu zic că e ceva de râs faptul că un senator susţine că orice mandat incomplet "nu se pune"...

Este adus în sprijinul afirmaţiei că şi Ion Iliescu a avut trei mandate de preşedinte...

În cazul lui Ion Iliescu a fost cu totul altceva. Să recitim partea esenţială din hotărârea CCR de atunci... Acolo se făcea referire la faptul că primii doi ani de ocupare a postului de preşedinte de către Ion Iliescu au pornit în momentul în care în România era Constituantă şi nu Constituţie, respectiv Ion Iliescu nu a avut în primii doi ani MANDAT de preşedinte. Ştiu, nici eu nu am fost atunci de acord cu această interpretare, dar oricum este sensibil ALTCEVA.

http://www.ccr.ro/CCRDocFiles/Dosar%20167_1996.doc

Eu am găsit de interes următorul pasaj.

CURTEA,
luând în dezbatere contestaţiile înaintate de Biroul Electoral Central, constată că este competentă să le soluţioneze în temeiul art.144 lit.d) din Constituţie, al art.27 din Legea nr.47/1992 şi al art.11 alin.(3) din Legea nr.69/1992.
Analizând contestaţiile în raport cu prevederile Constituţiei, ale Legii nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi văzând concluziile reprezentantului Ministerului Public, Curtea reţine următoarele:
În legătură cu principiul neretroactivităţii, se susţine în contestarea candidaturii domnului Ion Iliescu că, potrivit art.81 alin.(4) din Constituţie, este necesar să se ţină seama de funcţia îndeplinită de către acesta înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, în temeiul Decretului-lege nr.92/1990.
Cu privire la această susţinere, se constată că, potrivit art.15 alin.(2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Acest principiu, fiind de natură constituţională, se aplică înseşi prevederilor Constituţiei.
Aşa fiind, prevederile art.81 alin.(4) din Constituţie, potrivit cărora funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate, sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituţiei. În acest sens, Curtea s-a pronunţat prin Hotărârea nr.18 din 7 septembrie 1992, în care s-a reţinut că "orice judecată cu privire la logica, semnificaţia şi implicaţiile unor texte ale Constituţiei, inclusiv cele care privesc instituţia Preşedintelui României, se analizează şi se interpretează începând cu situaţiile care apar după intrarea ei în vigoare", subliniindu-se că "textul art.81 alin.4 (...) îşi găseşte aplicarea numai pentru viitor".
Susţinerile, potrivit cărora principiul neretroactivităţii nu şi-ar găsi aplicarea, deoarece "normele constituţionale care au guvernat România după Revoluţia din 1989 şi până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii reglementau în acelaşi fel numărul mandatelor pentru toate funcţiile eligibile", sunt neîntemeiate. Atât Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, cât şi preambulul Decretului-lege nr.2/1989, în care sunt înscrise aceste principii programatice, aveau o valoare politică, cu caracter declarativ, pentru configurarea viitoarelor aşezăminte constituţionale ale ţării. De aceea instituţionalizarea lor urma a fi înfăptuită prin acte legislative ulterioare. Or, limitarea îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României la cel mult două mandate şi-a găsit consacrarea numai în prevederile art.81 alin.(4) al Constituţiei din anul 1991.
De aceea, a atribui mandatului constituţional de Preşedinte al României efectele îndeplinirii, anterior Constituţiei, a funcţiei de Preşedinte al României, ar echivala cu o aplicare retroactivă a art.81 alin.(4). Principiul aplicării imediate a Constituţiei impune ca dispoziţiile art.81 alin.(4) să privească numai mandatele de Preşedinte al României îndeplinite sub imperiul Constituţiei din anul 1991, întrucât, având un fundament constituţional, nu pot fi extinse la funcţia preşedinţială anterioară care, aşa cum s-a arătat, nu cuprindea o asemenea limitare. Între argumentele aduse în sprijinul mai multor contestaţii s-a invocat faptul că, pe baza unor acte normative preconstituţionale, domnul Ion Iliescu a "îndeplinit" două sau mai mult de două mandate în "funcţia de Preşedinte al României", aşa încât, faţă de cele precizate de art.81 alin.(4) din Constituţie, nu mai poate candida pentru dobândirea unui nou mandat.
În opinia unora dintre autorii contestaţiilor, ar trebui să se ia în considerare perioada 20 mai 1990 până la 30 octombrie 1992, respectiv de la această ultimă dată şi până la validarea mandatului noului preşedinte în urma actualelor alegeri preşedinţiale. În opinia altora, am fi în prezenţa mai multor "mandate" îndeplinite deja, cuprinse în perioada decembrie 1989 şi decembrie 1992, care, astfel cum ele au fost periodizate, ar conduce la concluzia că a îndeplinit patru "mandate".
Indiferent însă de modul de periodizare, argumentul adus în atenţie implică examinarea următoarelor probleme: natura juridică a actelor normative preconstituţionale, pe baza cărora s-au îndeplinit presupusele mandate; instituţia mandatului preşedinţial şi raportul dintre aceasta şi funcţia de şef al statului, îndeplinită anterior.
S-au invocat, aşadar, explicit sau implicit, prevederile Decretului-lege nr.2 din 27 decembrie 1989 şi cele ale Decretului-lege nr.92 din 14 martie 1990, acte normative preconstituţionale, care, între altele, au cuprins şi reglementări cu privire la instituţia de şef al statului.
În legătură cu Decretul-lege nr.2/1989 trebuie să se constate că, prin nici una dintre prevederile acestuia, nici măcar nu se indică funcţia de şef al statului sau mandatul preşedinţial. Art.5 din acest act normativ se referă la preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, stabilindu-i sumar atribuţiile, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui şef de stat, altele însă neavând nimic comun cu asemenea prerogative. Mai mult, însă, unele atribuţii dintre cele care ar fi putut aparţine unui şef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art.2 din acest act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca organ colegial de putere.
Prin Decretul-lege nr.92/1990 s-a instituit într-adevăr funcţia de şef al statului, sub denumirea "Preşedintele României". În condiţiile date, reglementarea acestei instituţii se remarcă prin elemente specifice esenţiale, diferite de Constituţie, îndeosebi cele la care s-au referit art.9 alin.(2), art.10 alin.(2), art.81 şi 82 din acest act, privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care cel ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile preşedintelui şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice. Mai mult decât atât, este de observat că Decretul-lege nr.92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituţionale actualmente în vigoare, având ca obiect instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art.35 şi la art.80-100 din Constituţie, rezultă că, deşi, formal, cât priveşte denumirea instituţiei, s-ar părea că suntem în prezenţa uneia şi aceleiaşi autorităţi, în realitate cele două instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea examinări comparative rezultă, aşadar, că sub aceeaşi denumire au fost reglementate instituţii de autoritate publică esenţialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiţii de stabilitate constituţională.
Cele două acte normative, Decretul-lege nr.2/1989 şi Decretul-lege nr.92/1990, au avut, neîndoielnic, caracterul unor acte cu valoare constituţională. Dar tot atât de neîndoielnică este şi constatarea că ele nu au fost constituţii. Chiar Decretul-lege nr.92/1990, în art.99, evocă perspectiva adoptării unei constituţii.
Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile "tranzitorii" de la art.99 din Decretul-lege nr.92/1990: "Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituţii". Constituţia României a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel, art.150 alin.(1) a prevăzut că legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituţiei. Art.151 alin.(1) a precizat, de asemenea, că instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituţiei, rămân în funcţiune numai până la constituirea celor noi. Deşi textul constituţional se referă la "instituţiile republicii", această locuţiune implică neîndoielnic şi normele care au stat la baza organizării şi funcţionării acelor instituţii, o "instituţie", ca structură organizatorică şi funcţională, neputând exista în afara cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin art.30 din Legea nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, Decretul-lege nr.92/1990 a fost expres abrogat, aşa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acest decret-lege nu poate fi revitalizată decât artificial şi anacronic, în afara rigorilor juridice.
O altă constatare însă este deplin pertinentă şi concludentă pentru formularea unei judecăţi de valoare în problema litigioasă asupra căreia urmează a se pronunţa Curtea Constituţională, şi anume că nici un act normativ preconstituţional nu consacră instituţia mandatului preşedinţial. Această instituţie este pentru prima oară reglementată prin Constituţia din anul 1991.
Mandatul preşedinţial are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcţiile ce derivă din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le antrenează, atribuţiile ce derivă din mandat şi, implicit, raporturile în care se află deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o altă funcţie, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, aşa încât trebuie admis că prevederile Constituţiei României marchează o soluţie de ruptură sau de reaşezare esenţial diferită a instituţiei de şef al statului. Pe cale de consecinţă, mandatul preşedinţial reglementat de Constituţia României nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României, anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale.
Art.81 alin.(4) din Constituţie prevede: "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive".
Pentru a se demonstra ilegitimitatea constituţională a candidaturii domnului Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României, se face referire constantă numai la această "funcţie", ignorându-se cea de-a doua componentă a reglementării cuprinse la art.81 alin.(4), anume instituţia "mandatului". Or, "funcţia de preşedinte" nu poate fi abstrasă din cuprinsul reglementării, neţinându-se seama de conceptul de "mandat". Cu alte cuvinte, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în reglementarea actuală, cu situaţii anterioare, trebuie să se observe că instituţia Preşedintelui României este definită între altele şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de "mandat", anterior intrării în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei este nefondată.
Un alt motiv pentru contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu este acela că, după intrarea în vigoare a Constituţiei, de la data de 8 decembrie 1991 şi până la alegerile din septembrie 1992, acesta a îndeplinit un mandat constituţional care, deci, ar fi primul în succesiunea celor două mandate permise de art.81 alin.(4) din Constituţie. În susţinerea acestui argument sunt invocate prevederile art.151 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora "Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi".
Prevederile art.151 alin.(1) din Constituţie au asigurat continuitatea vieţii statale a ţării prin prorogarea funcţionării autorităţilor publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituţie. În aceste condiţii şi-au desfăşurat activitatea Preşedintele României, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecătoreşti, organele de procuratură etc. Cât priveşte autorităţile publice cu caracter electiv - Parlamentul şi Preşedintele României -, acestea şi-au continuat activitatea, în temeiul art.151 alin.(1) din Constituţie, pe baza legitimării conferite anterior, în temeiul scrutinului din 20 mai 1990, conform Decretului-lege nr.92/1990.
În consecinţă, numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituţiei, prevăzut de art.80 alin.(2) combinat cu art.99 din Decretul-lege nr.92/1990, aceste autorităţi publice s-au constituit pentru prima oară ca instituţii noi, în sensul art.151 din Constituţie.
Desigur, în ce priveşte atribuţiile acestor autorităţi, Constituţia a fost de imediată aplicare. Dar caracterul nou, constituţional, al acestor autorităţi, având semnificaţia unei rupturi faţă de legitimitatea lor anterioară, este, fără îndoială, consecinţa alegerilor din septembrie 1992. De aceea perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituţiei şi alegerile din 1992 nu poate avea semnificaţia mandatului constituţional prevăzut de art.81 alin.(4) din Constituţie.
S-a susţinut în contestaţii că, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăşi limita maximă a două mandate de 4 ani prevăzută de art.81 alin.(4) şi art.83 alin.(1) din Constituţie, fără a se ţine însă seama că, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituţional, în urma alegerilor din septembrie 1992.
În unele contestaţii s-a susţinut că, prin hotărârile nr.17 şi 19 din 7 septembrie 1992, Curtea Constituţională a stabilit că, potrivit Constituţiei, persoana care candidează la funcţia de Preşedinte al României trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiţii, între care şi pe aceea de a nu fi exercitat anterior două mandate în această funcţie, indiferent de durata sau constituţionalitatea lor. S-a invocat, de asemenea, că, prin Hotărârea nr.18 din 7 septembrie 1992, aceeaşi instanţă de control constituţional a validat mandatele preşedinţiale anterioare Constituţiei, deoarece funcţia de Preşedinte al României a fost instituită prin Decretul-lege nr.92/1990.
Este adevărat, aşa cum s-a mai arătat, că mandatele pe care le poate exercita Preşedintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condiţiile cuprinse în legea fundamentală a ţării, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective.
Cât priveşte considerentele Hotărârii nr.18/1992 a Curţii Constituţionale, acestea trebuie raportate la obiectul contestaţiei soluţionate prin hotărâre, şi anume acela că domnul Ion Iliescu a exercitat, după 22 decembrie 1989, prerogativele şefului statului, întâi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, fiind din nou ales la 20 mai 1990. Considerentul din Hotărârea nr.18/1992 a Curţii Constituţionale, invocat în argumentarea contestaţiei, dă expresie faptului că înainte de Decretul-lege nr.92/1990 nu a existat funcţia de Preşedinte al României, ci aceea de preşedinte al consiliilor menţionate, reglementarea funcţiei de Preşedinte al României fiind dată pentru prima oară prin decretul-lege amintit.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu s-a referit niciodată, în hotărârile sale, la existenţa unor mandate constituţionale înaintea celui început după alegerile din septembrie 1992.
În sprijinul contestaţiilor s-au invocat şi prevederile art.10 din Legea nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cărora: "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Preşedinte al României".
Invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimităţii constituţionale a candidaturii domnului Ion Iliescu, abstracţie făcând de dispoziţiile legii fundamentale, chiar dacă este pertinentă, nu este concludentă, din moment ce obiectul contestaţiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziţii din Constituţie, imprimă litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituţională trăsăturile contenciosului constituţional. Or, în contenciosul constituţional, Curtea, garant al supremaţiei Constituţiei, trebuie să se raporteze la dispoziţiile acesteia, nu la cele ale unor acte subsecvente şi inferioare acestora.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar face abstracţie de un asemenea imperativ, socotindu-se că ne aflăm în prezenţa unui simplu contencios electoral, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, este de la sine înţeles că norma legală nu poate fi opusă normei constituţionale. Fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituţiei, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanţă cu dispoziţiile art.81 alin.(4) din Constituţie, referindu-se la aceeaşi interdicţie ce priveşte, astfel cum s-a reţinut deja, exclusiv mandatul constituţional de Preşedinte al României. Orice altă interpretare, fiind neconstituţională, nu poate fi reţinută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.
În sfârşit, în sprijinul contestaţiilor se invocă şi declaraţii ale domnului Ion Iliescu sau ale altor oameni politici, consideraţii de ordin filosofic, moral ori politic, precum şi opinii exprimate în presă. Acestea toate nu pot fi reţinute ca argumente juridice în faţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art.13 alin.(2) din Legea nr.47/1992, "se pronunţă în numele legii". Pe de altă parte, art.29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale precizează explicit şi imperativ: "Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept".
Faţă de cele arătate, rezultă că mandatul de Preşedinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituţional al domnului Ion Iliescu. În consecinţă, contestaţiile ce fac obiectul judecăţii de faţă urmează să fie respinse.

Eu înţeleg că disperarea este mare, dar nici să se ajungă "dincolo de nori"...

Cam aceleaşi lucruri le-am scris şi pe site-ul domnului Urban:

http://www.urbaniulian.ro/contact/comment-page-8/#comment-212641

Nu cred că domnia sa va avea timp să-mi răspundă... dar am să urmăresc câteva zile un eventual răspuns.