Criza euro a adus cu sine nevoia de a învăţa noţiunile elementare ale economiei pentru a înţelege ce se întâmplă de fapt. Cea mai recentă problemă a cunoaşterii este legată de conceptul de deficit bugetar structural. După ce presa a evitat să explice ce anume înseamnă acest deficit, politicienii au evitat şi ei să dea astfel de explicaţii… iată că doamna Andreea Paul Vass ne aduce câteva elemente ce ar trebui să ne lumineze un pic. Încerc şi eu, cu micile mele puteri şi cu noţiuni pe care le-am mai citit prin cărţi, să transcriu cumva informaţiile economice într-o formă mai accesibilă cuiva ce nu este specialist.
Mai întâi... ce este un deficit bugetar? Orice buget are, după cum ştim cu toţii, nişte intrări-venituri şi nişte ieşiri-cheltuieli. Dacă avem veniturile mai mari decât cheltuielile, atunci se spune că avem un excedent bugetar. Dacă avem venituri mai mici decât cheltuielile, atunci avem un deficit bugetar.
Prima întrebare cu care mi-am chinuit mintea acum mulţi ani când citeam, pentru prima oară, astfel de lucruri… a fost de ce nu iese niciodată bugetul de stat pe excedent? Răspunsul pe care l-am primit a fost relativ simplu, orice este pe excedent nu este folosit economic, nu produce nimic. Întotdeauna va fi un deficit, chestiunea este ca ceea ce se foloseşte în plus la cheltuieli să producă. Excedentul bugetar îl ai în “visterie”, dar de unde iei banii care să completeze deficitul? Evident sunt necesare nişte surse diferite de veniturile normale ale bugetului, adică, în principal, împrumuturile.
Şi acum să ne apropiem de problema noastră.
Bugetul s-ar cam împărţi în două, un buget care se pliază pe nevoi ciclice şi un buget care se pliază pe nevoi structurale. În consecinţă, bugetul de stat va avea un deficit egal cu suma deficitului bugetului ce se pliază pe nevoi ciclice plus deficitul bugetului ce se pliază pe nevoi structurale. Atenţie, deficitul poate fi şi negativ (devenind excedent), relaţia se păstrează.
Să le luăm pe rând începând cu componenta ciclică. Ţinând sub observaţie oricare dintre activităţile economice se observă că ele nu sunt procese constante în timp, peste tot se văd creşteri economice, scăderi economice, diferite tipuri de fluctuaţii… Acestea se întâmplă de la nivelul unei unităţi, adică o întreprindere, la nivelul unei ramuri economice şi, desigur, la nivelul întregii economii. Cu toţii urmărim prin ziare parametrii economiei naţionale, ne-am obişnuit toţi cu verbiajul economiştilor care conţine întotdeauna întrebuinţări de vocabular precum evoluţiile şi tendinţele venitului naţional, a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a ocupării forţei de muncă… şi aşa mai departe. Chiar dacă nu pricepem efectiv legătura între ele şi ce anume reprezintă efectiv, ne bucurăm atunci când PIB-ul creşte, când şomajul scade…
Aceşti parametrii de stare a economiei ne permite deci să cuantificăm cumva când există creşteri şi perioade benefice, când avem o liniaritate a evoluţiei, când sunt reduceri, când este criză… E drept că acum parcă această criză ne interesează mai mult. Asta înseamnă că activitatea economică de ramură este compusă din foarte multe fluctuaţii economice ale unităţilor economice iar economia naţională reprezintă o rezultantă a fluctuaţiei ramurilor economice. Unele astfel de fluctuaţii au ca sursă activitatea sezonieră, altele reprezintă rezultatul unor accidente (urmare a unor întâmplări neprevăzute), desigur există fluctuaţii ciclice.
Pompos spus, fluctuaţiile economice sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. Cum adică? De exemplu în decembrie lucrăm puţin şi cheltuim mult. În lunile august-septembrie este recoltă agricolă, preţurile scad…
Fluctuaţiile întâmplătoare sau accidentale, au loc ca urmarea unor factori aleatori, ce nu pot fi determinaţi, sau chiar în urma unor evenimente ce nu pot fi prevăzute, cum ar fi cutremurele, inundaţiile, greve, manifestaţii, conflicte politice, decizii ale agenţilor economici (cum ar fi retragerea Nokia), ba chiar şi o anumită stare de spirit a populaţiei (de exemplu, dacă speriaţi de criză, oamenii încetează brusc să cheltuiască banii).
Ciclicitatea economică nu mai intră în sfera fluctuaţiilor ce pot fi prevăzute fiind legate de caracterul sezonier şi nici nu sunt total întâmplătoare precum fluctuaţiile accidentale. Ciclicitatea economică este absolut normală în economie. Această normalitate se naşte din faptul că activitatea economică este caracterizată în evoluţia sa de ciclicitate. Există o succesiune a stărilor în economie, există o repetabilitate, există multe elemente care sunt similare ciclurilor. Cu alte cuvinte, fazele acestei mişcări a ciclului economic sunt determinate unele de altele şi se condiţionează. De aceea ele constituie un mijloc de formare a unei evoluţii continue şi a progresului, respectiv prin “creşterea agregată” a producţiei, a veniturilor, a ocupării forţei de muncă, a dinamicii nivelului de trai… Creştere, descreştere, ciclu. De aici se dezvoltă o teorie economică construită pe baza concluziei că forma normală de evoluţie a activităţii economice este ciclicitatea. Teoria urmăreşte deci un indicator sau mai mulţi indicatori corelaţi pentru a ţine sub observaţie evoluţia agregată. Pe baza acestor indicatori se constată ritmicitatea mişcării economice, adică periodicitatea evoluţiei fenomenelor economice. Se pot identifica următoarele faze ale ciclului economic: Boom, Apogeu, Declin, Criză, Depresiunea, Expansiune... după care se reia Boomul.
(http://www.scribd.com/doc/37436558/35/Cicluri-generale)Cum spuneam mai sus, se pot identifica fazele ciclurilor economice, asta înseamnă că se poate determina perioada scursă între două faze ale două cicluri succesive, dintre două momente similare ale dezvoltării, cum ar fi perioada dintre două crize economice.
Şi acum, după ce am înţeles (sper eu că am fost destul clar, dacă nu, îmi cer scuze) cum stă treaba cu ciclicitatea, să revenim de unde am plecat, anume că bugetul are o dimensiune care funcţionează stabil, şi aceasta este denumită componentă structurală, şi o dimensiune care funcţionează ciclic, şi aceasta este denumită componentă ciclică.
Să începem cu componenta ciclică pentru a ne putea concentra la final pe cea structurală.
S-au identificat trei tipuri de cicluri.
Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă cea mai elementară mişcare ciclică. El este o mişcare ciclică cu o perioadă de circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii. Acest ciclul scurt se încadrează la rândul lui în interiorul ciclului mediu (numit Juglar), între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar. Astfel, cât timp se întâmplă un ciclu Juglar de 6 ani se derulează 6x12/40 cicluri minore, adică aproximativ 2 cicluri scurte. În cazul unui ciclu Juglar de 10 ani au loc, 10x12/40 adică 3 cicluri scurte. Ciclurile scurte (Kitchin) nu trec prin toate fazele despre care vorbeam mai sus, evoluţia este mai rapidă şi se reduce la două faze, expansiunea şi recesiunea (adică, aşa cum ne spun guvernanţii, reducerea creşterii economice... asta dacă vă întrebaţi de ce se spune creştere economică negativă şi nu scădere economică), cu alte cuvinte, între expansiune şi încetinire nu înseamnă trecerea printr-o criză economică. De aici şi “ieşirea din criză cu două trimestre cu creştere economică pozitivă”.
Ciclului economic poate fi reprezentat sub forma grafică. În ordonată este indicatorul (indicele) de volum al activităţii economice (venitul naţional, producţia industrială, ocuparea forţei de muncă şi aşa mai departe.), în abscisa avem, desigur, variabila timp.
(http://www.stiucum.com/economie/microeconomie-si-macroeconomie/Fluctuatiile-activitatii-econo83878.php)În evoluţia oricărei economii aflată deja la maturitate şi cu legi economice funcţionale, se disting doua mari faze de evoluţie. Prima fază este cea ascendentă (faza A), care este dominată de prosperitate şi ritmuri accelerate de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, care duc, evident, şi la ridicarea continuă a nivelului de trai. Cea de a doua fază este, desigur, cea descendentă (faza B). În aceasta au loc reduceri semnificative ale ritmurilor de creştere a producţiei, ale investiţiilor, ale veniturilor, evident şi gradul de ocupare se duce în jos... toate aspectele negative ale recesiunii cu care deja suntem obişnuiţi. Anii de recesiune economică nu mai sunt cei obişnuiţi... sunt cu mult mai mulţi numeroşi (şi par mai mulţi, trec mai greu, pentru că nu prea o ducem bine). Fenomenele "meteorice" de tipul inflaţiei sau şomajului nu se mai dau duse, devin practic aproape permanente devin mai puternice. Fiecare fază din ciclul lung are o durată de aproximativ 20-30 de ani.
Istoria a identificat până acum patru cicluri lungi de tip Kondratiev (lungi) în două secole.
Ştiu, vă gândiţi că au trecut 2009, 2010, 2011... mai sunt de trecut 27 de ani. Mai există o şansă şi şansa se numeşte "politici anticiclice". Despre asta nu mai vorbesc, că nu aş mai ajunge niciodată la subiect.
Şi am ajuns la "partea structurală" a problemei. Spre deosebire de deficitul ciclic care are drept cauză ciclicitatea, deficitul structural există chiar şi atunci când economia este "pe val". Deficitul structural este provocat în mod conştient şi explicit de către politicile guvernamentale. Să alegem un exemplu (şi nu-l aleg la întâmplare). Să spunem că guvernul consideră că pe termen lung bunăstarea ţării este legată de investiţii în infrastructură. Atunci ei vor împrumuta mai mulţi bani decât economia poate susţine din venituri la bugetul de stat pentru a investi în infrastructură. Desigur, asta aduce cu sine creşterea datoriei... În condiţii de scădere economică accentuată, creşterea datoriei pe deficit structural nu este rentabilă. În cazul în care banii împrumutaţi pentru a finanţa deficitul structural continuă să fie o povară mai mare decât veniturile generate de către guvern (prin taxe, impozite şi alte mijloace ce se constituie venituri bugetare), aceasta va cauza un deficit structural pentru ţară. Evident, urmarea este reducerea cheltuielilor, creşterea bazei de impozitare şi ridicarea nivelului taxelor.
De data aceasta nu mai vorbim despre un deficit rezultat din fluctuaţia inerentă a economiei, ci despre unul care rezultă dintr-un dezechilibru fundamental în structura veniturilor şi cheltuielilor guvernamentale. Cu alte cuvinte, în timp ce deficitul bugetar de stat are loc atunci când un guvern cheltuieşte mai mult decât primeşte din veniturilor fiscale, un deficit structural este atunci când un deficit bugetar persistă şi reprezintă o formă a politicii guvernamentale.
Deficitele structurale nu reprezintă o metodă a bunăstării. Persistenţa în deficite structurale mari va pune în dificultate orice guvern. De ce? Pentru că deficitele sunt finanţate prin împrumuturi iar împrumuturile se acumulează în datorie. Iată de ce există obiceiul de a evalua capacitatea de a plăti această datorie prin raportarea la PIB... şi bănuiesc că aţi auzit, cel puţin o dată, un politician spunând că România este OK, că nu s-a ajuns la o datorie de 60% din PIB... Este adevărat, dar contează şi în ce ritm se merge spre acest 60%. Una e să ai 60% ca o acumulare într-un secol de funcţionare, alta e să-l faci într-un deceniu.
Dacă această datorie ajunge la un nivel prea mare şi prea rapid, investitorii vor identifica asta ca o slăbiciune ce va duce la intrare în incapacitate de plăţi sau la iminenţa unei inflaţii galopane.
Exemplul învaţă, să dăm deci un exemplu.
Un număr de ţări europene, cum ar fi Grecia şi Spania, se confruntă în 2011 cu o problemă a deficitelor structurale care conduce la rândul ei spre o criză de tipul celei ce vorbeam mai sus, o criză de încredere în ceea ce priveşte capacitatea acestor state de a plăti această datorie. Motivul pentru care aceste state au ajuns într-un astfel stadiu este că ele aveau credibilitate, ca state, într-o "cantitate" mai mare decât economia putea să suporte, ca să mă exprim plastic. Acest lucru a condus la un deficit structural şi la o creştere a datoriei în PIB până la punctul unei crize de încredere. O ţară care are o lungă istorie lipsită de o incapacitate de plată a datoriilor va putea suporta deficite mari, fără o criză financiară... la un moment dat însă buba plezneşte.
SUA, că tot este dată de exemplu al unei super-puteri economice, are mari deficite structurale, dar este încă în măsură să se împrumute la dobânzi relativ scăzute.
Marea Britanie a trecut de la un grad de îndatorare de 40% din PIB (adică un stadiu normal) în anii 1980 la 80% în 2006 numai pe seama deficitelor foarte mari.
Revenind la noi, o limitare a deficitului structural reprezintă (sau ar reprezenta... căci datoriile cresc cu rapiditate) un act de responsabilitate guvernamentală... responsabilitate ce nu prea a fost luată în seamă, permanent existând presiunea creşterilor salariale, măsură urmată de creşterea salariului mediu brut, adică de creşterea valorii punctului de pensie. Aceste creşteri însă nu au fost făcute pe seama creşterii economiei naţionale, ci pe seama unor venituri de moment, nepermanente.
Evident, economia oferă şi căi prin care deficitul structural poate fi redus... numai că reacţii de tipul contracţiei sau "îngheţarea" cheltuielilor bugetare prin reforme sistemice pe termen lung duc la diminuarea deficitului structural dar şi la diminuarea creşterii economice, uneori ajugându-se la creşteri economice negative... ceea ce dă totul peste cap.
Formula guvernării "de dreapta" este relaxarea tuturor condiţiilor (într-un fel opusul "rezolvării" deficitelor structurale mari) pentru a provoca aşa numita "supra-încălzire" a economiei, o creştere accelerată a consumului, o creditare în condiţii avantajoase, cu constrângeri de creditare mai riscante... şi mult consum pe datorie. Acest tip de a supra-încălzi economia nu poate fi însă unul "de cursă lungă", pentru că acumularea accelerată a economiei face, în scurt timp, loc risipei de resursă. “Împrumutul pentru orice” este o risipă, fie că politica recunoaşte, fie că nu. Cu alte cuvinte, ţara şi poporul împinge la căruţa economică dar cu un efort susţinut, pentru că această căruţă este înţepenită până la disfuncţional, dar când căruţa s-a pus în mişcare, împinsul trebuie să se relaxeze, altfel căruţa ia viteză şi rămâi pe jos... Supra-încălzirea oferă deci un surplus de venituri bugetare, o creştere a PIB-ului, dar nu este o creştere de durată, pentru că "oferă" de asemenea şi creşterea accelerată a gradului de îndatorare real. Ce este de făcut? Ar trebui ca surplusul de economie pus în mişcare accelerat să se stabilizeze în economia sigură, neaccelerată.
Dacă fac un credit şi-mi iau un PC, aparent o duc mai bine, în casă mi-a intrat un plus de valoare. Asta însă numai în aparenţă, pentru că dacă trag linie, venitul material al PC-ului este contrabalansat de valoarea mai mare decât a venitului (pentru că intervine şi dobânda) a împrumutului, deci ies pe minus şi nu pe plus. Soluţia este să folosesc cumva PC-ul pentru a aduce venituri în casă şi a achita împrumutul cu banii obţinuţi cu ajutorul PC-ului.
Dacă accelerarea economică se face deci pe seama simplului consum, nu vom face decât să acumulăm din ce în ce mai multe datorii.
Noi am avut o economie de dreapta care a accelerat economia prin relaxare fiscală, printr-un boom al împrumuturilor, prin senzaţia populaţiei că nimic nu mai poate interveni în bunăstarea României. Numai că, la un moment dat, stimulaţi de rapoartele economice foarte bune... cetăţenii au spus. Păi vă merge bine şi nouă nu ne daţi nimic? Cine să piardă timpul cu cetăţenii să le explice că acest “mai bine” pentru stat este o iluzie a momentului, cine să fie atât de responsabil încât să explice că buna guvernare nu va avea efect decât mai târziu, când surplusul se va injecta în economia constantă, “pe termen lung”, cine să explice cum stă treaba cu ciclurile în economie? Bucuria că ai luat un credit şi ţi-a crescut mobila nouă în casă? Nicidecum, foarte mulţi se împrumutau cât puteau de mult, de parcă banii ar fi fost gratis. Mulţi păcăleau băncile declarând venituri mai mari decât puteau susţine real. S-a ajuns deci la o presiune asupra guvernului, din partea tuturor partidelor politice, dar şi a sindicatelor, pentru mărirea de pensii, salarii, risipă bugetară... Accelerarea economiei nu s-a infiltrat în economia stabilă şi... aşa cum se întâmplă tuturor, creditorii au început să bată la uşă după ratele la bancă. Când faci un credit şi nu poţi să-l plăteşti, singura cale de a nu-ţi pierde casa şi nivelul de trai este să faci alt credit cu care să-l plăteşti pe primul... în speranţa că în viitor îţi va fi mai bine. Problema în România a explodat cu violenţă pe seama faptului că nestabilizarea în economia durabilă a acelui plus bugetar obţinut pe seama deficitului structural ridicat a venit exact când omenirea întreagă a intrat integral în criză. În acest caz lucrurile stau şi mai răi, pentru că nu numai că veniturile în plus nu au mai venit, dar veniturile au şi scăzut. Iată deci că singura soluţie este să ne împrumutăm aşteptând zile mai bune. Necazul este că zile mai bune nu vor veni deloc curând... aşteptând, datoriile vor creşte an de an.
Dacă însă tot ceea ce facem este să rostogolim împrumuturile printr-o serie de noi împrumuturi, degeaba strângem cureaua şi suferim de foame, pentru că astfel nu vom aveam nicidecum o creştere a veniturilor... vom sfârşi deci, nu numai înfometaţi, dar şi faliţi, aruncaţi în stradă şi căutând prin gunoaiele altor ţări care încă mai îşi permit să arunce ceva la gunoi.
Soluţia este mai multă muncă pentru un venit mai mare, soluţia este recapitalizarea sectoarelor strategice cu capital de stat exact acolo unde economia are o stabilitate profundă, cum ar fi domeniul energetic. Iată de ce efortul naţional nu ar trebui să se concentreze pe restrângerile bugetare care să se traducă, mai ales, în concedieri, soluţiile ar trebui să includă cumva forţa de muncă ieftină a României şi constituirea capitalurilor agro-industriale româneşti.
(http://www.andreeavass.ro/blog/2011/12/cum-a-evoluat-deficitului-structural-al-romaniei-din-anul-2000-incoace/#comment-27773)
Cât de greu poate fi asta?
Neînchipuit de greu.
Am trăit-o de fapt pe timpul lui Ceauşescu, numai că de această dată "economia care produce" este cu mult mai mică (Gândiţi-vă că înainte de 1989 toată economia era românească totodată şi "de stat"... şi, bine sau rău, duduia în a produce ceva vandabil care conducea la profit şi la resursa ce asigura plata datoriilor. Astăzi statul nu mai are mai nimic, totul este privatizat şi este privatizat la străini... Statul nu se mai bazează pe profitul afacerilor sale pentru plata datoriilor ci numai pe taxe şi impozite). În concluzie, puterea de rambursare a datoriei externe este poate de 100 de ori mai mică (dacă nu sunteţi de acord cu ordinul de mărime, puneţi domniile voastre cifra pe care o credeţi reala) în timp ce datoria este de 100 de ori mai mare (la fel, nu sunteţi de acord, puneţi cifra pe care o credeţi reală). Greutăţile trebuie deci să fie de 10.000 mai grele decât în 1988. Iată rezultatul oferit de exerciţiul guvernamental al unor politicieni găsiţi "pe strada" revoluţiei române şi care, între timp, nu au fost înlocuiţi de specialişti.
La anul va urma un nou vot. Gândiţi-vă dacă vă veţi acorda votul unor oameni simpatici şi cu carismă sau unor oameni care înţeleg şi ştiu cum stă treaba cu economia. Gândiţi-vă ce anume să cereţi de la politicieni şi cereţi de pe acum, timpul este scurt, este nevoie de ceva timp ca să vă pregătească oferta până la campanie. Dacă în 2012 politicienii-ofertă (adică cei ce se află în postura de candidaţi) sunt tot cei de astăzi şi au aceleaşi oferte legate de guvernare cu mii de km de autostradă, aşteptaţi-vă din start la tot ce este mai rău, eventual fugiiiiiiiiţi! (bănuiesc că ştiţi bancul cu cel ce anunţa trenurile)
18 comments:
Cam asa e.
Vă mulţumesc mult pentru confirmare.
Am citit pana la capat.
Cred ca pe undeva trebuie sa va construiti un mesaj care sa faca referire la acest articol f. bun astfel incat concluzia sa fie intens repetata pentru a produce reverberatii in blogosfera si de aici mai departe spre urna de vot.
Oricum, eu am curaj sa spun ca liberalii au facut jaf in economie iar astia de acum sunt niste banditi incompetenti care fura banii din portofelul mortului gasit pe strada!
@ epolitikon
Stimate domn,
Vă aprindeţi foarte repede... :D
Adevărul este că în România economia de piaţă provoacă renaşterea clasei politice. Uşor, uşor aceasta se va reclădi. Este adevărat, costurile reconstrucţiei clasei politice sunt foarte mari pentru România şi români, mai ales că sector public îşi pierde industria şi agricultura şi acestea trec în mâna unor interese străine. Sunt însă etape şi acestea nu pot fi arse peste noapte.
Problema noastră este că încă nu există o şcoală care să construiască noii politicieni, cei tineri care vin învaţă de la cei vechi, din mers. Asta este adevărata problemă. România nu este un creuzet în care să sintetizezi din oameni de pe stradă politicieni de top. Politica nu este o meserie care se învaţă la locul de muncă, necesită zeci de ani de implicare.
Aici intervine opinia publică, pentru că trebuie pusă o presiune continuă pe politicieni să se profesionalizeze. Politicienii ce au ajuns din greşeală în nu ştiu ce post, nu vor apuca niciodată cartea să înveţe ce şi cum fără să fie siliţi. Nu avem nevoie de diferiţi cetăţeni care, la un moment dat, ajung brusc pe un post de parlamentar sau ministru... Politicienii trebuie să înveţe meseria de parlamentar, de ministru, de primar... şi abia apoi să candideze pentru un astfel de post.
Sigur, pentru asta trebuieşte timp. Până una alta politicienii ar trebui să-şi ia consilieri mult mai deştepţi ca ei. Iată însă că marile inteligenţe ale României sunt uitate prin diferitele cotloane ale mediului universitar.
Of,of, mai, mai.
Hai sa o luam de la coada.
Cati profesori universitari scoliti in universitati de prestigiu, cu experienta internationala (nu plagiatori autohtoni) cunoasteti dvs. ca au un cuvant de spus in politica romaneasca? Ei exista dar li se da in cap, sunt marginalizati de armatele de nulitati cu functii din mediul universitar.
Ce putem face pentru responsabilizarea politicului?
Ce putem face pentru transparenta si justitie?
Ce putem face pentru planificare si organizare? Apropo, eu nu stiu sa avem vreun plan de dezvoltare cu cap si coada, care sa reprezinte si altceva decat o insiruire de povesti pentru adormit copii.
De ce sa ma chinui eu zeci de ani de acum inainte ca sa platesc furturile si incompetenta astora?
Uneori si D-zeu pare ca uitat de Romania...Sunt atatea jigodii in politica carora le doresc sa nu mai faca umbra pamantului si uite ca se sfarseste si 2011 si tot cu noi sunt si in 2012.
@ epolitikon
Răspunsul la întrebarea "ce putem face" nu este ceva despre care aş putea să vorbesc fără o strângere de inimă. Nu am soluţii unice, nu am soluţii minune. Eu mi-am făcut o listă cu blogurile politicienilor, se pot afla adresele de email ale instituţiilor. Am trimis multe emailuri, comentez până mă dor degetele... şi fac asta cu nume, cu prenume, cu un ton civilizat... Chiar dacă majoritatea răspunsurilor au fost "la mişto", atunci când am avut ceva de întrebat, am întrebat, politicos, declinându-mi identitatea... Câteva milioane de români care au acces la internet ar putea face acelaşi lucru. Milioane de oameni ar putea scrie pe bloguri că doresc profesionişti în politică, că s-au săturat de amatori, de cei care sunt oameni de paie şi care nu se leagă nici la şireturi fără să le spună cineva să facă asta. Milioane de români pot adresa întrebări instituţiilor statului atunci când observă că ceva nu este tocmai în ordine...
Credeţi că atunci când politicienii vor observa că milioane de românii s-au activat din punctul de vedere a voinţei lor politice... vor mai putea să neglijeze poporul?
Mai ţineţi minte mini-campania mea?
Am nevoie de 10 milioane de români pentru a reforma România
Recitiţi cele 7 postări, este soluţia mea.
Dacă 10 milioane de români ar avea propriile soluţii...
10 milioqne de romani ! Deci vorba romanului, never ever!
Eu ma indoiesc de faptul ca aceasta solutie - reducerea deficitului structural la 0,5% din PIB - ar fi una viabila pentru Romania. Sunt cateva aspecte care ma fac sa consider asa:
1. veniturile la bugetul nostru, in consecinta si cheltuielile, consumul, sunt foarte mici in comparatie cu cele ale unor tari dezvoltate din Vest;
2. La o tara dezvoltata, chiar daca se va limita deficitul structural la sub 0,5% din PIB, datorita veniturilor mari la bugetul de stat si, in consecinta, a cheltuielilor ce vor ramane mari, efectele masurii vor fi mai putin dureroase decat, daca s-ar aplica aceeasi masura, in Romania.
3. Daca e sa facem o comparatie, un deficit structural de 0,5% din PIB-ul Frantei inseamna de mai bine de 11 ori mai mult decat 0,5% din PIB-ul Romaniei!!
De observat ca toate aceste cifre se dau asa: cifra (%) din PIB.
PIB-ul Romaniei: $185,315 miliarde
PIB-ul Olandei: $783,293 miliarde
PIB-ul Frantei: $2,216 trilioane
Am dat aceste cifre ca sa vedem ce inseamna, spre exemplu, un consum de 60% din PIB, daca acest "PIB" este al Romaniei sau daca e vorba de "PIB"-ul unei tari dezvoltate!! Faceti, va rog, un simplu calcul!
Deci Romania, in comparatie cu alte tari europene, cheltuieste foarte putin, adica are un consum foarte redus. Lucru asta nu poate genera crestere economica, cu atat mai mult daca strangulezi de tot acest consum printr-o masura de genul asta: 0,5% deficit structural - condamni tara la subdezvoltare, la o situatie fara iesire pentru ca in felul acesta veniturile la buget nu vor putea sa creasca! Investitiile straine vor ramane, in continuare, la un volum redus! Si nici nu vom reusi sa absorbim mai mult de 3% din Fondurile Europene destinate Romaniei (pe care trebuie sa le si cofinantezi!). Chestia asta cu "mai multa munca, tovarasi!!" pe care o profereaza guvernul Boc, adica omul sa munceasca mai mult in vreme ce guvernul restrange consumul pe toata tara, fara sa ia nicio masura de stimulare economica, cum ca asa vor merge lucrurile mai bine si vom ajunge din urma tarile dezvoltate este o utopie demna de o cauza mai buna!
Pentru ca poti sa muncesti foarte mult, dar asta nu exclude sa ramai sarac lipit!
@ Vasile,
Nu ştiu dacă aţi înţeles exact... Nu e vorba despre 10 mil. de români într-un partid, este vorba despre o societate civilă constituită din aceşti oameni, fără a fi organizaţi, doar conştienţi de rolul lor civic.
@ Motanul_Incaltat
Aş adânci şi mai mult cele ce le spuneţi spunând că de multe ori în ţările avansate există un buget de stat ca procent din PIB ceva mai mare decât al nostru, asta pentru că au grad de colectare mai bun ca al nostru. Desigur, asta se poate strica şi la ei în anii ce vor urma.
Dar nu despre asta este vorba. Limitarea deficitului bugetar spune că statul nu poate să cheltuiască pe investiţii structurale (din cele care înseamnă beneficii pe termen lung, cum ar fi autostrăzile) peste nivelul pe care îl poate furniza economia. De ce asta? Tocmai pentru că împrumuturile nu mai pot fi plătite înapoi dintr-o creştere economică provocată de împrumuturi.
Dacă România nu ar avea datorii deloc, ca în 1989, banii pe care trebuie să-i plătim ca rate la datorii ar fi în plus la buget. Numai dobânzile au fost 3,9 mld lei în 2008, 6 mld lei în 2009, 7,3 mld lei în 2010... Preşedintele României a declarat că 13,5 miliarde de euro sunt necesari pe 2012 pentru "rezolvarea" datoriilor din trecut. Nu pentru plata lor, doar pentru a nu fi datorii stringente. Ştiţi cât are la cheltuieli Bugetul de Stat pe 2012? 112.920,3 milioane lei, adică 26 milioane de euro. Deci ne lipseşte jumătate de buget ce ar trebui să-l dăm ca rată la împrumuturi pentru a muta datoria mai departe. Orice fel de împrumut va însemna nişte rate şi mai mari în viitori, până ce tot bugetul va trebui să-l dam ca rată la împrumut. Soluţia noastră ar fi să nu mai investim absolut nimic în orice altceva decât lucrările deja începute. Nu alte autostrăzi... în nimic. Ce am început şi, desigur, investiţiile din banii europeni. Cu cât vom plăti mai repede împrumutul, cu atât vom avea mai repede bani din investiţii. Şmecheria este că cei de la Guvernu nu investesc în lucruri care aduc, în mod direct, bani la bugetul de stat, cum ar fi o fabrică de cuie care vinde cuie, face profit pentru statul român, banii se amortizează. Investiţiile guvernamentale aduc bani indirect. Dacă faci o autostradă, atunci va merge mai bine turismul, vor merge mai bine transporturile, şi acest mers "mai bine" va plăti taxe şi impozite mai multe la buget care vor plăti autostrada... deci întoarcerea banilor nu este chiar imediată şi depinde de iniţiativa privată. Dacă iniţiativa privată se stinge din cauza crizei, nici nu contează investiţiile statului, pentru că investind banii nu se mai întorc în buget. De exemplu, în cazul Autostrăzii Transilvania, cam în cât timp surplusul de afaceri adusă de această autostradă va readuce la buget investiţia de 6,5 miliarde euro plus dobânzi? Atenţie, vorbim despre surplusul de bani veniţi la buget datorită faptului că autostrada există, nu aşa în general... Niciodată probabil nu se va întoarce investiţia, şi autostrada va ceda structural şi va avea nevoie de bani investiţi iar după cel mult 12 ani.
Investiţiile statului aduceau bani dacă erau făcute în agricultură. Acolo orice ban investit se întoarce într-un an sau doi.
@Bibliotecaru
Da, dar dupa teoria asta ajungi sa nu mai faci nimica. Cu alte cuvinte nu mai facem autostrazi pentru ca sa nu marim deficitul structural. Sa facem o fabrica de cuie. Dar si aici e un risc: nu poti sa stii daca va fi, intr-adevar, rentabila. In agricultura, la fel. In felul acesta ajungi la subdezvoltare. Tocmai asta e si problema pe care trebuie s-o rezolve guvernul: cum anume sa cheltuiasca acesti bani ca sa stimuleze economia, sa asigure rate mari de crestere economica. Si nu se vede lucrul asta. Spre exemplu, o idee de politica ar fi: cum sa faci sa rentabilizezi intreprinderile de stat? Cum sa limitezi si sa reduci pierderile? Eu nu spun ca trebuie sa avem deficite foarte mari, datorii foarte mari. Dar iata ca le si avem si nu se vede si un plus economic corespunzator. Autostrazile, calea ferata sunt indispensabile dezvoltarii: o tara fara o infrastructura de calitate nu se poate dezvolta. Nu e vorba numai de dezvoltarea turismului, ci si de transport de marfuri, persoane, intr-un cuvant de legaturi economice. Altminteri am fi mai rau decat cea mai subdezvoltata tara africana!
Or, un guvern asta trebuie sa faca in plan economic: sa genereze capacitati de dezvoltare prin politicile pe care le practica. Guvernul trebuie sa rezolve problema asta, nu noi.
Daca ai rate mari de crestere economica, stimuland economia (nu numai prin bani, dar si prin actiunile luate) atunci vei avea si capacitatea de a plati datoriile. Or, asta, repet, trebuie sa faca guvernul. In schimb vine Basescu si ne spune ca Romania traieste din datorii. Si guvernul ce face? Uitati-va cu ce idei a venit Basescu cand i-a reprosat unei taranci ca nu face painea in casa, ca de ce o cumpara!
Mie o astfel de "politica economica" nu-mi inspira, nu-mi poate inspira incredere.
Uitati o alta idee de politica economica: ce anume trebuie sa faca Romania pentru ca sa aiba rate mari de crestere economica?
Eu cred ca un guvern ar trebui sa se ocupe serios de o astfel de problema complexa. Or, la actualul guvern nu se vad alte solutii decat ca romanii sunt de vina pentru ca taranca aceea nu-si face painea in casa, ca nu suntem nemti, ca nu se munceste ca la nemti, etc. Iarasi zic: astfel de "solutii" nu pot sa-mi inspire incredere, iar Basescu si Boc sa se transforme in contabili sefi: primii contabili ai tarii!!
Stimate domn,
Lucrurile nu sunt chiar complicate. Trebuie doar să vă gândiţi cum anume ar trebui să se investească. Sunt unele investiţii care provoacă creştere economică.
De exemplu, dacă o primărie face o sală de sport şi aceasta are un grad de încărcare bun, ea va scoate profit şi se va plăti în câţiva ani din acest profit. Ca politician local, respectiv primar sau consilier, măiestria politică este să vezi oportunitatea acelei săli de sport, să-ţi dai seama că are îndeajuns clienţi, să ai credibilitatea obţinerii unui împrumut şi să faci din asta o afacere profitabilă.
Astfel de investiţii se fac pe credit pentru că din ceea ceea ce se va produce apoi creditele se vor plăti şi, după plătirea creditului, investiţia va produce net pentru comunitate (primărie). Evident, trebuie să plăteşti creditul şi nu să-l rostogoleşti mai departe. Creşterile economice colaterale investiţiei profitabile vor creşte economia în ansamblu producând un excedent bugetar prin taxe şi impozite, excedent care nu va rămâne necheltuit, ci va fi investit în proiecte de bunăstare generală, cum ar fi investiţia în autostrăzi sau infrastructură.
Investiţia statului are trei componente. Sunt investiţii necesare serviciilor statului (care îndeplinesc rolul statului), şi aici mă refer la educaţie, la sănătate, la apărare... şi aşa mai departe, unde nu are importanţă profitul. Sunt investiţii de oportunitate economică care permite statului să scoată mai mulţi bani în sectorul public. Aici, de exemplu, cred că o mare prostie a fost externalizarea parcului eolian din Dobrogea; aici era o chestiune profitabilă, strategică, numai bună pentru statul român... şi statul nu a profitat deloc. Al treilea tip de investiţii sunt investiţiile de tip autostradă, care nu aduc profit direct, ci doar indirect.
Problema este că politicienii nu se mai uită la bani, nu mai fac calcule, pleacă de la principiul că trebuie să arate că fac ceva, că taie panglici, că trebuie să cheltuie cât mai vizibil... se bucură de împrumuturi de parcă ar primi banii degeaba. Aţi văzut reacţiile când ţările sunt "retrogradate"? Acel rating de ţară smulge câte un "ura!" când creşte şi câte o dezamăgire când scade... politicienii nu se prind că scăderea ratingului înseamnă, nu dobânzi mai mari, aşa cum spun domniile lor, ci faptul că s-au împrumutat dezechilibrat şi mult mai mult decât era necesar economic.
Problema este că politicienii, în loc să spună în campania electorală că nu este momentul construcţiei autostrăzilor, le promit, le plătesc cu mult mai mult decât e cazul, le recepţionează deşi proste. Premierul se bucura că nu s-a vărsat apa, dar testul trebuia să-l facă peste trei ani, nu acum. Peste trei ani se va vedea cât de bine este făcută autostrada. Până una-alta un rege al asfaltului şi-a făcut heliport.
Hahaha Biblio,
Pai se pare ca eu am inteles ,dumneata insa nu m-ai inteles, 10 milioane de romani constienti de rolul lor civic...imposibil!
Poate am obtine cifra la o populatie ca a Chinei!
Se face si eu sunt dintre aceia , care fac mare tam-tam pe o participare masiva la vot de parca participantii la vot in marea lor proportie ar face acest gest din interes civic !
Dacă nu e posibil, atunci ar trebui să nu ne mai chinuim cu democraţia, oricum democraţia nu se poate împlini în lipsa acestor 10 milioane.
Foarte bine structurat articolul si foarte informativ. Am totusi o intrebare legata de concluziile lui: consideri ca economia dirijata de stat este sustenabila pe termen lung? Ai facut referiri la economia comunista, de asta intreb.
@Bibliotecaru
Atingeti problema neincrederii in clasa politica...!
@ vib
Nu este vorba despre economia dirijată de stat, respectiv despre economia centralizată, ci despre economia de astăzi, economia de piaţă. Economia naţională poate fi publică sau privată. Economia publică este acea parte de economie ce nu poate, din diferite motive, să fie preluată de către privaţi, fie că nu este profitabilă, fie că este strategică. Ei bine, statul român gestionează sectorul public în numele poporului ca şi cum ar fi proprietar pe el.
Mai multe despre asta... citiţi vă rog pe această postare:
Locul sectorului public în circuitul economic
Şi, eventual, pe celelalte din serie.
@ Motanul_Incaltat
Păi dumneavoastră aveţi încredere?
Post a Comment