Domnule preşedinte al Academiei Române, domnilor academicieni, Alteţele-voastre, doamnelor şi domnilor ambasadori, dragi prieteni. Participăm astăzi cu foarte multă plăcere la continuarea unui proiect al IPID şi vreau să adresez mulţumirile noastre domnului doctor Călin Georgescu şi tuturor celor care au contribuit şi la volumul 1 şi la volumul 2 al acestui studiu fundamental şi care cred că sintetizează ceea ce cu toţii ştim, intuim, criticăm, bombănim sau uneori, cum face domnul Dan Puric, esenţializăm o stare de spirit – aceea că trăim într-o ţară cu imens potenţial, o ţară care fuge spre viitor cu frustrarea faptului că nu ne putem împlini acest potenţial. Este o frustrare a elitelor româneşti de la începutul construcţiei statului român modern şi este o frustrare amplificată de ultimii 20 de ani de tranziţie şi poate va fi şi mai mult amplificată de această criză economică, socială şi financiară care, iată, se anunţă prelungită. Pentru că până la urmă şansa României, oamenii, care este titlul şi până la urmă suportul intelectual şi filozofic, axiologic al acestor minţi strălucite care au contribuit la aceste rapoarte reprezintă, într-adevăr, şi în opinia noastră şi în opinia mea cheia pentru această ţară, care de prea mult timp îşi iroseşte sau îşi alocă prost resursele şi priorităţile.
Nu fac parte dintre cei care cred în defetismul sau în mitul neîmplinirii naţionale româneşti. Fac parte dintre cei care sunt optimiştii iraţionali, care cred în destinul acestei naţiuni şi care cred că odată şi odată va trebui să descoperim în interiorul societăţii noastre capacitatea de a găsi, cum spunea şi Cristian Pârvulescu într-un capitol al acestei lucrări, compromisul democratic într-o Românie scindată social şi politic. Şi aş spune mai mult decât atât, într-o Românie care nu reuşeşte deocamdată să-şi găsească o cadenţă a ambiţiei noastre naţionale. Da, trebuie să fim o naţiune de oameni mai ambiţioşi şi constat cu preocupare că atunci când vin vremuri puţin mai grele – este ratingul de ţară, sper să nu cadă atât de jos – constat că atunci când vin vremuri mai grele apar şi „Casandrele” şi cei care spun că România este condamnată la subdezvoltare şi la lipsă de progres.
Cred că acest raport reprezintă un semnal de alarmă şi un îndemn în acelaşi timp. Un semnal de alarmă care spune, la modul cel mai clar, că în condiţiile actuale dacă vom continua să nu investim în capitalul uman, principala resursă a oricărei naţiuni, şansele noastre de progres sunt limitate. Se vorbeşte într-un alt capitol al acestei importante lucrări şi de evoluţiile demografice şi impactul acestora asupra evoluţiilor structurii profesionale. Domnul profesor Gheţău ne reaminteşte faptul că suntem într-un moment de declin demografic, într-un moment, practic, de risipire a ceea ce reprezintă principalul atu al dezvoltării naţiunii noastre, capitalul uman. De aceea cred că ceea ce trebuie să spunem într-un moment cu adevărat complicat pentru ţară, în care nu doar criza economică şi financiară ne loveşte în mod brutal, dar în care şi liniile de demarcaţie din Europa pe care le credeam stabilizate după aderarea noastră la UE şi la NATO nu mai sunt atât de precise. Cred că acest efort de readunare a energiei pozitive a elitelor româneşti reprezintă un mesaj esenţial pentru ca România să iasă întărită şi nu zdrenţuită din această perioadă dificilă. Constatăm cu îngrijorare, nu numai scăderea producţiei industriale şi a exporturilor, nu doar scăderea creditului acordat companiilor şi activităţilor economice, nu doar pierderea locurilor de muncă în loc de creare de locuri de muncă, nu doar scăderea nivelului de trai a populaţiei, şi aici de multe ori reprezentanţii sindicatelor au dreptate trăgând un semnal de alarmă asupra riscului ca şi această criză să nu fie cumva traversată tot pe spatele celor vulnerabili, a familiilor tinere, a angajaţilor, a pensionarilor, a fermierilor şi a celor care nu au instrumente de apărare sau de autoapărare. Dar ceea ce riscă să fie cel mai grav fenomen al perioadei pe care o traversăm este riscul de pierdere a speranţei că România se poate transforma, de pierdere a speranţei că România poate să devină în interval relativ scurt de timp o naţiune prosperă, solidară şi competitivă. Şi cred că în această perioadă aceasta este provocarea principială şi aceasta este provocarea elitei româneşti şi a clasei politice româneşti şi a clasei economice româneşti şi a celor care muncesc şi trăiesc în străinătate, români sau de origine română, să nu pierdem speranţa şi încrederea că România poate transforma solidar această perioadă dificilă. De aceea indiferent de criză şi poate chiar în pofida crizei obiectivele noastre trebuie să fie în continuare cele legate de creşterea nivelului de trai a populaţiei. Este inacceptabil să constaţi în România în condiţiile în care, de exemplu, consumul de electricitate sau de gaze naturale au scăzut în economie, că nu reuşim să ducem o factură de curent electric sau de energie termică către cetăţeni redusă în mod substanţial într-o perioadă în care putem să facem acest lucru. Crearea de noi locuri de muncă, domnul academician Herea pe care l-am întâlnit acum o săptămână la o dezbatere interesantă despre viitorul cercetării agricole româneşti ne spunea şi citim din cifrele noastre că avem o Românie în care jumătate din populaţie practic trăieşte în mediul rural sau cvasi-rural. Un număr mare de oraşe mici din România reprezintă, de fapt, comune mai răsărite în care condiţiile de trai, accesul la civilizaţie, la servicii publice reprezintă, practic, universul rural. În clipa în care jumătate de Românie trăieşte, practic, ruptă de accesul la civilizaţie, estimarea noastră este că numai din mediul rural avem nevoie şi trebuie să creăm peste un milion şi jumătate de locuri de muncă în următorii câţiva ani de zile. Nu criza trebuie să ne împiedice să diversificăm activitatea în mediul rural. Nu criza trebuie să ne împiedice să investim în destinul oraşelor mici şi mijlocii, pentru că astfel am putea să eliberăm enorm de multe resurse şi destine; aşa cum spune şi studiul, „oamenii sunt şansa României”, iar astăzi jumătate din populaţia României nu are acces la educaţie corectă, la locuri de muncă decente, şi, fireşte, la speranţă şi încredere într-un viitor mai bun.
Sunt discuţii în această perioadă despre planurile anti-criză. Aş spune că pentru România anului 2009, principalul obiectiv este păstrarea creşterii economice la o rată pozitivă de creştere. Este şi o chestiune psihologică, pentru că pe cifrele pe care le avem astăzi şi pe cifrele pe care le primim din partea evaluatorilor internaţionali, acel 2,5 % estimat ca rată de creştere economică în urmă cu câteva zile riscă să nu fie una pe care să o putem îndeplini. De aceea, prima întrebare în încercarea de a păstra economia românească la un ritm de creştere pozitiv, pentru a nu intra în recesiune în acest an, este principalul obiectiv al planului anti-criză şi cred că trebuie să reprezinte şi una din pre-condiţiile esenţiale ale discuţiilor care încep astăzi cu instituţii financiare internaţionale. Orice măsură care sugrumă creşterea economică în acest an trebuie combătută şi respinsă. Orice măsură care împiedică alocarea de resurse către investiţii productive, orice măsură care nu este în favoarea protecţiei sociale, în special a celei active, de formare profesională – cum spunea domnul academician Maliţa, „dubla elice a învăţării şi muncii” – trebuie împiedicată. Dacă în perioadă de criză noi blocăm elicea investiţiei în educaţie, în reconversie profesională şi în păstrarea locurilor de muncă, înseamnă că vom condamna România la naufragiu din punct de vedere economic şi social.
A doua pre-condiţie obligatorie în orice relaţie cu orice partener extern, european sau trans-atlantic pe subiectul sprijinului financiar pentru România trebuie să plece şi de la ideea că este nevoie de păstrarea de suficiente resurse pentru investiţii şi pentru stimularea cererii pe piaţă şi pentru păstrarea elementelor de protecţie socială, în principal a celor active.
În al treilea rând, a sosit clipa unei discuţii extrem de importante cu privire la ceea ce a fost, din păcate, „mantra”, obsesia celor care au gândit natura tranziţiei de la comunism la democraţie şi de la economie centralizată către capitalism, şi anume că orice trebuie sacrificat pe altarul stabilităţii macroeconomice. Suntem într-o perioadă în care teoria economică clasică nu mai funcţionează. America lui Obama şi economiştii lui Bill Clinton, care au asigurat o creştere economică extraordinar de importantă în anii ’90, au pariat în mod excesiv pe stimularea cererii şi pe un amplu program de investiţii publice capabile să împingă înainte economia americană şi să genereze cu orice risc de natură macroeconomică relansarea economiei globale, pentru că din America a plecat criza şi probabil că tot de acolo va veni şi soluţia crizei. De aceea spun cu titlu personal – nu o consideraţi o poziţie publică a liderului politic Mircea Geoană, ci a unui cetăţean care se află azi sub cupola Academiei Române: Cred că ne va fi foarte greu să susţinem în condiţii de creştere economică mai modestă decât cei 2,5 % pe care i-am prognozat un deficit bugetar de doar 2 %. În clipa în care economia va creşte, Doamne fereşte!, mult mai puţin sau chiar nu va avea creştere în acest an, a ne încadra într-un deficit de 2 % înseamnă a ne condamna la o recesiune dură. Comisia Europeană a acceptat flexibilizarea criteriilor de stabilitate şi convergenţă de la Maastricht pentru toate statele U.E. – nu există în acest moment niciun stat care să se încadreze în deficitul de 3 % pe care criteriile de la Maastricht le-au impus până acum. De ce? Este o situaţie excepţională şi la vremuri excepţionale trebuie politici excepţionale! Cred că din punct de vedere al deficitului va trebui să ne gândim extrem de serios dacă nu cumva nu ar trebui să mergem cu un deficit ceva mai important, pe care să-l urmărim însă scrupulos.
În al patrulea rând, suntem o ţară – aşa cum spunea şi Alfred Hirschmann, cunoscutul economist care spunea că dezvoltarea nu ţine atât de mult de alocarea resurselor existente, cât, mai degrabă, de mobilizarea resurselor ascunse, risipite sau prost utilizate. Şi cred că aici este un filon important în care putem găsi un răspuns la criza pe care o parcurgem. Prea mulţi bani publici se risipesc în condiţii de lipsă de transparenţă. Prea multe contracte alocate pe criterii politice, din păcate, de toate formaţiunile politice. Prea multe redevenţe pentru avuţie naturală, bogăţie minerală sau de altă natură românească, care sunt încă la preţurile anilor ’90. Astăzi, Bulgaria are 3% din Produsul Intern Brut din redevenţe percepute pe baza concesionărilor şi avuţiei naturale, minerale, a subsolului în principal pe care le concesionează către operatorii privaţi. În România este sub 1%. Iar ceea ce cred că va trebui să fie o discuţie şi cu cei de la Fondul Monetar, şi cu cei de la Uniunea Europeană, dar mai ales cu mediul de afaceri românesc, o evoluţie în modul în care concepem fiscalitatea şi Codul Fiscal din România. Într-o ţară care are peste 400 – sau câte sunt – de taxe, impozite şi para-fiscalitate, aceasta a condus la obezitatea administraţiei publice şi cred că la dezbaterea despre codul fiscal va trebui să venim cu maxim 50 de taxe şi impozite în România, o reducere dramatică şi, automat, o eficientizare a modului în care statul colectează taxe şi a modului în care mediul de afaceri este tratat de către stat.
Conform experienţei din Statele Unite, am încercat să aducem şi aici şi o să încercăm să încurajăm această guvernare bicefală să adopte ceea ce americanii au ca legislaţie, Actul Unic de Control – Single Control Act – în care într-o firmă dintr-o ţară, în speţă România, controlul statului vine o dată pe an, un control de fond, anunţat, iar în clipa în care într-adevăr intervine ceva deosebit şi nu se justifică intervenţia acelei agenţii guvernamentale, cel care face controlul este obligat să suporte costurile intervenţiei şi a daunelor interese aferente respectivei intruziuni nejustificate în activitatea firmelor. În ce priveşte întreprinderile mici şi mijlocii, trebuie să ne uităm că acestea sunt cele mai firave şi cele mai afectate de acest subiect. Iar din punct de vedere a ceea ce reprezintă cheia, dar şi vulnerabilitatea noastră, am senzaţia că ne îndepărtăm tot mai mult de criteriile Agendei Lisabona. Am senzaţia că, într-un fel, şi Europa este mai puţin entuziastă decât acum câţiva ani de zile de acest subiect. Dar România nu-şi poate permite luxul de a ieşi dintr-o logică de competitivitate şi de convergenţă reală cu media Uniunii Europene. În acest moment cred că ne îndepărtăm şi alocarea de resurse atât de meschine pentru cercetare, dezvoltare şi inovare este un semnal de alarmă şi sper ca măcar la rectificarea bugetară să putem găsi resurse suplimentare. Nu pot să nu mă uit cu preocupare că sectorul privat românesc contribuie doar cu 0,24% din PIB la cercetare, dezvoltare, inovare. Este clar că nu există stimulente fiscale sau apetit al firmelor din România către acest domeniu fundamental. Şi ca să vă mai dau o „veste bună”, România este singura ţară din Uniunea Europeană care nu s-a achitat de obligaţia fermă, clară, netă ca în fiecare an, Guvernul să vină în faţa Parlamentului şi să prezinte progresul pe criteriile Agendei Lisabona şi sper ca măcar acest Guvern să poată veni în faţa acestui Parlament, cât de curând, pentru a prezenta unde ne situăm. Începem să stăm cât mai prost şi în domeniul educaţiei, şi la zona cercetării, şi la zona productivităţii, şi la zona competitivităţii şi poate că această decizie de dezvoltare durabilă pe care şi domnul Georgescu a moşit-o anul trecut ar trebui să reprezinte, poate, un subiect de discuţie şi de dialog în această perioadă.
Vom avea în zilele următoare un test al emancipării elitei politice româneşti. Am senzaţia că revăd filmul de acum 10 ani de zile, când într-o perioadă de criză financiară similară – dacă mai ţineţi minte anii '98-'99 – a existat un moment în care, la nivelul conducerii de atunci, a elitei politice de atunci, într-o relaţie cu Fondul Monetar, s-a ales calea opţiunii de tip macro-economic pe care Fondul Monetar o propune în absenţa unui plan intern de redresare a situaţiei de atunci. De aceea, reiau ceea ce am spus şi cu altă ocazie – şi aici sper să fiu în asentimentul celor prezenţi – cred că este obligatoriu, înainte de a intra într-o discuţie cu Fondul Monetar şi vreau să vă reamintesc că Guvernul, în acest moment, nu are un mandat politic pentru a încheia un astfel de acord, este obligatoriu să venim cu răspunsul nostru la problema crizei şi dacă va fi nevoie, ca o consecinţă a unui plan românesc, de un eventual acord cu Fondul, atunci îl vom face în condiţiile şi termenii care să răspundă preocupărilor noastre de a nu sufoca economia, de a nu sacrifica socialul şi de a nu sacrifica investiţiile în dezvoltare pentru că altfel riscăm să mergem pur şi simplu pe un tratament pe care acum 10 ani de zile l-am mai înghiţit şi este un fel de chemo-terapie care nu face bine decât pe termen scurt.
De aceea, cred că acest tip de dezbatere, domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole, domnule Teodor Georgescu, reprezintă o ocazie nu doar de a discuta despre anumite subiecte ale momentului; este ultimul meu comentariu, pentru că al treilea risc al acestei perioade dificile este să fim cu toţii îngrămădiţi doar pe termenul scurt când, de fapt, provocarea este de a privi termenul mediu şi termenul mai lung. Pentru că liderii politici ai României în această perioadă nu trebuie să spună doar că trebuie să strângem cureaua. Acesta este un lucru, până la urmă, banal. Ei trebuie să aibă curajul şi, până la urmă, pasiunea şi compasiunea de a spune românilor că este o perioadă mai grea, va fi poate mai grea, dar dacă vom lua împreună aceste măsuri, se va vedea într-un timp rezonabil faptul că putem să ne redresăm economic şi că putem să ne reluăm marşul către prosperitate, decenţă şi civilizaţie. De aceea, eu cred că în această dezbatere nu este doar obligaţia sau rolul politicienilor să intervină, ci cred că intervenţia mediului academic, a mediului civic, a mediului profesional şi sindical, a mediului patronal trebuie să reprezinte, de asemenea, o voce extrem de auzită. Şi stau şi mă întreb dacă la o discuţie despre bugetul de stat a existat o consultare firească cu partenerii sociali, dacă nu cumva este momentul ca şi acum să existe o consultare serioasă cu partenerii sociali pe acest subiect.
De aceea, vreau să felicit pe cei care au contribuit la acest raport. Cred că ar fi bine să îl citim sau să recitim raportul numărul unu care are elemente fundamentale şi elemente programatice importante care se regăsesc într-o logică de continuitate în acest studiu numărul doi şi să vă spun că, întotdeauna când vor exista acest tip de invitaţii vom răspunde acestora cu multă deschidere şi, aşa cum spunea şi domnul preşedinte Haiduc, este o cupolă şi o egidă în care nu politicul trebuie să primeze, ci bunul simţ şi interesul personal.
(sursa: http://www.psd.ro)
No comments:
Post a Comment