COMUNICAT DE PRESĂ
(31 martie 2009)
Întâlnirea preşedintelui României cu preşedinţii Camerelor de Comerţ din Sistemul Cameral Românesc
Preşedintele României, Traian Băsescu, s-a întâlnit marţi, 31 martie a.c., la Camera de Comerţ şi Industrie a României, cu preşedinţii Camerelor de Comerţ din Sistemul Cameral Românesc.
Vă prezentăm discursul susţinut de şeful statului:
„ Bună ziua,
Bine v-am găsit, felicitări în primul rând pentru că aţi reuşit să daţi o pildă de reorganizarea eficientă a unei structuri naţionale, poate privesc şi autorităţile administraţiei de stat către ce aţi făcut dumneavoastră şi vă urmează cu repeziciune exemplul. Obiectivul şi trebuie să vă spun că a fost iniţiativa Administraţiei Prezidenţiale să avem o discuţie cu camerele de pe întreg teritoriul ţării pentru ca mesajul şi corecta interpretare legată de acordul cu Fondul şi cu Uniunea Europeană să fie preluate direct de la sursă. Ca să nu existe niciun dubiu, îmi asum decizia politică alături de Guvern şi de Banca Naţională ca acest acord să existe. Mulţi au dubii dacă după ce am presat ca acest acord să se facă, nu cumva când mi-o veni bine voi face pasul înapoi să arăt la Guvern şi la Banca Naţională. Nu. Îmi asum această responsabilitate alături de Guvern şi de Banca Naţională. Aş vrea să mai explic un lucru, şi nu o fac pentru presă, ci pentru dumneavoastră, pentru că într-adevăr, şi eu realizez că a fost o prea puternică şi publică implicare a şefului statului în diverse etape de derulare a acestui acord. Nu e nimic anormal. Eu nu am făcut decât să dau curs deciziilor pe care împreună cu ceilalţi 26 de şefi de stat şi de Guvern din Uniunea Europeană le-am luat în decembrie, dar şi la summit-urile informale de după Summit-ul Consiliului European din decembrie. Este absolut clar şi fără dubii că în momentul de faţă implicarea oamenilor politici la vârf, şefi de stat şi de Guvern, în ameliorarea efectelor crizei este crucială.
Sistemul financiar bancar este în dificultate şi singurul sprijin real poate să vină din zona puterii politice. Ca atare, implicarea oricărui şef de stat, a oricărui şef de guvern în prefigurarea evoluţiilor în sistemul financiar bancar al unei ţări este nu o chestiune de bună voinţă, este o obligaţie. Cine stă pasiv şi priveşte la ce se întâmplă îşi asumă responsabilitatea de a nu fi făcut ce trebuie atunci când lucrurile vor sta mai rău. Şi venind acum la acordul cu Fondul. După cum vedeţi, în România nu avem în acest moment o problemă de prăbuşire, de depreciere a sistemului bancar. Ca atare, este evident numai şi prin această realitate că România nu a apelat la o centură de salvare prin acordul cu Fondul, ci la o centură de siguranţă plecând de la ceea ce întrevedem că s-ar putea întâmpla. Obiectivul deciziei politice de a se face acordul cu Fondul şi cu Uniunea Europeană pentru angajarea a aproape 20 de miliarde de euro, a vizat în primul rând prevenirea unui derapaj. Nu vreau să nominalizez ţări, dar sunt state ale Uniunii Europene care au apelat prea târziu la finanţare de la Fond şi de la Uniunea Europeană, ceea ce a făcut ca finanţarea, sosită odată intraţi în derapaj, efectele acestei finanţări să fie consistent diminuate. Văzând lecţia celor care au apelat la Fond prea târziu, decizia noastră a fost să o facem în timp util.
Aş vrea să mai clarificăm un lucru pentru ca destinaţia reală a acestui împrumut să fie foarte clară, mai ales pentru mediul de afaceri. Statul român are datorii de plăţi externe în acest an 1,6 miliarde de euro. Repet, nu e o greşeală, 1,6 miliarde. O datorie infimă faţă de potenţialul României de a rambursa credite angajate pe termen mediu şi lung. Ea de altfel se şi află prinsă în bugetul de stat, partea care revine Guvernului, partea care revine Băncii Naţionale la Banca Naţională. Deci România nu are o problemă de rambursare a datoriilor statului De asemenea, situaţia băncilor din sistemul bancar românesc permitea bugetului de stat să-şi asigure resursa internă în resursa generată de deficitul bugetar şi de datoriile pe termen scurt de pe piaţa internă. Dar efectele ar fi fost cele pe care le-aţi văzut în ianuarie şi februarie, relativă lipsă de lichidităţi şi dobânzi foarte mari. În această situaţie, după toate analizele am ajuns la concluzia că trebuie să scoatem din piaţă un jucător care aspira aproape toate lichidităţile, adică bugetul de stat. Să-i creăm condiţii să-şi asigure sursele necesare finanţării deficitului din alte zone, iar resursa financiară generată de băncile din România să rămână la dispoziţia mediului de afaceri. Tot în această direcţie s-a îndreptat şi componenta cu Fonudul Monetar Internaţional. Cele 12,95 miliarde de la Fond sunt destinate strict rezervei Băncii Naţionale. Niciun cent de aici nu poate fi cheltuit pentru altceva decât pentru consolidarea rezervei BNR. Ceea ce, după ce eliminăm bugetul de pe piaţă, va permite Băncii Naţionale ca treptat să reducă rezervele băncilor comerciale de la procentajul mare de 40 la sută, să pună aceste rezerve treptat la dispoziţia pieţei. Repet, treptat.
Nimeni nu va arunca toţi banii o dată şi în niciun caz nu va fi zero rezerva luată de la băncile comerciale. Un alt element important pe care aş vrea să ştiţi că l-am urmărit prin acest acord a fost şi moneda naţională, crearea condiţiilor ca Banca Naţională într-o politică corelată cu Ministerul Finanţelor să menţină leul la un raport acceptabil. Nici foarte puternic să inhibe exporturile şi să stimuleze importurile, dar nici atât de slab încât să reducă veniturile populaţiei în echivalent euro la valori inacceptabile. Deci aici se va urmări prin politicile monetare şi fiscale un echilibru al interesului general. În sfârşit, este de recunoscut un lucru. Oricât am fi spus că avem rezervele Băncii Naţionale în valoare de 26 sau 27 de miliarde, depinde când se făcea declaraţia despre rezerve, certitudinea rămâne una singură: din această rezervă 12 miliarde, repet, 12 miliarde erau banii băncilor comerciale. Şi atunci găsirea unui optim cu privire la cât se eliberează din aceste garanţii către piaţă, este iarăşi o problemă care a stat în atenţia guvernatorului Băncii Naţionale, a Guvernului atunci când s-a angajat acest lucru. Mi-aş permite o concluzie la ceea ce v-am prezentat până acum. Acest împrumut are o foarte puternică componentă care în mod indirect se răsfrânge în mod pozitiv asupra comunităţii de afaceri. Lichidităţi, pe de o parte, iar pe de altă parte o prognozată scădere a dobânzilor ca urmare a existenţei unui nivel de lichiditate satisfăcător. Eu cred că atunci când oamenii de afaceri se întreabă ce a făcut Guvernul pentru ei sau statul pentru ei trebuie să privească şi la acest angajament, zic eu, curajos al statului român în raport cu FMI şi Uniunea Europeană.
Deci 12,95 miliarde vor fi banii destinaţi Băncii Naţionale pentru consolidarea rezervei, 6 miliarde vor fi bani, 5 de la Uniunea Europeană, un alt miliard de la Banca Mondială care sunt destinaţi Ministerul Finanţelor. Sigur, şi o spun cu deplină asumare a ceea ce spun, niciun euro din banii destinaţi Ministerului Finanţelor nu poate ajunge în salarii şi sporuri. Niciun euro din banii care merg la Banca Naţională nu poate ajunge în salarii sau sporuri. Aceştia sunt bani pentru România. Acordul cu Fondul şi cu Uniunea Europeană nu este un acord cu Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor, deşi ei sunt semnatarii, sau un acord cu Guvernul României. Acordul de 20 de miliarde este un acord cu România pe fondul lui atât practic, cât şi din punct de vedere politic. De aceea acest acord necesită solidaritatea societăţii. Nu se poate pe de o parte criza să genereze şomaj, iar alţii să stea în stradă că vor măriri de salarii. Cei care produc pleacă acasă, iar bugetarii rămân în greve şi îşi continuă discursul că trebuie mărite salariile, discursul legat de angajamente de campanie. Da, în Parlament am spus categoric că îmi asum nerespectarea angajamentelor dinainte de campanie. Deşi nu era treaba mea, trebuia să o facă partidele. Dar nu se poate mai mult. Nu putem trece peste nişte limite care nu au fost generate neapărat de fostul Guvern.
Vreau să fim foarte clari. Foarte mulţi în dezbateri politice încearcă să acrediteze ideea: situaţia i se datorează fostului Guvern. Abordarea corectă este: situaţia economică cu implicaţiile sociale pe care să le vedem se vor accentua, se datorează crizei economie globale. Dar a fost adâncită într-o oarecare măsură de politici ale fostului Guvern, de decizii ale Parlamentului trecut. Însă nu putem pune în spatele Guvernului trecut criza globală. Că aceasta mai lipseşte să vedem la televizor, cum fostul Guvern este vinovat de criza globală. Cum la fel, niciun Guvern al României nu va putea face singur relansarea economică. Vreau să ştiţi abordarea pe care o avem la nivel politic de vârf. România nu se poate relansa singură. Obiectivul nostru este să rămânem într-un stadiu de diminuare, atât cât putem, a efectelor crizei economice globale şi să fim gata ca în momentul în care ţările de care depinde relansarea economică: Statele Unite, Germania, Franţa, Marea Britanie, China, India, Brazilia, îşi vor relua creşterea economică, atunci România să fie pregătită să intre imediat în ritmul de reluare a creşterii economice şi să nu fim o ţară zdrobită din punct de vedere al economiei şi al stării sociale. Acesta este motivul de fond al angajării acestui credit FMI – Uniunea Europeană. Să diminuăm efectele crizei şi să fim gata să ne reluăm creştere atunci când economia globală îşi va relua trend-ul pozitiv. Dacă vreţi o apreciere din acest punct de vedere nu o am, dar vă spun şi eu ce aflu de la specialişti, de la colegi şefi de stat. Şi ceea ce toţi spun este că nimeni nu ştie cât va dura criza. Cei mai optimişti întrezăresc ieşirea din criză către sfârşitul anului 2010. Cum la fel de profesioniste par abordările care spun: discutăm 2014-2015. În momentul de faţă nimeni nu poate da o prognoză corectă.
Dacă îmi permiteţi o observaţie personală, este absolut personală. Nu are nimic comun cu judecăţile de valoare, ci pur şi simplu mi se pare că este corect să vă spun ce gândesc. Mi se pare că modul cum încercăm să relansăm economia la nivel global, băgând sume gigantice de bani în bănci care au portofoliu de active practic trecut în proporţii mari pe pierdere, nu poate fi o soluţie pe termen lung. Putem avea o relansare de un an, doi, trei să începem să ne mişcăm, dar realităţile bancare vor „ţipa” din interiorul băncilor, iar România este una dintre ţările care au trăit această experienţă, cu cele trei recapitalizări ale băncilor sale din anii 90. Până când nu s-a luat măsura curăţării la a treia recapitalizare, curăţării băncilor de activele neperformante, de acele credite care erau pierderi, nicio injecţie de capital nu a folosit nimănui. Spun aceasta ca un om care a condus exact al treilea program, cel care a avut ca obiectiv întâi curăţarea băncilor şi pe urmă recapitalizarea, şi nu invers. În ceea ce ne priveşte, acordul cu Fondul nu este un acord tipic relaţiilor anterioare cu Fondul Monetar Internaţional. Obiectivul acestui acord este accentuarea programelor noastre de convergenţă la Uniunea Europeană, programe care au fost abandonate în ultimii doi ani. Deci nu este o relaţie Fond – România, pe schemele clasice ale Fondului, ci este o relaţie Uniunea Europeană – Fond – România şi are obiectiv principal atingerea obiectivelor de convergenţă. De aceea se şi menţine obiectivul ca în 2014 să intrăm în zona euro. Se menţine obiectivul ca în 2014 România să treacă la euro, la moneda Uniunii Europene.
Anul acesta vom avea un deficit bugetar de 4,6 la sută, acceptat de toate cele trei părţi. De ce s-a ajuns la acest deficit de 4,6 la sută? Pentru că evaluările Fondului, şi aici el era cea mai autorizată instituţie să aibă o evaluare, sunt că România va înregistra o creştere economică negativă de doi la patru la sută, între minus doi şi minus patru. Sigur, dacă privim la prognoza care a stat la baza alcătuirii bugetului de stat, cea a Institutului Naţional de Statistică din decembrie care dădea creştere economică 36 la sută pentru anul 2009, este o discrepanţă mare. Şi totuşi decizia politică care s-a luat a fost să mergem pe cel mai rău scenariu. Şi atunci toate calculele noastre, toate calculele Guvernului şi ale Băncii Naţionale sunt făcute pe o creştere negativă de minus patru procente, deşi nu veţi vedea această cifră în scrisoarea către Fondul Monetar Internaţional. Însă ideea a fost prudenţă şi pentru a fi prudenţi am luat cel mai rău scenariu, rectificarea bugetului de stat se va face plecând de la acest scenariu, cel mai rău. În interiorul acestui scenariu negativ s-a făcut o partajare a suportării diferenţei de la bugetul cu creştere de 2,5 la sută şi deficit de doi la sută din Produsul Intern Brut, la bugetul construit pe cel mai rău scenariu: creştere economică negativă de patru la sută. Şi atunci în negocierile cu Fondul, 2,6 procente au fost mutate în deficit, deci de la minus doi, de la doi, două procente din PIB, cât era deficitul bugetului adoptat de Parlament, s-a trecut la 2,6, dar ne mai trebuia ceva ca să acoperim toată pierderea de venituri în buget şi acel ceva era în zona bugetului. Deci 2,6 procente s-au luat, s-au acceptat a fi trecute în deficit, iar 1,3 procente au trebuit făcute reduceri de cheltuilei în bugetul de stat şi singura zona care se preta la reduceri era zona salariilor, a sporurilor şi a cheltuielilor materiale. Sigur, până la urmă în negocieri de la 1,3 s-a ajuns la 1,1 economii de cheltuieli pe care trebuie să le facă bugetul de stat. Aceste 1,1 procente din Produsul Intern Brut se vor materializa în reducere de cheltuieli prin îngheţarea salariilor bugetarilor şi printr-o trecere treptată la un cuantum total al sporurilor de 30 la sută din salarii. Aceasta va fi limita pe care se vor proiecta sporurile în perioada următoare.
Sigur, aici trebuie discutat de la caz la caz, sunt zone în care trebuie dat un spor de 50 la sută, nu-mi dau seama care sunt acelea, dar pot fi, şi zone în care un spor de 10 la sută este mai mult decât ce se poate justifica, dar trebuie să ajungem pe o medie de 30 la sută a sporurilor în raport cu salariile. În ceea ce priveşte sistemul de pensii, de asemenea, şi ele trebuie menţinute la nivelul la care Guvernul s-a angajat pentru anul acesta. În buget, se vor aloca însă resurse pentru a se creşte salariile mici şi pensiile mici. Aşa este convenit să evoluăm în perioada următoare atât cu Fondul, cât şi cu Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte legislaţia viitoare, una dintre primele legi care trebuie făcută este noua lege a salarizării, noua lege a pensiilor, la acestea Guvernul s-a angajat să le finalizeze până la sfârşitul anului, deci să le aibă şi adoptate pentru ca în 2010 să se intre pe noua lege a salarizării. De asemenea, tot în înţelegerea cu Fondul este reviziurea Codului fiscal pentru diminuarea numărului mare de taxe, multe dintre ele cu costuri de administrare mai mari decât veniturile pe care le aduc bugetului. Şi, extrem de important, legea răspunderii fiscale, în care oricine, de la judecător la parlamentar, este obligat să spună de unde se finanţează tot ce dă prin deciziile lui. Dacă nu ştie de unde, actul nu este valabil.
În felul acesta se încearcă o echilibrare şi o punere sub control a costurilor cu forţa de muncă şi ceea ce domnul preşedinte remarca în discursul domniei sale este absolut adevărat. În România s-a ajuns la situaţia paradoxală în care salariile celor din sectorul privat sunt mult mai mici decât ale bugetarilor. Aici trebuie să venim la o realitate şi eu nu sunt aici să bârfesc sau să atac bugetarii, pentru că nu este atât responsabilitatea lor, cât a oamenilor politici, care pentru a şi-i lua de votanţi au promovat tot soiul de legi speciale, tot soiul de sporuri sectoriale, tot soiul de angajări excesive, extinderi de scheme şi aşa mai departe. Nu cred că ceea ce spune domnul preşedinte se poate întâmpla, o reducere cu 50 la sută a aparatului bugetar. Nici nu ar fi posibilă, nici nu este necesară. Dar în pachetul cu îngheţarea salariilor şi aşezarea sporurilor la un nivel de 30 la sută există şi recomandarea unei reduceri cu 5 la sută a personalului bugetar. Oricum în ceea ce priveşte personalul bugetar, aş trage o concluzie: nu ducem lipsă de salariaţi, ducem lipsă de salariaţi de calitate. Practic calitatea este marea problemă. Şi vă pot spune că una din marile erori ale politicului este că şi-a asumat ceea ce n-a făcut corpul funcţionarilor. Politicul a trebuit întotdeauna să se recunoască a fi vinovat: că nu s-au făcut tragerile, că nu se derulează proiectele, că se întârzie proiectele în timp ce funcţionarii au stat fără nicio responsabilitate şi au lăsat să se transfere totul pe politicieni. Politicianul e om politic, el stabileşte nişte obiective, dar modul cum se realizează revine ca responsabilitate funcţionarilor publici şi nicidecum politicienilor în mod direct.
Este o abordare pe care am avut-o şi la întâlnirea cu cele mai reprezentative organizaţii ale funcţionarilor: funcţionari publici şi funcţionari contractuali; şi mesajul meu către ei a fost să-şi asume responsabilitatea pe care o au ca funcţionari ai statului român, pentru că după cum bine vedeţi la câte un minister se schimbă şi trei miniştri într-o lună, iar funcţionarii rămân acolo, sunt protejaţi de contracte, de statutul lor de funcţionari publici, ei au responsabilitatea continuităţii. Sigur, la fel de exagerată este şi abordarea politicienilor de a schimba până la şefi de birou, uneori, funcţionarii, dar aici sunt gata să intru într-o contradicţie deschisă cu oricine spune că acest lucru este generalizat. Sunt foarte mulţi noi demnitari care îşi păstrează portofoliul de funcţionari pentru că realizează nevoia de a lucra cu ei. Nu acesta este cel mai important lucru – problema funcţionarilor, la discuţia noastră de astăzi, dar am vrut să vă aduc la cunoştinţă şi această abordare pe care o am: responsabilizarea şi responsabilitatea funcţionarilor. Nu miniştrii fac proiecte, nu secretarii de stat fac proiecte, nu miniştrii şi secretarii de stat dau avizele - cele 50-100 de avize care ne trebuie pentru un proiect finanţat de Uniunea Europeană, ci funcţionarii. Iar aici responsabilitatea lor este majoră.
N-aş vrea să extind discuţiile doar vă mai dau ca informaţie faptul că Guvernul este în ultima fază a obţinerii aprobării pentru capitalizarea C.E.C..Vă mai informez că Banca Europeană de Investiţii are la dispoziţia României un miliard de euro care să fie utilizaţi, anual – deci până în 2013 în actualul exerciţiu bugetar al Uniunii, România are alocat de către Banca Europeană de Investiţii, câte un miliard în fiecare an pentru a-i constitui în componenta autohtonă la banii Uniunii Europene. În acelşi timp, Banca Europeană de Investiţii are program separat de finanţare a înteprinderilor mici şi mijlocii, iar cele patru bănci agreate de Banca Europeană de Investiţii pot apela la sume până la o sută, două sute milioane de euro spre a fi puşi la dispoziţia comunităţii de afaceri din România. Mai mult decât atât, dobânzile sunt cele ale Băncii Europene de Investiţii, deci dobânda este controlată, nu este dobânda pieţei din România şi cei care doresc, băncile care doresc să angajeze credite pentru IMM-uri de la Banca Europeană de Investiţii trebuie să accepte dobânda Băncii Europene de Investiţii, dar care este euribor plus unu probabil sau plus doi, comisionul de gestionare a liniei de credit. Mai sunt lucruri de spus, nu aş vrea însă să mă lungesc într-un exagerat de lung discurs, mai bine vă stau la dispoziţie.
Vă mulţumesc mult.”
Departamentul de Comunicare Publică
31 Martie 2009
Autor Sorin Lupsa / Administraţia prezidenţială
| 31 martie 2009 - Participare la întâlnirea cu preşedinţii Camerelor de Comerţ din Sistemul Cameral Românesc – tema “Acordul cu FMI” | |
 |  |
 |  |
 |  |
 |  |
Discursul
preşedintelui României, Traian Băsescu,
susţinut în deschiderea Şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului României cu prilejul aniversării a 5 ani de la aderarea României la Alianţa Nord Atlantică şi a 60 de ani de existenţă a NATO
(Palatul Parlamentului, 31 martie 2009)
Doamnelor şi domnilor,
Sunt onorat să mă adresez domniilor voastre în acest moment în care sărbătorim şaizeci de ani de existenţă a NATO , precum şi cinci ani de la momentul în care România a devenit membru de jure al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
Ziua de astăzi este o bună ocazie pentru a ne reaminti însemnătatea aderării României la NATO, dar şi rolul pe care ni l-am asumat şi pe care înţelegem să îl ducem la îndeplinire cu responsabilitate. Astăzi, Alianţa Nord - Atlantică reprezintă principalul garant al securităţii României. Apartenenţa la NATO înseamnă pentru România mai mult decât asigurarea unei umbrele de securitate, având, în acelaşi timp, şi o puternică componentă simbolică.
Aderarea la Alianţa Nord Atlantică a marcat o etapă importantă a reintegrării progresive a ţării noastre, după 1989, în familia democraţiilor euroatlantice, a însemnat un proces care a avut ca finalitate integrarea în Uniunea Europeană. Obiectivul aderării la NATO a dat coerenţă şi direcţie administraţiei centrale şi clasei politice româneşti. Într-o vreme când confuzia politică era încă mare şi ne confruntam cu o severă criză economică, deschiderea uşii NATO a contribuit la depăşirea unui moment dificil pentru România. Odată cu semnarea Parteneriatului pentru Pace, în 1994 a început drumul aderării, care a fost accelerat după 1997, datorită realizării primei alternanţe democratice la putere din România. După alegerile din 2000, România şi-a continuat parcursul integrării, astfel încât putem spune că meritele aderării României la NATO pot fi împărţite egal de partidele politice care au guvernat România.
De altfel, România a câştigat un plus de respect pentru că partidele politice nu au politizat raportarea ţării noastre faţă de această organizaţie. Fie că a fost vorba de susţinerea solidară a obiectivului integrării în NATO, fie că este acum vorba de respectarea angajamentelor luate odată cu integrarea efectivă în structurile Alianţei, toate formaţiunile politice parlamentare au privit prezenţa României printre statele NATO ca fiind un obiectiv care ţine de interesul naţional. Putem găsi explicaţia acestei atitudini solidare în ataşamentul României faţă de o organizaţie care încurajează progresul democraţiei în lume, după ce am fost în secolul trecut victima celor două regimuri totalitare: nazismul şi comunismul.
Dacă anul acesta se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea NATO, trebuie să ne reamintim că tot în acest an se împlinesc 70 de ani de la semnarea pactului între cele două totalitarisme, tratatul Ribbentrop-Molotov, pe care istoria l-a condamnat de mult, dar ale cărui consecinţe nu au fost toate depăşite. Experienţa noastră istorică ne învaţă aşadar unde să identificăm interesul naţional în materie de securitate, în materie de aliaţi şi în ceea ce priveşte ameninţările potenţiale.
Doamnelor şi domnilor,
Acum mai bine de un deceniu a fost iniţiat procesul de extindere a NATO, pornind de la o concepţie politică vizionară, şi anume că securitatea statelor aliate se susţine cel mai uşor în momentul în care statelor din vecinătate le sunt sprijinite aspiraţiile pentru valorile fundamentale ale comunităţii euroatlantice. Succesul tranziţiei ţărilor central şi est – europene se datorează, în mare măsură, îndeplinirii criteriilor de aderare la NATO. Aproape că devine imposibil să concepem cum ar arăta în prezent centrul şi estul Europei fără extinderea Alianţei.
O dimensiune importantă care defineşte profilul României ca aliat este cea de ţară aflată la frontiera comunităţii euroatlantice. Este o postură din care dorim să construim punţi de cooperare către statele din proximitatea noastră, conştienţi fiind că securitatea Europei este strâns legată de consolidarea democraţiei şi a stabilităţii în regiunile adiacente NATO şi Uniunii Europene. România se numără printre acele ţări în care sprijinul populaţiei faţă de NATO s-a situat întotdeauna la cote înalte. Efortul poporului român de a proba că România este un participant activ la politica NATO este apreciat la nivelul Alianţei.
Aş dori să mulţumesc cu această ocazie tuturor concetăţenilor români, care au acceptat sacrificiile necesare, contribuind în mod decisiv la aderarea României la NATO. Devenind membri NATO, ne-am angajat să fim mai mult decât consumatori de securitate, ne-am angajat să devenim un furnizor net de securitate. Cu cei 148 de militari care sprijină misiunea NATO din Kosovo şi cu cei 899 de participanţi la misiunea din Afganistan, putem afirma că România contribuie substanţial la efortul comun al Alianţei. Participarea în aceste teatre de operaţiuni a implicat costuri semnificative pentru România, atât financiare cât, mult mai important, costuri umane.
Aş vrea să profit de acest prilej pentru a onora încă o dată militarii români care participă la îndeplinirea obligaţiilor asumate de România şi să cinstesc memoria celor care şi-au dat viaţa sau au fost răniţi în teatrele de operaţii, în cadrul misiunilor desfăşurate sub egida NATO, Oraganizaţiei Naţiunilor Unite, Uniunii Europene şi al misiunilor „ de tip coaliţie” cum avem în Irak.
Doamnelor şi domnilor,
În această perioadă, ţara noastră a avut şansa să joace un rol important în adaptarea Alianţei la noile realităţi. Am acţionat în permanenţă pentru promovarea de către România a profilului unui aliat european, susţinător al unei Alianţe solide, capabile să contracareze provocări globale, cu rol fundamental în asigurarea securităţii euroatlantice, bazate pe o relaţie transatlantică puternică şi un parteneriat consolidat cu Uniunea Europeană.
Anul trecut România a avut onoarea de a organiza cel mai mare eveniment din istoria Alianţei, la doar patru ani după ce a devenit membru NATO. Acesta este o dovadă incontestabilă a aportului pe care ţara noastră îl aduce la succesul organizaţiei, cât şi al aprecierii de care se bucură în rândul aliaţilor. Acest Summit NATO a fixat Bucureştiul pe harta lumii transatlantice şi în conştiinţa opiniei publice internaţionale, prin vizibilitatea proiectată asupra României.
Summit-ul NATO de la Bucureşti a marcat un moment deosebit de important în ceea ce priveşte trasarea unei viziuni strategice asupra modului în care Alianţa va continua să îşi îndeplinească scopul pentru care a fost creată acum 60 de ani, şi anume asigurarea securităţii statelor care o compun. Materializarea acestei viziuni implică transformarea Alianţei, incluzând aici atât extinderea spaţiului democraţiei şi stabilităţii, prin acceptarea de noi membri, cât şi îmbunătăţirea capacităţilor operaţionale, pentru a face faţă cu succes misiunilor militare.
Summitul care se va desfăşura la sfârşitul acestei săptămâni, găzduit de Franţa şi Germania, va ilustra, inclusiv prin simbolismul locaţiei, vocaţia NATO de reunificare a Europei. România va continua şi de data aceasta să acţioneze pentru promovarea energică a unei politici active în cadrul Alianţei pentru realizarea păcii şi îndeplinirea obiectivelor NATO. În acelaşi timp, România va duce o politică de susţinere a interesului naţional în interiorul Alianţei. Nu este doar în interesul României să existe o zonă de pace şi de linişte la frontiera de sud-vest, dar este şi în interesul NATO şi al Uniunii Europene ca zona Balcanilor de Vest să fie o zonă care se îndreaptă spre democraţie.
Totodată, faptul că NATO se va reuni anul acesta în oraşul-gazdă a Consiliului Europei este relevant pentru filosofia Alianţei, în care securitatea se fundamentează pe valorile democratice. Din această perspectivă, este important ca apropiatul Summit de la Strasbourg - Kehl să consolideze rolul Alianţei în sprijinirea proceselor de transformare democratică şi integrare în spaţiul euroatlantic. NATO nu reprezintă doar o alianţă militară, ci şi cadrul care susţine comunitatea transatlantică de valori. Resursele şi viziunea aliaţilor de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului de Nord oferă şansa ca NATO să reprezinte, pe scena regională şi pe cea globală, o forţă indispensabilă pentru crearea unei lumi mai bune, stabile şi sigure.
Doamnelor şi domnilor,
Aniversăm zilele acestea şaizeci de ani de la înfiinţarea unei alianţe fundamentate pe principiul solidarităţii şi pe un set de valori comune.
Prin prestaţia sa în cadrul NATO, România s-a afirmat ca un aliat european cu vocaţie trans-atlantică. Este un profil pe care dorim să-l consolidăm, prin contribuţia activă, inclusiv din cadrul Uniunii Europene, la întărirea relaţiei trans-atlantice şi a cooperării între NATO şi Uniunea Europeană. România are obligaţia să manifeste fermitate pentru menţinerea obiectivului general reflectat de Declaraţia de la Bucureşti, axat pe indivizibilitatea securităţii Alianţei, solidaritatea colectivă şi asigurarea unei „arhitecturi cuprinzătoare” pentru un posibil sistem NATO antirachetă, interconectat cu cel american, care să acopere şi să protejeze „întregul teritoriu Aliat”.
În domeniul securităţii energetice, sprijinim de asemenea o abordare orientată spre rezultate, care să dea un nou impuls dialogului şi iniţiativelor pe această linie, conform deciziilor Summit-ului de la Bucureşti. Susţinem promovarea subiectului atât în planul dialogului politico-strategic, cât şi în sensul dezvoltării opţiunilor concrete de asigurare a securităţii infrastructurii energetice critice şi pentru extinderea rolului NATO spre asigurarea securităţii resurselor energetice.
România îşi va continua politica de a fi un membru activ al NATO şi vă asigur că ţara noastră îşi va respecta toate angajamentele asumate, atât în interiorul Alianţei, cât şi în relaţiile bilaterale, că vom continua să contribuim la întărirea securităţii statelor membre NATO şi a statelor Uniunii Europene.
Nu aş dori să închei înainte de a îmi exprima încă o dată recunoştinţa faţă de toţi acei soldaţi români care, prin profesionalismul şi competenţa cu care îşi îndeplinesc misiunile, fac cinste României. Este important ca noi, reprezentanţii statului român, să le dăm siguranţa că le putem oferi resursele necesare pentru a-şi îndeplini cu succes misiunile. Secolul XXI stă sub semnul persistenţei unora dintre ameninţările tradiţionale dublate de noi ameninţări la adresa securităţii aliate. Rachetele balistice, atacurile informaţionale sau întreruperea fluxului resurselor energetice sunt preocupări ale agendei actuale a Alianţei. Ne este clar că toate aceste probleme nu pot fi rezolvate de niciun stat, de unul singur. Iată de ce NATO devine o structură de cooperare pentru securitate colectivă mai necesară ca niciodată.
Vă mulţumesc.
Departamentul de Comunicare Publică
31 Martie 2009
| 31 martie 2009 - Discursul preşedintelui României la Şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului României cu prilejul aniversării a 5 ani de la aderarea României la Alianţa Nord Atlantică şi a 60 de ani de existenţă a NATO | |
 |  |
 |  |
 |  |
 |  |
 |  |
 | |
(sursa: http://www.presidency.ro)
No comments:
Post a Comment